Mă uit în folderul “2020_03_22_JURNAL”. E 4 aprilie, s-au adunat exact două săptămâni de când partenera mea Laura și cu mine am decis să ținem un jurnal, într-o noapte, după ce am văzut un film. Eu am început pe 21 și ea pe 22 martie să notăm în același caiet.
Locuim în București şi ne petrecem izolarea într-un apartament cu două camere. Laura şi-a mutat traducerile de la birou pe canapeaua din sufragerie, iar eu, foarte încet, pe lângă jurnalul scris, am început să fac poze prin casă și, ca de obicei, nu știu exact cum să încep. Dar aveam nevoia asta acută de a documenta, la orice nivel. Mă simțeam foarte vinovat că nu fac ceva, că nu înregistrez ce se întâmplă, că nu înregistrez una dintre cele mai întunecate primăveri.
***
Înainte de a începe jurnalul, vreo 4 zile la rând am scanat peliculă, am avut multă energie, după care am început să intru într-un film foarte încâlcit. Patru zile am stat scufundat în știri, nu am făcut nimic altceva. Afară s-a răcit, a nins puțin, apoi câteva zile a bătut un vânt ca în The Turin Horse.
Începusem să am un vis repetitiv bizar, mă țineam alert după cineva într-o gară, era vară, lumina de la apus mă orbea și cineva îmi arăta drumul către platformă. Ca să ajung la tren, trebuia să intru într-un lift și nu îmi venea să cred cum ar putea cineva să încapă acolo, era doar puțin mai lat ca o palmă. Și celelalte lifturi erau la fel. Nu am visat niciodată lifturi. Un al doilea vis, tot într-un lift - un bec gălbui lumina pereții metalici vopsiți în verde prin care ţâsneau jeturi de apă. Eram într-o clădire unde ajunsesem la un nivel inundat și apăsam disperat pe butoane să scap de acolo.
M-am trezit după un coșmar, fără vlagă. Pe zi ce trece, incertitudinile se cuplează cu certitudinile, dar neputința domină. Oboseala de la sfârșitul zilei e un privilegiu. Totuși ne-am abonat la Mubi și vedem un film bun în fiecare seară. O reușită. (din însemnările Laurei)
***
În urmă cu două nopți m-am plimbat puțin. Aveam nevoie de aer. Încă nu m-am adaptat la viața de acum. Ies pe ușă, cu mască și mănuși, spirt într-un recipient în buzunarul de la geacă, dar îmi amintesc că nu mi-am completat declarația pe propria răspundere. Masca, singura pe care o avem, am găsit-o întâmplător într-un sertar prin dormitor. Străzile erau pustii ca atunci când pleci de la un party pe la 4 dimineața, doar că mă simțeam mai degrabă ca atunci când mergi prin pădure noaptea și începi să asociezi orice sunet cu un posibil pericol. Ajung lângă o clădire din sticlă cu luminile aprinse, birourile goale, sistemul de climatizare pornit scoate un sunet asurzitor de turbine de avion ambalate pentru decolare. Încep să mă simt de parcă urma să explodeze lângă mine o oală cu apă fiartă. Traversez, câteva taxiuri au trecut prin fața mea în goană. Pe o stradă, un tip iese din casă să ducă gunoiul, merge pe mijlocul drumului întinzându-și mâinile și cascând, ca după o zi întreagă de izolare. Se uită prima oară în dreapta lui și apoi spre mine. Când mă vede, i se pare ciudat că cineva era acolo pe stradă noaptea. Dacă nu s-ar fi văzut siluetele oamenilor pe la ferestre, aș fi putut să cred că sunt într-un vis pe repeat, despre un oraș pustiit.
Îmi revăd toate fricile de peste zi și nu știu cum să mă opresc și de unde să încep. Ziua a fost mai scurtă, ne-am dezmeticit greu și am reacționat la nevoi (mâncare, igienă, conviețuire). Am văzut “Uncut Gems” și mi-am amintit cum totul se adună și nu mai simți că respiri. (din însemnările Laurei)
***
Într-o seară mi-am luat bicicleta și am pedalat până la maică-mea în Militari. Nu o mai văzusem de două săptămâni, și atunci fusesem pe la ea să-i duc cumpărături. O să împlinească 60 de ani anul acesta şi are şi ceva probleme cu inima. Eu am purtat mască și am vorbit dintr-o cameră în alta. Când am ajuns în faţa apartamentului ei, am sunat-o. Am vorbit la telefon din stradă. Într-o altă seară mi-a scris pe Whatsapp că a ieșit să ducă gunoiul și a admirat cerul plimbându-se o vreme pe străzi printre blocuri.
Devine din ce în ce mai greu să țin un jurnal zilnic. Deși trec prin stări, activitățile sunt minime. Ce mă învăluie e o senzație de ceață continuă, ca un abur care te destabilizează și te amorțește. (din însemnările Laurei)
***
Câteva zile mai târziu m-am gândit că aș putea să fac câteva portrete ambientale, de la distanță, cu câțiva prieteni aflați și ei în izolare. Mi-am dat seama că de fapt voiam să folosesc fotografia ca pretext ca să mă văd cu oameni, chiar și pentru câteva minute, să văd ce mai fac, cum o duc în perioada asta și la ce lucrează, dacă lucrează (!). Am făcut o listă cu locurile unde aș vrea să merg, pe câteva le cunoșteam cât de cât, iar pentru unele din ele am făcut și câteva schițe în care explicam cum o să arate cadrul. După care am început să trimit mesaje și, spre suprinderea mea, toți au acceptat. Foarte rar folosesc un teleobiectiv, iar asta a fost una din ele, ca să pot păstra distanța cât timp fac portretele.
***
Pe 30 martie, seara, am pedalat până la Iulian. Revenise pe 18 martie dintr-o drumeție cu bicicleta prin Cuba și aterizase în 14 zile de izolare la domiciliu. În primele zile nu a venit nimeni să-l verifice dacă stă în casă sau nu. Apoi, Poliția și Jandarmeria au venit zilnic, și dimineața și seara, până în ziua 14. Nu intrau în clădire, doar îl sunau, iar el ieșea puțin la fereastră în timp ce vorbeau la telefon. În perioada stării de urgență activitatea lui de ong-ist este limitată parțial, lucrează de la calculator.
***
Pe 1 aprilie am fost să-l văd pe Murivale. Îi dădusem un mesaj pe Facebook cu câteva zile înainte și îmi zicea că o să picteze un autoportret cu mască de ziua lui. Voiam încă de anul trecut să îl văd la lucru în grădina din vis pe care și-a făcut-o în mijlocul Bucureștiului, și acum aveam ocazia. Doar că de data asta, de sus de pe acoperiș. Când l-am întrebat pe messenger ce e grădina din vis, mi-a scris că e „un loc în care poți să spui și lucruri care nu se pot spune. E un loc în care poți face dragoste după flori și trandafiri. Un loc interior unde echilibrul e foarte important.” Până la atelierul lui de la km 0, cum zice el, am pedalat pe străzile aproape pustii cu câteva opriri. Era mult soare și mă uităm la fațade cu magazine închise, troleibuze cu câte un om pe un scaun, blindatele armatei prin centrul orașului.
Parcarea din fața casei lui Murivale era aproape goală, deși mereu e plin de mașini acolo. El era în curte, vorbea la telefon. Știa că vin, dar a fost suprins să ma vadă sau poate era suprins să vadă pe cineva. „Îmi e așa o groază de pustiul asta, de liniștea asta, îmi amintește de niște căței pe care i-am avut pe aici, acum mai mulți ani, și îi tot auzeam lătrând în fiecare zi până când i-am găsit morți, otrăviți de cineva, și s-a făcut liniște.” Parcă și el trece de la o stare la alta ca și mine, energic când pictează, căzut pe gânduri și descurajat când nu pictează. „Grele vremuri ne așteaptă, când arta nu e o necesitate”, a zis înainte să plec.
***
La Elena și Octav am fost joi, pe 2 aprilie. Elena studia flaut la Cluj și, după ce a început starea de urgență, a trebuit să se întoarcă la București. Primele ore de practică le-a făcut prin video call, iar uneori mai încearca să se înregistreze cu telefonul cântând la flaut și apoi îi trimitea profesoarei pentru corectură. Dar cum tot nu se auzea bine, Octav, prietenul ei, o mai ajută să înregistreze profesionist anumite compoziții. Repetițiile durează între 5 și 6 ore, cu pauza la amiază, să nu îşi deranjeze vecinii.
***
Când ies din casă, nu ating nimic și păstrez o distanță de siguranță față de oameni, chiar dacă port mască. Primele străzi pe care pedalez arată în fiecare zi ca într-o duminică, dimineața devreme, când toată lumea încă doarme. Observ cum deja m-am obișnuit să văd orașul aproape pustiu și mă cam sperie gândul ăsta. Pe 3 aprilie am fost la Mirela, Augustin și Toma, pe care nu îi mai văzusem din februarie, deși vorbim des pe Whatsapp. Mirela, care momentan este în concediu de maternitate, iese foarte rar din casă, doar când e soare, ca să îl plimbe puțin pe Toma pe lângă blocul în care locuiesc. Pentru câteva secunde mă gândesc ce mișto ar fi dacă am putea sta la distanță într-o grădina de bloc, doar că orice adunare e interzisă.
La Dragoș am fost în a doua parte a zilei. Tocmai terminase programul de lucru de acasă, face customer service și merge la birou doar o zi pe săptămâna. Altfel, iese din casă doar pentru cumpărături. „M-am tot gândit în ultima vreme să mă urc pur și simplu în mașină și să conduc până la mare, chiar dacă e pustiu, doar să stau pe plajă și să văd marea”, îmi zice.
***
Alexandra, sora Laurei, cu soțul ei Alex și câinele lor Berlin, sâmbătă pe 4 aprilie. Alexandra este programatoare și lucrează de acasă. „Mă simt avantajată de faptul că am un job pe care îl pot face remote. E unul din motivele pentru care nu mă plâng. Plus că sunt și introvertită de fel, așa că lipsa interacţiunii umane nu e o problemă la fel de mare ca pentru alţii. Lucrez mai mult, dar nu pentru că mi se cere asta sau pentru că e nevoie, ci pur şi simplu pentru că nu am la fel de multe întreruperi ca la birou. Așa că nu-mi dau seama când trec 10-12h/zi. Acasă începi lucrul singur și termini la fel. E mai obositor decât la birou, nu doar din prisma cantității, ci și a calității. Reușești să te concentrezi mult mai ușor și să ajungi in the zone, cum spunem noi. Și asta te consumă mai repede. Plus că am început două cursuri, tot de programare, pe platforme de învățare, care în timp de Covid sunt gratuite. Odată pornit, nu te mai oprești”.
Jobul lui Alex, în property management, dintr-un program de 8 ore s-a transformat în 10 ore și uneori chiar 12 ore de coordonat totul doar prin telefon. „Avem nevoie să stabilim noi reguli care să facă activitatea să funcţioneze în condițiile actuale și oamenii să fie protejaţi. Şi consultarea cu echipa s-a schimbat, fiind mult mai intensă. O să am nevoie de un concediu cât de curând, deja s-a acumulat multă oboseală."
***
Pe 5 aprilie am ascultat pe repeat albumul „Empty” al lui Nils Frahm. Cred că ar putea fi băgat imediat în cutiuța cu „muzică deprimantă", dar nu e deloc așa. Se potrivește de minune cu toată așteptarea din zilele astea, cu necunoscutul, cu drama, are o tensiune, dar una calma, pozitivă. E ca o minte aflată în comă sau ca o inimă care bate ajutată de aparate, dar despre care crezi că se poate trezi în orice clipă. Încă mai există viață acolo. Mai pe seară am ieșit amândoi la o plimbare scurtă prin cartier. Am văzut în două locuri câte un desen făcut de copii lipit pe interiorul ferestrelor, cu un curcubeu pe care scrie „totul va fi bine”. Într-un balcon cineva pusese la uscat pe sârmă vreo șase măști.
