Am invitat un locuitor al Timișoarei să țină un jurnal subiectiv din orașul care va deveni Capitală Culturală Europeană în 2023.
În apropierea zonei în care locuiesc, pe strada Ciprian Porumbescu, a fost asfaltat un copac. Acest lucru nu este neobișnuit în Timișoara. Asfaltarea spațiilor verzi este o tehnică controversată, dar eficientă, prin care arhitecții peisagiști de la Direcția Generală de Drumuri, Parcaje, Poduri și Utilități încearcă să diminueze efectele poluării din Timișoara și să pregătească orașul pentru anul festiv 2023, când va deveni capitală culturală europeană cu aerul cel mai curat. Ideea îi aparține primarului Nicolae Robu, inginer folkist. Nu toată lumea este de acord, însă, cu asfaltarea copacilor, pentru că nu toți consideră spațiile verzi surse ale poluării. Dar, cine știe, poate unii țin mai mult la culoarea verde a orașului decât la sănătatea lor și a copiilor lor.
Printre criticii cei mai acerbi ai primarului actual se numără și candidatul USR-Plus la primăria Timișoarei, Dominic Samuel Fritz, dirijor de coruri gospel. Acesta vrea să readucă verdele în Timișoara, izgonit pe câmpiile și dealurile Banatului de peisagiștii de la Direcția Generală de Drumuri. Pe scurt, domnul Fritz vrea să facă orașul de pe Bega verde din nou. Cum spunea poetul Federico García Lorca, în poezia sa „Romanța somnambulă”: „Verde, cât de drag mi-ești, verde. Verde vânt. Si ramuri verzi."
Este lesne de înțeles cum cineva care iubește asa mult culoarea verde ca domnul Fritz să nu adere la valorile asfaltatorului în serie Nicolae Robu, a cărui cea mai mare frică, după culoarea verde și spațiile neasfaltate, este să fie întrebat dacă e căsătorit cu o femeie sau cu un bărbat. Fiind căsătorit cu o femeie și chinuit de posibilitatea infimă să fie întrebat dacă soția sa e femeie sau bărbat, a fost nevoit să voteze la referendum pentru familia tradițională, asfaltând și peste drepturile persoanelor queer. Din fericire, campania lui Dominic Fritz se concentrează exclusiv pe „teme locale", motiv pentru care, așa cum îi spunea pe Facebook unei prietene, spre dezamăgirea ei, nu se va pronunța în legătură cu teme nelocale, gen referendumul familiei tradiționale sau avort. Pentru că temele respective nu sunt, după părerea lui, locale. Acest lucru poate părea surprinzător pentru cineva care a vizitat Timișoara, însă, din punctul de vedere al candidatului, în orașul nostru pur și simplu nu există persoane queer sau femei.
În schimb, există copaci. Asta e o certitudine. Iar copacii sunt cu siguranță mai locali, decât femeile sau persoanele queer, care se perindă prin urbea noastră, venind din Arad sau Craiova sau cine știe de unde, probabil locuri fără spații verzi și care nu vor ajunge niciodată capitale culturale europene.
Acum, timișorean fiind, sunt subiectiv în ce privește TM2023, însă nu vreau să mi se reproșeze că evit să vorbesc despre motivul pentru care Timișoara va deveni capitală culturală europeană în 2023, nu în 2021, cum era vorba inițial. Înainte de toate, să înțelegem că Timișoara e dușmănită de celelalte orașe din țară, Cluj, Baia Mare și București (probabil sunt mai multe, dar în fine), care toate voiau să fie capitale culturale europene, dar nu s-a putut, pentru că nu erau Timișoara, Să înțelegem deci că nu e niciun scandal, așa cum s-a insinuat în presă, nu-i vorba nici de incompetență. Totul este ok, pur și simplu pandemia de coronavirus și măsurile de distanțare socială recomandate de autorități în interacțiunile cotidiene au dus la îngreunarea comunicării dintre responsabilii cu programele culturale și investițiile menite să transforme Timișoara în capitală culturală europeană în anul 2021. Timpul s-a contractat foarte mult în orașul de pe Bega, și deci oamenii își desfășoară viețile la viteză redusă, cuvintele și faptele lor se manifestă cu întârziere, iar fondurile necesare finalizării proiectelor culturale se materializează mai greu. Astfel, Timișoara s-a distanțat temporal de titlul de capitală culturală europeană cu doi ani.
Ca să mă întorc la copacul din asfalt, trebuie să spun că înainte ca Timișoara să câștige titlul de capitală europeană a culturii, din cauza anxietăților sociale pe care le aveam, mergeam pe stradă în haine închise la culoare, ba purtam chiar bocanci și mă feream de oameni, cu privirea în pământ. Eram taciturn și posac. Dar după ce am auzit că o să fiu cetățean care locuiește într-o capitală culturală europeană, am simțit cum îmi crește stima de sine și am început să umblu cu privirea în pământ și să mă feresc de oameni, dar în haine colorate și șlapi cu șosete în dungi multicolore. Era mai multă culoare în mine. Oamenii n-au observat schimbarea, pentru că mă feream de ei în continuare, însă puteam simți razele soarelui mângâind anxietatea mea socială, luminând drumul pe care-l făceam aproape zilnic, de la apartamentul meu de pe Filaret Barbu, la magazinul Profi din Piața Bălcescu.
Am simțit că soarele e de partea mea și când m-am dus să văd care-i faza cu copacul asfaltat. Era cald și pandemie și câțiva oameni care purtau măști sub bărbie se uitau la copac. Mi se părea că asist la o înmormântare. La un moment dat, mi-a atras atenția un copil cu o lopățică și o găletușă, care se chinuia să spargă bitumul din jurul copacului. Era foarte dezamăgit că efortul său nu dădea rezultate și își ștergea degetele înnegrite de pantaloni. Pe urmă au venit mai mulți oameni echipați cu cazmale și târnăcoape, probabil inspirați de gestul copilului, și au izbit în bitum, până când au pus în libertate copacul.
Iată cum totul este politic în lumea asta, până și copilăria, mi-am zis eu, uitându-mă la copilul care lovea bitumul din găletușă cu lopățica.
