Al șaselea episod din jurnalul de lucru al traducătoarei Iulia Gorzo e despre întâlnirea cu un scriitor dificil, dar extrem de ofertant, Cormac McCarthy și al său Meridianul sângelui.
Dragă jurnalule, a sosit momentul fatidic. L-am amânat cât am putut, să știi. Eu, care n-am fost niciodată procrastinatoare, mi-am făcut de lucru cu te miri ce: am cules scame de pe covor, am făcut ordine în sertare, mi-am sunat prieteni vechi ca să-i întreb ce mai fac, am privit norii, mi-aș fi reorganizat colecția de timbre pe culori, dacă aș fi avut-o. Numai să nu mă pui să mă întorc la cel mai înalt prag de care m-am împiedicat până acum în viața mea de traducătoare, Meridianul sângelui de Cormac McCarthy.
Pentru că tot așa cum pe atunci, în 2010, când am tradus cartea asta, m-am temut că niciodată nu voi reuși s-o duc până la capăt, mă tem acum că nu voi reuși să vorbesc despre ea cu intensitatea și expresivitatea cuvenite acestei balene albe, mama tuturor cărților-cult, dacă mă-ntrebi pe mine, în care am trăit aproape fără să ies la suprafață după vreo gură de aer vreo șapte luni smintite. Smintite pentru că n-aveam pe atunci nici experiența, nici metoda care să-mi permită să iau distanță față de un text care de cele mai multe ori nu pare ieșit din mașina de scris a unui scriitor excentric, solitar, ci gravat direct de focul divin pe Tablele Legii.
Plasată într-un Vest Sălbatic mitic, ba chiar mistic, undeva la granița dintre Texas și Mexic, cartea descrie rătăcirile sângeroasei bande conduse de John Joel Glaton (inspirată de o bandă reală de vânători de scalpuri) printr-un deșert-pandemoniu spre un deznodământ inevitabil. Violența cărții e legendară – criticul Harold Bloom a abandonat-o de câteva ori din cauza scenelor sângeroase, pentru a decreta apoi că „niciun alt scriitor în viață, nici măcar Pynchon, nu ne-a mai oferit o carte atât de puternică și de memorabilă”.
Îi dau dreptate, dragă jurnalule, amintește-ți acele fabuloase două pagini la care am lucrat trei zile, din care aleg aici doar câteva fraze, deși cu greu m-am hotărât care să fie acestea:
„O legiune de turbați, cu sutele, pe jumătate goi sau înveștmântați în costume antice sau biblice sau croite ca-ntr-un vis de boală din piei de animale și mătăsuri fine și bucăți de uniformă mânjite încă de sângele foștilor purtători (...) urlând cu toții într-o limbă barbară și năvălind asupra lor ca o hoardă dintr-un iad încă și mai groaznic decât tărâmul de pucioasă pomenit de creștini (...) unii cu chipuri coșmarești pictate pe piept, călcându-i sub copite pe saxonii fără cai (...) sărind de pe cai cu cuțite și gonind pe pământ cu o călcătură ciudată, crăcănată, ca niște făpturi care umblă altfel decât noi (...) despicând ciudatele trunchiuri albe și scoțând afară pumni întregi de măruntaie și mădulare, unii dintre sălbatici atât de năclăiți de sânge de parcă s-ar fi tăvălit prin el ca niște câini...”
Îți amintești, dragă prietene de suferință, cum lucram astfel de fraze, despărțindu-le în scurte propoziții-incantații, recitându-le ca pe litanii, numărând silabe, uneori, în nebunia care mă apucase, citind și recitind și recitând din Biblie, singura carte care mi se părea că mă poate ajuta să învăț și să redau acel ritm, de învățasem pe dinafară toate neamurile, chiar și cele mai obscure („Iar Timna, o țiitoare a lui Elifaz, fiul lui Isav, i-a născut lui Elifaz pe Amalec”). Cum mă minunam câte nume au pietrele și cum de le știe McCarthy pe toate și mă impregnam de acele descrieri de natură și peisaje nepământene care devin și ele personaje cu drepturi depline:
„Departe, înspre miazănoapte, ploaia deșirase cârcei negri din norii de furtună ca niște dâre de funingine căzută într-un pocal (...) ciucuri de foc albastru se agățau de cai ca niște duhuri incandescente care nu se lăsau alungate. (...) și spre asfințit munții s-au cutremurat iar și iar în ramele lor zăngănitoare și s-au mistuit în întunericul de pe urmă și ploaia a rămas să susure în ținutul orb învăluit în noapte.”
Și peste toate astea împărățește Judele Holden, căruia eu una i-am pus de mult coroana de cel mai tare personaj literar din toate timpurile, un fel de diavol-șef al acestui infern, a cărui natură nepământeană, îndelung discutată de cohortele de fani, e sugerată într-unele dintre pasajele mele preferate din toată experiența mea literară: „Deasupra lor tronează judele și dănțuiește gol, cu piciorușele lui vioaie și iuți și bătând acum cadența dublă și înclinându-se în fața doamnelor, gigantic, palid și spân, ca un prunc uriaș. Nu doarme niciodată, așa zice. Zice că nicicând nu va muri.”
Și astfel, printre discursurile splendid articulate ale acestui judecător despre care nu aflăm niciodată ce judecă și care nu pierde nicio ocazie să-și exprime credința în moștenirea de război, suferință și violență a umanității, printre cavalcade care-ți taie răsuflarea și peisaje de o strivitoare frumusețe, am ajuns la capătul cărții.
Și mai mult decât atât, deși amintește-ți că am promis, dragă prietene, că nu mă voi mai încumeta în veci la alt roman de McCarthy (formularea mea fiind, dacă memoria nu-mi joacă feste, ceva mai dramatică: „Și dacă mă prinzi cumva că mă mai tentează să traduc vreun McCarthy și pretinzi că-mi ești prieten, tu să mă pălești puternic în moalele capului, ca să te asiguri că-mi trece”), ei bine, da, au urmat și altele.
Despre care va veni vorba într-un episod viitor.
Despre autor
Cormac McCarthy (1933-2023), romancier, dramaturg și scenarist american, s-a născut în Providence, Rhode Island. Primul său roman, The Orchard Keeper, publicat în 1965, primește William Faulkner Award. E debutul unei cariere fabuloase, care include romanul-cult Meridianul sângelui sau Amurgul purpuriu al Vestului și imensul succes de critică și public Drumul, recompensat cu Premiul Pulitzer în 2007. Câteva dintre romanele sale au fost ecranizate cu succes – versiunea fraților Cohen după Nu există țară pentru bătrâni câștigând patru premii Oscar. Ultimele sale două romane, Pasagerul și Stella Maris, publicate în S.U.A. cu răsunet după o lungă pauză în cariera autorului, sunt în pregătire și în România.
Imagine principală preluată de Reinaldo Simoes, via Pexels.
