Hai să-l citim pe Cioran ca și când acum am face cunoștință cu el și-am purta o conversație nesfârșită ca-n Waking Life. Să-l ducem cu noi la plajă - unde se plimba adesea, detestând soarele ca un vârcolac - și să-i colorăm un pic zilele. Așa că i-am luat de mână pe Cioran, din jurnalul căruia am ales 7 zile de vară, și pe ilustratoarea Sorina Vazelina, pe care am invitat-o să transforme textul în imagine. Acum e rândul vostru, să-i colorați un pic zilele lui Cioran.

 

21 iulie 2016. E joi dimineața și revenim cu toții din cine știe ce locuri prin care am orbecăit azi-noapte. Bâjbâim să facem cafeaua, să improvizăm ceva de mâncare, începem să derulăm papirusul infinit cu știri și bucăți din viețile altora, deschidem radioul să vedem dacă lumea e la locul ei. Dacă altcineva s-a trezit în alt colț al lumii, decis să-și detoneze din semeni, sau dacă nu s-a descoperit între timp o altă planetă „geamănă” a Pământului, dacă vreun politician n-a fugit între timp cu o țară în sac. O luăm spre birou, blocați în trafic sau înghesuiți în metrou.

Fix acum 48 de ani, pe vremea asta, Emil Cioran se pregătea de plimbare. Seara, avea să scrie în jurnal:

Șase ore de umblat, sub soarele torid, în Vexin-Char, Vigny...

Pe un drum pustiu, am reflectat în după-amiaza asta la faptul atât de banal și totuși atât de înspăimântător al trecutului, al oricărui trecut ca atare: unde sunt toți anii pe care i-am trăit? Când mă gândesc că această clipă în care mă zbucium va ajunge într-o clipă în imensul cimitir temporal pe care-l reprezintă fiecare existență, îmi pierd și ultimele rămășițe ale dorinței de a dăinui. 

Poate chiar acum cineva se oprește încălzit din jogging-ul de dimineață și privește-n jur, scuturat de același gând, pe care-l duce mai departe sau îl îngroapă repede și-și reia alergarea, poate chiar mai vital.

Cele aproape o mie de pagini ale Caietelor lui Cioran - jurnalul pe care l-a ținut între 1957 și 1962 și pe care Editura Humanitas l-a publicat de curând în limba română, într-o nouă ediție - sunt astfel de locuri de întâlnire. Între noi, anonimi cu vieți simple pe care ni le complicăm sau cu vieți complicate pe care ni le simplificăm, și o uriașă lume interioară, din care Cioran apucă să scrie „cărți poștale”. Deși cele mai multe însemnări ale celui pentru care criticii s-au îngrămădit să găsească tag-ul perfect („cel mai radical pesimist”, „cel mai nihilist gânditor”, „teoretician al sinuciderii” etc. etc.) sunt pe marginea unor hăuri căscate în miezul anxietății și al singurătății, ele sunt log-ul unui om cât se poate de viu. 

Cum, tot citind din jurnalul publicat la 105 ani de la nașterea lui Cioran (și la 21 de ani de la moartea lui), am simțit că, în sfârșit, ne-am împrietenit, m-am gândit că n-ar fi un moment mai potrivit ca vara să-l scoatem pe „maestrul nihilist” din rafturile istoriei, unde oricare care gânditor riscă, mai devreme sau mai târziu, să fie „împăiat”. 

Așa că am concentrat jurnalul în 7 ilustrații, pe care vă propun să le colorăm împreună: le puteți descărca și printa, după care vă scoateți din sertar culorile și (în)locuiți cu ele alb-negrul nihlist. Sau, dacă tot avem sertare fără fund în care zac culori digitale, luați-vă câteva minute de Photoshop. Așteptăm versiunile voastre de Cioran în culori la editorial@scena9.ro sau direct în comentarii. Facem împreună o galerie care i-ar smulge și autorului măcar un zâmbet. 

20 iulie 1960

«De zece ani, am tot visat un apartament. Visul mi s-a împlinit, fără să-mi aducă nimic. Deja regret anii de hotel. Posesiunea mă face să sufăr mai mult decât sărăcia.

Apropo, trăiesc în hoteluri din 1937!

Am un cămin – Dumnezeu să-mi ierte asemenea decădere!

„Voinţa ta este Eva ta“, spune sfântul Bonaventura. Într-adevăr, voinţa e lanţ, dorinţă, servitute, dependenţă comparabilă cu puterea pe care-o are asupra noastră femeia. Să te salvezi, să cauţi izbăvirea înseamnă să te dezlegi, să te depărtezi de domnia voinţei.

Să trăieşti pe o insulă mică, să te plictiseşti şi să te rogi, să te rogi şi să te plictiseşti…

Sunt succesiunea stărilor, umorilor mele; îmi caut „eul“ în zadar, sau mai curând nu-l regăsesc decât atunci când toate aparenţele mele se risipesc, când exult la propria-mi nimicire, când se suspendă şi se aboleşte tocmai ceea ce se cheamă un „eu“. Trebuie să ne distrugem ca să ne regă­sim; esenţă înseamnă sacrificiu.

Cei care spun că toate aberaţiile contemporane şi toate cruzimile pe care le-a cunoscut secolul nostru au drept cauză îndepărtarea omului de Dum­nezeu uită prea repede că Evul Mediu a fost şi mai crud decât epoca noas­tră, şi că credinţa, departe de a ne potoli ferocitatea, o aţâţă şi mai mult. Căci orice credinţă e patimă, iar patimă înseamnă poftă de a suferi cât şi de a-i face pe alţii să sufere. Când încetăm să fim obiect, când nu ne mai mulăm după materie, după un univers indiferent şi rece, cădem în nebunia şi lipsa de măsură a sufletului, care e foc, şi care nu există decât devorându-se.

Nu simţi cum curge timpul decât în nesfârşitele ceasuri de veghe, când timpul e una cu noaptea, curgere a nopţii, noapte lichidă.

Valoarea intrinsecă a unei cărţi nu ţine de calitatea şi importanţa subiectului; altfel, teologii ar fi cei mai buni scriitori…

Nu esenţialul e punctul forte al literaturii; se poate chiar susţine că, la un scriitor, important e felul de a prezenta accidentalul şi infimul. În arte, contează în primul rând detaliul; abia în al doilea rând ansamblul. Măiestria presupune limitare.

Ceea ce face trecutul interesant este că fiecare generaţie îl priveşte într-un mod diferit. De unde nesecata noutate a Istoriei.

La un mistic musulman, această afirmaţie demnă de Meister Eckhart: „Ade­vărul care nu distruge creatura nu e un adevăr.“

Să te târăşti domol ca un melc şi să-ţi laşi dâra, cu modestie, cu sârguinţă şi în fond cu indiferenţă…, în voluptate calmă şi anonimat.

Ceea ce mi-a lipsit a fost voinţa de a crea o operă. Această neputinţă e datul spiritelor de mâna a doua.

Tot ce se petrece în noi şi în afara noastră se întâmplă din fericire şi din nefericire, deopotrivă. Dublă perspectivă asupra oricărui eveniment, nepu­tinţă de a vedea un singur aspect al lucrurilor, naufragiu în ambivalenţă.

M-am îmbătat cu regrete, ca alţii cu iluzii. Să dobândesc titluri în ire­parabil, asta mi-a fost întotdeauna misiunea.

Să meditezi înseamnă să faci pustiu în jurul tău, să goneşti realul, să nu păstrezi din lume decât pretextul necesar pentru întrebări şi pentru zbuciumul minţii. Meditaţia suprimă; ea nimiceşte totul, afară de ea însăşi.

Cu cât mă gândesc la viaţă ca fenomen distinct al materiei, cu atâta viaţa mă înspăimântă: nu are nici o temelie, reprezintă o improvizaţie, o ten­tativă, o aventură, şi-mi pare atât de fragilă, de inconsistentă, de lipsită de realitate, încât nu mă pot gândi la ea şi la condiţiile ei fără să mă treacă un fior de groază. Viaţa nu e decât un spectacol, o fantezie a materiei. Am înceta să existăm dacă am şti cât suntem de ireali. Dacă vrei să tră­ieşti, nu trebuie să te gândeşti la viaţă, nici s-o izolezi în univers, nici să-ţi propui s-o defineşti.

Niciodată n-am avut idei: ele m-au posedat întotdeauna pe mine. Îmi închipui că emit o idee, când de fapt ea mă posedă şi aserveşte.

Marile epoci ale istoriei rămân cele de „despotism luminat“. (Secolul al XVIII-lea)

Spiritul nu înfloreşte nici în excesele libertăţii, nici în ale terorii. Are nevoie de un jug suportabil.

O epocă bună este o epocă în care ironia nu te aruncă în puşcărie.

Aproape-n fiecare dimineaţă, această furie neputincioasă şi autodistruc­tivă… şi această invazie de amintiri sfâşietoare, şi copilăria mea care se face ţăndări sub ochii mei.

Sunt rezultatul unor eredităţi opuse, recunosc în mine caracterele tatei şi mamei, mai ales pe al mamei, orgolioasă, capricioasă, melancolică. În plus, deloc înclinat să-mi împac contradicţiile (sau mai curând contradic­ţiile lor din mine), mi-a plăcut, dimpotrivă, să le cultiv, să le exacerbez şi să le port de grijă.

După vechiul entuziasm (de mult depăşit) pentru Rilke, nu m-am mai ataşat de nici un alt poet ca de Emily Dickinson. Lumea ei, care-mi este familiară, mi-ar fi şi mai apropiată dacă aş fi avut curajul şi energia să-mi asum pe deplin singurătatea. Dar prea adesea am fugit de ea, din laşitate, frivolitate sau teamă. Am ocolit numeroase abisuri, din calcul şi instinct de conservare. Căci curajul de a fi poet îmi lipseşte. Să fie pentru că am meditat prea mult la strigătele mele? Atâta am despicat firul în patru, că am pierdut ce era mai bun în mine.

La fel cum alţii îşi amintesc cu precizie data primei lor crize de astm, eu aş putea indica momentul când pentru prima oară, la cinci ani, m-a copleşit urâtul. Dar la ce bun? Întotdeauna m-am plictisit enorm. Îmi amintesc anumite după-amieze de la Sibiu, când, singur acasă, mă arun­cam la pământ, copleşit de un vid insuportabil. Eram atunci adolescent, adică trăiam mai intens acele crize de melancolie ce-mi îndoliau uneori copilăria, altminteri atât de fericită. Plictis teribil, generalizat, la Berlin şi mai ales la Dresda, apoi la Paris, fără să uit anii de la Braşov când scriam Lacrimi şi sfinţi, despre care Jenny Acterian mi-a spus că e cartea cea mai tristă din câte s-au scris.

Nu există sentiment mai dizolvant. Nu numai că te face să percepi nimicnicia universală, dar te împinge să te îneci în ea. Senzaţie de a fi înghiţit, de a te scufunda pentru vecie, de a atinge fundul nimicului; infi­nit negativ, ce sfârşeşte mereu la el însuşi, extaz al neantului, fundătură într-un… deşert.

Să te plictiseşti înseamnă să te simţi neconsubstanţial cu lumea.

Un cer acoperit mi s-a părut întotdeauna o binecuvântare. Azurul te îndeamnă la plecare; este indiscret, se amestecă în viaţa ta, trezeşte de asemeni în tine latura morbidă a aspiraţiilor tale religioase, partea demo­niacă a veleităţilor mistice.

Este la fel de greu să suporţi anonimatul ca şi celebritatea, când ai neno­rocul să fii un „scriitor“.

Şi dacă făcătorul de literatură e mai puţin impostor decât înţeleptul?»

24 iulie 1962 

«Soarele, iar în şemineu un vânt ce-mi pătrunde în nervi.

De când ţin un regim alimentar destul de sever şi duc o viaţă regulată, tot ce fac iese prost. Cinci ani de sterilitate, cinci ani de raţiune. Mintea mea funcţionează doar ajutată de dezordine şi de stimulente. Plătesc scump faptul că am renunţat la cafea.

Sunt uluit să văd câte eforturi fac şi câte pretexte inventez ca să evit să gân­desc, să urmăresc o idee şi s-o aprofundez. Probabil că, instinctiv, am pus la punct o tehnică a frivolităţii.

În jurul meu, toţi termină ceva. Doar eu nu am nimic de anunţat. Asta mă pune într-o situaţie destul de penibilă şi chiar umilitoare. Pe de altă parte îi dispreţuiesc pe cei ce realizează (sau se realizează); nu am nimic de învăţat de la ei, căci ştiu că sterilitatea mea se datorează faptului că am mers mai departe decât ei.

Mă gândesc deodată la articolul pe care l-am publicat prin 1937 în Vremea şi unde revenea ca un refren: „Nimic n-a fost niciodată.“¹ Mă gândesc de asemeni la acel prieten din Braşov, care, citindu-l în tren, mi-a măr­turisit că a vrut să se arunce pe fereastră.»

Ibiza, 31 iulie 1966

«Astă-noapte, pe la ora trei, m-am trezit de tot. Impo­sibil să mai rămân în pat. M-am dus să mă plimb pe malul mării, mânat de gânduri cum nu se poate mai negre. Ce‑ar fi să mă arunc din înaltul falezei? Am venit aici pentru soare, şi nu pot suporta soarele. Toată lumea e bronzată, eu trebuie să rămân alb, palid. În timp ce făceam tot felul de reflecţii amare, am privit pinii, stâncile, valurile „bătute“ de lună, şi brusc am simţit în ce măsură sunt înlănţuit de acest splendid univers blestemat.

În Evanghelia după Toma, Isus, întrebat unde ne putem mântui, răspunde: „Oriunde nu există femeie.“ – Răspuns mai gnostic nici că se poate.»

Ibiza, 1 august

«Anul trecut, împrumutând de la F. pick-upul, am ascultat un disc care m-a încântat. Era un tangou spaniol, răscolitor la culme. Întors la Paris, am încercat să-mi amintesc ritmul şi melodia. Cu neputinţă. Un an mai târziu, mă regăsesc în aceeaşi casă. A doua zi după sosire, în timpul siestei, am un vis în care ascult un tangou. Trezindu‑mă, mi-am regăsit tangoul meu.

Ibiza. Dorm în medie – cu tot cu siestă – între 9 şi 10 ore pe zi. Am, în materie de somn, asemenea restanţe, încât ar trebui să dorm dublu, ca să recuperez timpul pierdut în nopţile de veghe.

În ordinea spiritului, tot ce producem fără necesitate e un păcat împotriva spiritului. Scriitorul ca atare se află în starea de păcat de moarte.

Orice început de idee coincide cu o suferinţă, de preferinţă secretă.

Nu mai scriu, deoarece pentru moment nu simt impulsul de a scrie, de a spune, şi pentru că, deşi am toate defectele, nu-l am pe acela de a fi scriitor.

Degeaba mă revolt împotriva pasiunii, fără ea totul e găunos pe pă­mânt; pasiunea e un suflu ce străbate vidul şi ni-l ascunde. De îndată ce ea se domoleşte, vidul e şi mai cumplit decât înainte. Cum să fac?

De ce există ceilalţi? Ceilalţi – cei cu care n-am să mă deprind niciodată.

Vreau să fiu singur şi nu izbutesc. Sunt, cum se spune, agresat perma­nent de inşi cu care nu am nimic în comun. N-am nevoie de nimeni dar mă întâlnesc cu toată lumea. Fericirea de a fi la Ibiza, de care eram destul de conştient, n-am ştiut s-o preţuiesc aşa cum merita.

Să-mi corectez textele mele traduse în engleză sau în germană, să fiu silit să mă recitesc cu lupa, ce supliciu! Să prelungesc suferinţa pe care am avut-o scriindu-le, s-o retrăiesc încercând să le descifrez într-o altă limbă! Să scrii într-o limbă de împrumut pentru ca mai apoi să te corectezi în altă limbă de împrumut – asta cam întrece măsura.

Dispoziţie atroce – stare ideală pentru a concepe extraordinarul.

Una peste alta, ceea ce caut e adevărul. Iată motivul pentru care nu sunt scriitor, sau nu sunt scriitor decât accidental.»

6 august 1966

«Am  visat un vis interminabil: era vorba de un război atomic între America și China. Niciodată, în stare de veghe, n-aș fi putut concepe asemenea viziune, nici detalii mai cumplite, mai mărețe: o splendoare de infern. Tot viitorul se desfășura acolo, în creierul meu. Anticii aveau dreptate să acorde viselor o valoare profetică: în ele se proiectează toate spaimele noastre secrete, toate spaimele noastre clarvăzătoare.

Orice revoluție e demodată, pentru că se face cu idei revolute, cu rămășițe ideologice. Socialismul fascina spiritele în veacul trecut; el s-a realizat atunci când, prin conținutul său abstract, era depășit. Omul de acțiune, în special revoluționarul, e totdeauna în întârziere față de evoluția spiritului. 

Automobilul, avionul și tranzistorul - de la instaurarea acestei trimități putem data dispariția ultimelor urme ale Paradisului terestru.

Orice om care se atinge de un motor dovedește că-i un damnat.

Care-i diferența între a fi citit de o mie, de zece mii sau de o sută de mii, între a avea un cititor sau toți cititorii de pe cele cinci continente?

Am în comun cu Diavolul proasta dispoziție, etern fundament al urâtului. Ca și el, sunt melancolic prin decret divin...

O englezoaică, pasionată de Talleyrand. Petrecut seara încercând să-i traduc în englezește vorbele lui de spirit. Sarcină practic imposibilă. Ar trebui să știi la perfecție amândouă limbile și mai ales să regândești fiecare cuvânt pentru a-i găsi echivalentul exact.

Englezoaica în chestiune, o tânără de 25 (?) de ani, poate mai tânără, a citit biografia lui Duff Cooper: de atunci a devenit o addict a lui Talleyrand. E îndrăgostită de cinismul lui. Perversitate sau voință de independență? Viciu sau mod de emancipare?

„Focuri de armă trase într-o idee”, cum spune Benjamin Constant despre vorba de spirit. Într-adevăr, să faci o vorbă de spirit înseamnă să ucizi o idee, o problemă, o întrebare. E obiceiul cel mai nefast din câte poți deprinde. Există un automatism al spiritului de care trebuie să ne temem ca de ciumă și de care trebuie să ne lecuim dacă l-am căpătat. Spiritul este o infirmitate, mai ales când este premeditat, voit, exploatat.»

30 august 1964

«Noapte cumplită. M-am sculat de zece ori, dar încercarea de a-mi stăpâni nervii a fost zadarnică. În cele din urmă am fost nevoit să apelez la Equanil. – Toate astea fiindcă ieri, în pădurea Vincennes, m-am plimbat o oră în plin soare – ca să mă bronzez. Sunt pedepsit: azi sunt mai palid ca oricând…

Întreaga noapte mi-am repetat: Soarele e duşmanul omului. Şi bine ziceam.

Mama, foarte practică, îmi scrie: „Toate scrisorile tale sunt pline de melancolie. Ai grijă de nervii tăi!“

Un om întreg ar trebui să aibă curajul de a cunoaşte toate viciile, să le practice chiar, de n-ar fi decât din curiozitate.

Tourtrès (Lot-et-Garonne), în cimitir, mormântul proaspăt al unui sinucigaş, fără nimic deasupra, afară de un bucheţel ofilit, pus nu de fami­lie, ci de gropar.

(Înainte de a se sinucide, „defunctul“ îşi omorâse cel mai bun prieten, iar înainte o omorâse pe soţia sa.)

„Scrierile“ mele au avut oarecare succes doar în rândul femeilor, al câtorva, foarte puţine. Explicaţia o aflu în vorba atât de potrivită a lui Hipocrat: „Femeia înseamnă boală.“

Un om sănătos nu se poate interesa de ce fac eu.

„Colos al cugetării de album“, spune Julien Gracq despre Valéry.

Vorba asta atât de parşivă e, vai!, destul de nimerită. Când te gândeşti la mulţimea scriitorilor dispreţuiţi de Valéry.

Nu te poţi dărui metafizicii când ai simţul ridicolului foarte dezvoltat.

(Metafizica şi simţul ridicolului sunt incompatibile.)»

1 sept. 1972

«Vizită a fiicei verişoarei mele Zoriţa. Îmi povesteşte toate tragediile petrecute în familia mea din partea mamei. Orori, nedreptăţi, umilinţe monstruoase şi, fireşte, boală peste boală. Totul spus fără emoţie, fără pate­tism. La un moment dat, evocând casa uneia dintre mătuşile mele, îmi spune că toţi copacii din faţa casei au fost doborâţi, şi izbucneşte pe dată în hohote de plâns.

Hitler: neantul înzestrat cu un glas.

Totul este real. Totul este ireal.

Aflăm un egal echilibru dacă subscriem fără echivoc la una sau alta din cele două propoziţii. Dar dacă, ispitiţi de amândouă, le adoptăm pe rând sau deodată, sfârşim într-o zi în ambiguitate.

Neacceptarea morţii este cea mai mare tragedie a muritorului.

Ideea că, odată cu moartea noastră, totul, dar absolut totul, încetează pen­tru totdeauna este ideea cea mai mângâietoare şi cea mai imorală. Ce ne mai pasă de imaginea pe care lumea şi-o va face despre noi, de vreme ce vom fi pentru vecie în afara oricărei imagini? Moartea e providenţa celor care au avut gustul şi darul înfrângerii, este înalta recompensă, triumful celor care n-au reuşit nimic, care s-au străduit să nu reuşească. Ea le dă dreptate, îi încununează. Pentru ceilalţi, pentru neghiobii viteji care s-au zbătut, ea reprezintă dezminţirea a tot ce au făcut.

Faptul de a muri este extraordinar. Cel care moare ne insultă: nimic nu mai contează pentru el; iată-ne reduşi la zero în ochii lui, aşa cum şi el este în ochii noştri.

Cu moartea noastră, totul moare, încetează pentru vecie. Ce privilegiu, ce abuz e moartea! Fără nici un efort din partea noastră, iată-ne stăpâni ai universului, de vreme ce-l luăm cu noi în dispariţia noastră. Faptul de a muri este imoral.

Scepticul este un martir al lucidităţii.

A şti să dozezi banalitatea şi paradoxul, iată la ce se reduce arta fragmentului.

Când privim la rece fragmentul de durată ce revine fiecăruia, el pare deopotrivă complet şi derizoriu, fie că e vorba de o zi sau de un secol.

„Mi-a trecut timpul“ – nu există expresie care să trimită mai direct la orice clipă a vieţii, inclusiv cea dintâi.

Silă – am scris acest cuvânt şi deja nu mai ştiu în legătură cu ce; într-atât se aplică tuturor celor ce gândesc şi simt, tuturor lucrurilor pe care le iubesc şi tuturor celor pe care le urăsc, ba chiar şi silei înseşi.

Să-ţi denigrezi ţara, s-o ponegreşti, s-o reduci la neant, s-o faci praf, să te loveşti pe tine însuţi la rădăcină, să-ţi ataci temeiurile, să-ţi nimiceşti punctul de plecare, să te pedepseşti pentru obârşia ta… Ce eliberare!

Să-i frecventezi pe Părinţii Deşertului şi să te laşi totodată tulburat de ultimele ştiri!

Trebuie doar puţină răbdare, va veni clipa în care nimic nu va mai fi posi­bil, în care omenirea va rămâne singură faţă în faţă cu ea însăşi, cu absoluta-i lipsă de viitor. Nu va mai putea face nici un pas mai departe, în nici o direcţie.

Deşi ne putem reprezenta în mare acest impas, am vrea cu toate astea câteva detalii… Iată de ce regretăm totuşi că nu suntem martori ai unui spectacol atât de important.

Scris cu majusculă sau nu, cuvântul fiinţă nu spune nimic, absolut nimic. E de necrezut că un om cu bun-simţ îl poate folosi.

La douăzeci de ani nu aveam în minte decât exterminarea bătrânilor; con­tinuu să cred că e urgentă, dar i-aş adăuga acum exterminarea tinerilor; cu vârsta, capeţi o viziune mai completă asupra lucrurilor.

Gandhi îşi lua masa la ora 6 după-amiaza, invariabil. Dacă se afla în faţa unui public, i se aducea de mâncare la oră fixă, iar el îşi consuma laptele bătut şi fructele în faţa tuturor. Iată cum şi-a formulat principiul: „Cine vrea să se înalţe în sfera binelui trebuie să-şi regleze fără milă actele materiale ale existenţei.“»

***

Ilustrațiile de colorat pot fi descărcate și în format pdf, de aici.

Fragmentele de mai sus au fost selectate din „Caiete 1957-1972” de Emil Cioran, Traducere din franceză de Emanoil Marcu și Vlad Russo, Editura Humanitas, 2016

Mulțumim Editurii Humanitas pentru ajutor și deschidere :)