Sunt foarte mari șanse să nu fi auzit de Lucia Berlin și să nu-i fi citit niciun rând. Și asta fiindcă scriitoarea americană a fost cumva în contratimp cu vremurile. Abia după mai bine de zece ani de la moartea ei din 2004 (la 68 de ani),  când mare parte dintre povestirile ei au fost adunate într-un singur volum, Manual for Cleaning Women, Berlin a marcat primul ei bestseller și a devenit cunoscută și-n afara cercurilor literare mai de nișă, unde se mișcase în timpul vieții. De altfel, până de curând, când Manualul pentru femei de serviciu a fost tradus de Ioana Miruna Voiculescu la Editura ART, textele ei erau aproape necunoscute în România.

 

Însă nu trebuie să vă descurajeze nici că numele lui Berlin nu-i pe raftul cu VIP-uri și nici că volumul ei de povestiri e o cărămidă de 600 de pagini, fiindcă de la prima la ultima pagină n-o să mai vreți să vă opriți din călătoria prin America anilor '60, '70, '80, așa cum o trăiește o familie uriașă de personaje cu care se învață pe loc empatia. Protagonistele din prozele astea scurte împrumută mult din viețile pe care le-a dus Lucia Berlin, mereu nomadă între țări, orașe, bărbați și joburi din care a reușit să-și crească cei patru fii. Berlin, care s-a apucat de proză de prin anii '60, n-a fost scriitoare cu normă întreagă. Banii și i-a făcut lucrând ca menajeră, asistentă medicală, telefonistă și, spre sfârșitul vieții, ca profesoară de scriere creativă. Din toate straturile astea de viață obișnuită și-a construit Berlin scrisul, din auzul fin pentru detalii și conversații, din ochiul care înregistra din câteva tușe un spectru întreg de subtilități interioare, din relații rupte sau ceva mai întregi, din lupte personale (dintre ele, una extrem de crâncenă cu alcoolismul). Pe drumul ei, desenează povestiri succinte, alerte, mereu în mișcare, pline de umor cu atâtea și-atâtea nuanțe de sarcasm și tandrețe, presărate cu imagini fulgurante teribil de puternice, care străbat din lumile dorinței, memoriei și, în fond, ale înțelepciunii personale. Despre viața ei arhiplină și rolul pe care l-a avut scrisul în ea, puteți citi aici.

 

Vă propun să începeți Manualul pentru femei de serviciu cu una dintre povestirile din volum, inspirată din anii când Lucia Berlin a lucrat ca asistentă medicală. (Andra Matzal)

La Urgențe nu auzi niciodată sirenele – șoferii le opresc pe Webster Street. Zăresc cu coada ochiului luminile roșii de marşarier ale ACE sau United Ambulance. De obicei îi așteptăm, alertaţi prin stația MED NET, exact ca la televizor. „Municipal Unu: Aici ACE, Cod Doi. Bărbat, 42 de ani, rănit la cap, tensiune 190 cu 110. Conștient. Timpul estimat de sosire: 3 minute.“ „Municipal Unu … 76542 Liber.“

 

Dacă e Cod Trei, care înseamnă că e în stare critică, doctorul și asistentele așteaptă afară, sporovăind nerăbdători. Înăuntru, în camera 6, traumatologia, se află echipa Cod Albastru. Tehnicieni EKG și radiologi, anesteziști, asistente de la cardiologie. La cele mai multe Coduri Albastre însă, șoferii EMT (1) sau pompierii nu au timp să anunțe. Detașamentul de pompieri Piedmont n-o face niciodată, iar ei au cele mai grave cazuri. Tromboze coronariene grave, tentative de suicid cu fenobarbital, accidente cu copii în piscine.

 

Cât e ziua de lungă, ambulanțele Cadillac greoaie ca niște dricuri ale Care Ambulance parchează cu spatele în stânga parcării de la Urgențe. Cât e ziua de lungă, fix sub geamul meu, tărgile lor trec în drum spre cobaltoterapie, radioterapie. Ambulanțele sunt gri, șoferii poartă gri, păturile sunt gri, pacienții sunt gri-gălbui, cu excepţia zonelor unde doctorii i-au însemnat pe cranii sau gâturi cu X-uri roșu-aprins.

 

M-au rugat să lucrez acolo. Nu, mulțumesc. Urăsc despărțirile lungi. De ce continui să fac glume nesărate despre moarte? Am ajuns s-o iau foarte în serios. O studiez. Nu direct, îi dau târcoale doar. Pentru mine moartea e o persoană… uneori multe persoane, care mă salută. Doamna Diane Adderly, care e oarbă, domnul Gionotti, Madame Y, bunica.

 

Madame Y este cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o vreodată. Pare moartă, de fapt, cu pielea translucidă alb-albastră, osatura superbă a feței sale orientale senine, fără vârstă. Poartă pantaloni negri și cizme, jachete cu guler chinezesc croite și ajustate în Asia? Franța? La Vatican, poate – sunt la fel de grele ca un veșmânt de episcop sau ca o cămașă pentru radioterapie. Paspoalul e făcut de mână în tonuri vii de fucsia, magenta, portocaliu.

 

Bentley-ul ei trage în fața ușii la ora nouă, condus de un filipinez fudul, care fumează țigări Sherman una după alta în parcare. Cei doi fii ai ei, înalți, în costume făcute în Hong Kong, o escortează de la mașină până la intrarea de la radioterapie. Mai are mult de mers de acolo, pe un coridor. E singura persoană care-l parcurge singură. La intrare, se întoarce spre fiii ei, zâmbește și face o plecăciune. Ei îi răspund tot cu o plecăciune și o urmăresc până ajunge la capătul holului. Când nu se mai vede, se duc să-și ia cafea și vorbesc la telefon.

 

O oră și jumătate mai târziu toată lumea își face brusc apariția. Ea, cu două pete mov pe pomeți, fiii ei, Bentley-ul cu filipinezul, și apoi toți dispar alunecând ușor. Lucirea umedă a mașinii argintii, a părului ei negru, a jachetei de mătase. Întregul ritual la fel de tăcut și fluid ca sângele.

 

A murit. Nu știu exact când s-a întâmplat, într-una din zilele mele libere. A părut dintotdeauna moartă oricum, dar într-un mod estetic, ca într-o ilustrație sau o reclamă.

 

Îmi place să lucrez la Urgențe. Sânge, oase, tendoane – mi se par toate niște afirmații. Corpul uman mă umple de admirație, la fel şi rezistența lui. Slavă Domnului – mai sunt ore întregi până la radiografii și demerol. Poate sunt morbidă. Mă fascinează două degete într-o punguță de plastic, sclipirea unui șiș când e scos din spatele unui proxenet. Îmi place faptul că, la Urgențe, totul este reparabil, sau nu.

 

Codurile Albastre. Ei bine, toată lumea se dă în vânt după Codurile Albastre. Înseamnă că persoana a murit – i se oprește inima, nu mai respiră –, dar echipa de la Urgențe e în stare, și chiar reușește de multe ori, să o readucă la viață. Chiar dacă pacientul e un om de optzeci de ani obosit de viață, nu poți să nu te lași furat de drama resuscitării, măcar o vreme. Multe vieți, tinere și promiţătoare, sunt salvate.

 

Ritmul și efervescența a zece sau cincisprezece oameni, actori… e ca în seara premierei la teatru. Pacienții, dacă sunt conștienți, participă și ei, fie și numai prin faptul că par interesați de toată tărășenia. Nu par niciodată speriați.

 

Dacă pacientul e însoțit de rude, treaba mea e să le aduc informații, să-i țin la curent cu ce se întâmplă. Să-i liniștesc, în general.

 

În timp ce cadrele medicale gândesc în termeni de coduri bune sau rele – cât de bine s-a descurcat fiecare, dacă pacientul a reacționat sau nu –, eu gândesc în termeni de morți bune sau rele.

 

Morțile rele sunt cele în care aparținătorul e directorul unui hotel sau când menajera găseşte victima la două săptămâni după ce aceasta a făcut un atac cerebral şi a murit deshidratată. Morțile foarte rele sunt când există mai mulți copii și rude prin alianță pe care îi sun și-i chem dintr-o localitate îndepărtată și niciunii nu par să se cunoască între ei sau pe părintele aflat pe moarte. Nu e nimic de spus. Vorbesc încontinuu despre a face toatedemersurile, despre cum trebuie făcute toate demersurile, despre cine va face toate demersurile.

 

Morțile țigănești sunt morți bune. Asta e părerea mea… nu e și părerea asistentelor și a paznicilor. Vin cu zecile, toți cer să stea cu muribundul, îl pupă și-l îmbrățișează, scot din priză și dau peste cap televizoarele, monitoarele și alte aparate. Cel mai bun lucru la morțile țigănești este că nu-și pun niciodată la punct copiii. Adulții bocesc, plâng și suspină, dar copiii sunt lăsați să alerge peste tot, să se joace și să râdă, fără să li se spună că trebuie să fie triști sau respectuoși.

 

Coincidență sau nu, morțile bune sunt și Coduri bune – pacientul răspunde în mod miraculos la toate manevrele de a-l readuce la viață, după care trece la cei drepți în tăcere.

 

Moartea domnului Gionotti a fost una bună… Rudele au respectat cerința personalului de a rămâne afară, după care, unul câte unul au intrat și i-au adus domnului Gionotti la cunoștință prezența lor, apoi au ieșit și i-au asigurat pe ceilalți

că se face tot posibilul. Erau mulți, pe scaune, în picioare, se mângâiau, fumau, râdeau uneori. Mă simțeam ca la o sărbătoare, o reuniune de familie.

 

Un lucru pe care-l știu sigur despre moarte. Cu cât omul este mai „bun“, mai iubitor, mai fericit și mai afectuos, cu atât mai mic este locul gol pe care moartea sa îl lasă în urmă.

 

Când a murit domnul Gionotti – de fapt, era deja mort – iar doamna Gionotti jelea, toți plângeau, dar au plecat plângând împreună, cu el cu tot, chiar.

 

L-am văzut pe domnul Adderly, nevăzător, în autobuzul 51 serile trecute. Soția lui, Diane Adderly, a ajuns la spital decedată acum câteva luni. El îi descoperise trupul la baza scărilor, cu bastonul. Asistenta aia mizerabilă, McCoy, îi tot zicea să nu mai plângă.

 

— Chiar nu ajută la nimic, domnule Adderly.

 

— Nimic nu ajută. E tot ce pot să fac. Dă-mi pace.

 

Când a auzit că McCoy plecase să facă demersurile necesare, mi-a zis că nu mai plânsese niciodată. Îi fusese frică, din cauza ochilor. 

 

I-am pus verigheta soţiei pe degetul lui mic. În sutienul ei găsiseră mai mult de o mie de dolari soioși și i-am pus în portofel. I-am spus că erau în bancnote de cincizeci, de douăzeci și de o sută și că va trebui să găsească pe cineva care să lămurească situaţia. 

 

Când m-am întâlnit cu el în autobuz, trebuie că m-a recunoscut după mers sau miros. Nu-l observasem – m-am urcat în autobuz și m-am lăsat să cad pe primul scaun. S-a ridicat chiar de pe locul din față, cel mai aproape de șofer, ca să vină să stea lângă mine.

 

— Bună, Lucia, mi-a zis.

 

Mi l-a descris într-un mod foarte comic pe noul şi dezordonatul lui coleg de cameră de la azilul pentru nevăzători Hilltop. Cum de și-a dat seama că e dezordonat, nu știu, dar asta mi-a dat ocazia să-i spun, și i-am și spus, cum îmi imaginez eu conviețuirea a doi orbi în aceeași cameră, în stilul filmelor Fraților Marx: spumă de ras peste spaghete, patinaj pe paste italienești umplute cu carne etc. Am râs și am tăcut, ținându-ne de mână… de la Pleasant Valley până la Alcatraz Avenue. A plâns încet. Eu am vărsat lacrimi pentru propria mea singurătate, propria mea orbire.

 

În prima mea noapte la Urgențe, o ambulanță ACE a adus o necunoscută. Nu era suficient personal, așa că am dezbrăcat-o eu și șoferii de pe ambulanță, i-am tras ciorapii de nailon făcuți ferfeniță de pe varice, de pe unghiile încovoiate ca ale papagalilor. I-am dezlipit documentele, nu din sutienul culoarea pielii devenit gri, ci de pe sânii asudați. O fotografie cu un tânăr în uniformă de marinar: George 1944. Trei cupoane ude pentru mâncare de pisici Purina și un card Medicare în culori şterse roșu, alb, albastru. O chema Jane. Jane Daugherty. Am încercat în cartea de telefoane. Nicio Jane, niciun George.

 

Dacă nu le-au fost deja furate, în poșetele bătrânelor nu găsești decât proteze de jos, orarul autobuzului 51 și o agendă telefonică în care nu sunt trecute şi numele de familie.

 

Împreună cu șoferii am încercat să folosim ce bucățele de informație am găsit: am sunat la California Hotel și am întrebat de Annie, subliniat, la curățătoria Five-Spot. Uneori nu putem decât să așteptăm până suna o rudă, căutându-i. Telefoanele de la Urgențe sună încontinuu. „Ați văzut cumva un…?“ Bătrâni. Bătrânii mă derutează. Mi se pare păcat să-i pui proteză totală de șold sau să-i faci bypass coronarian unui bătrân de nouăzeci și cinci de ani care murmură: „Vă rog, lăsați-mă să mor.“

 

Pare ciudat că bătrânii cad atât de des, că fac atâtea băi. Dar pentru ei poate că e important să meargă neajutați, să se țină pe picioarele lor. Uneori mi se pare că iau căzături intenționat, ca femeia care a înghițit nu știu câte laxative ca să scape de la azilul de bătrâni.

 

Asistentele și personalul de pe ambulanțe se tachinează şi flirtează frecvent. „Pe curând – ne vedem la următorul atac de cord.“ La început m-a șocat; toate glumele spuse în timp ce-i făceau o traheotomie pacientului sau îl rădeau pentru a-l conecta la aparate. O femeie de optzeci de ani, cu fractură de pelvis, suspina: „Ține-mă de mână! Te rog, ține-mă de mână!“ Șoferii de pe ambulanță îi dădeau înainte cu echipa de fotbal Oakland Stompers. „Ține-o naibii de mână!“ S-a uitat la mine ca și cum aș fi fost nebună. Nici eu nu-i mai țin de mână pe prea mulți și fac la rândul meu glume mai tot timpul, nu neapărat cu pacienții de față. E multă tensiune și presiune.

 

Te sleiește – să fii tot timpul prins în situații de viață și de moarte.

 

Dar ce te sleiește cel mai tare, și adevărata sursă a tensiunii și cinismului, este că mulți dintre pacienții care ajung la Urgențe nu sunt deloc urgențe, nu au absolut nimic. Ajungi uneori să tânjești după o înjunghiere sănătoasă, ca la carte, sau după o plagă împușcată. Toată ziua și toată noaptea, curg oameni care fie nu au poftă de mâncare, fie au scaune neregulate, gâtul înțepenit, urina de culoare roșie sau verde (ceea ce înseamnă invariabil că au mâncat sfeclă sau spanac la prânz.)

 

Știți sirenele care se aud în depărtare, în mijlocul nopții? Cel puțin una dintre ele se duce după un bătrân care a rămas fără vin de Porto.

 

Fișă după fișă. Atacuri de anxietate. Migrene. Hiperventilație. Consum excesiv de alcool. Depresie. (Astea sunt diagnosticele – pacienții acuză cancer, atac de cord, cheaguri de sânge, sufocare.) Fiecare dintre ei ne costă sute de dolari cu tot cu ambulanță, radiografii, analize, electrocardiograme. Ambulanțele primesc un abțibild Medi-Cal (2), noi primim un abțibild Medi-Cal, doctorul primește un abțibild Medi-Cal, iar pacientul moțăie cât așteaptă taxiul să vină și să-l ducă acasă, plătit cu un cupon de la noi. Doamne, am devenit la fel de câinoasă ca asistenta McCoy? Frica, sărăcia, alcoolismul, singurătatea sunt boli terminale. Urgențe, chiar.

 

Primim și traumatisme grave sau pacienți cardiaci, pe care îi tratăm și-i stabilizăm cu o îndemânare și eficiență ieșite din comun, în câteva minute îi trimitem la Chirurgie sau la Terapie Intensivă sau la Terapie Intensivă Coronarieni.

 

Bețivii și tentativele de sinucidere țin ocupate ore întregi camerele și asistentele și-așa puține. Patru sau cinci oameni așteaptă în fața biroului meu să fie internați. Fractură de gleznă, streptococ în gât, entorse cervicale etc.

 

Maude, mirosind a bere, pierdută, stă răstignită pe o targă și-mi frământă brațul ca o pisică nevrotică.

 

— Ești așa de cumsecade… încântătoare… e de la vertij, draga mea.

 

— Numele de familie și adresa, vă rog. Ce s-a întâmplat cu cardul Medi-Cal?

 

— Pierdut, am pierdut totul… Sunt așa de nefericită și de singură. Mă internați? Sigur e ceva în neregulă cu urechea mea internă. Băiatul meu Willie nu mă sună niciodată. Înțeleg, sună din Daly City, e apel interurban. Ai copii?

 

— Semnați aici.

 

În poșetă, printre toate nimicurile, dau de câteva frânturi de informație. Folosește foițe pentru rulat ca să-și șteargă din ruj. Pupături mari, mânjite zboară prin poșeta ei ca floricelele de porumb.

 

— Care sunt numele de familie și numărul de telefon ale lui Willie?

 

Începe să plângă, întinzând mâinile să se agațe de gâtul meu.

 

— Nu-l suna. Îmi zice să sunt dezgustătoare. Și tu crezi că sunt dezgustătoare. Ia-mă în brațe!

 

— Ne vedem mai încolo, Maude. Dă-mi drumul la gât și semnează aici. Dă-mi drumul.

 

Bețivii sunt invariabil singuri. Suicidarii vin însoțiți măcar de încă o persoană, de obicei de mai multe. Asta e probabil și ideea. Cel puțin doi agenți de poliție din Oakland. În sfârșit, am înțeles de ce sinuciderea e considerată crimă.

 

Supradozele sunt cele mai rele. Din nou, timpul. De obicei asistentele sunt prea ocupate. Le dau medicamente, dar pacientul trebuie să bea zece pahare cu apă după aceea. (Nu vorbim de supradozele critice care necesită spălături stomacale.) Îmi vine să le bag degetele pe gât. Sughițuri și lacrimi. „Hai, mai dă un pahar pe gât.“

 

Există și sinucideri „bune“. „Motive bune“ cum ar fi o boală în fază terminală, dureri. Dar pe mine cel mai mult mă impresionează tehnicile bune. Un glonț în creier, vene tăiate cum trebuie, barbiturice serioase. Oamenii ăștia, chiar dacă nu reușesc, par să emane o liniște și o forță care ar putea veni din faptul că au luat o decizie bine cumpănită.

 

Recidivele mă omoară – patruzeci de capsule de penicilină, douăzeci de pastile de valium și un flacon de dristan. Da, sunt conștientă că, statistic vorbind, cei care amenință cu sinuciderea sau încearcă s-o facă reușesc până la urmă. Sunt convinsă că întotdeauna reușesc din greșeală. John, altfel acasă până la ora 5, a făcut pană și nu a reușit să-și salveze soția la timp. Uneori chiar bănuiesc că e un soi de ucidere din culpă: soțul sau alt salvator de serviciu s-au săturat să tot ajungă plini de vinovăție în ultimul moment.

 

— Unde-i Marvin? Sigur e mort de îngrijorare.

 

— E la telefon.

 

Nu mă lasă sufletul să-i spun că e la cantină: au început să-i placă sendvișurile Reuben servite acolo.

 

E sesiune la Universitatea din California. Multe tentative, unele reușite, majoritatea asiatici. Cea mai stupidă tentativă de sinucidere a săptămânii a fost Otis. Soția lui Otis, Lou-Bertha, l-a părăsit pentru alt bărbat. Otis a înghițit două flacoane de sominex, dar e treaz ca ziua. De-a dreptul zglobiu.

 

— Chemați-o pe Lou-Bertha cât nu-i prea târziu!

 

Continua să-mi strige instrucțiuni din sala de traumatologie.

 

— Mama… Mary Brochard 849-0917… Încercați la barul Adam and Eve după Lou-Bertha.

 

Lou-Bertha tocmai plecase de la Adam and Eve la Shalimar. A sunat multă vreme ocupat, apoi a răspuns, după care a urmat toată melodia lui Stevie Wonder Don’t You Worry ’Bout a Thing.

 

— Mai spune-mi o dată, păpușa… A luat o supradoză de ce?

 

I-am spus.

 

— Rahat. Spune-i lu’ negroteiu’ ăla fără dinți și bun de nimic că tre’ să ia mult mai mult din ceva mult mai tare dacă vrea să mă mișc de-aci.

 

Am intrat în sală să-i spun… ce? Era bucuroasă că e bine, poate. Dar el vorbea la telefon în sala 6. Își pusese pantalonii, dar încă purta cămașa cu buline. Își găsise sticla de gin în buzunarul jachetei. Stătea răsturnat în pat ca un pașă.

 

— Johnnie? Da. Otis sunt. Sunt aici, la Urgențe. Știi tu, nu departe de Broadway. Cum stă treaba? Bine, bine. Nenorocita de Lou-Bertha s-a-ncurcat cu Darryl… [Pauză.] Să mori tu.

 

A venit asistenta de gardă.

 

— Tot aici e? Dă-l afară acum! Ne vin patru Coduri. Accident auto, toate Cod Trei, timpul estimat de sosire: zece minute.

 

Încerc să internez cât mai mulți pacienți înainte să ajungă ambulanțele. Ceilalți vor trebui să aștepte, vreo jumătate vor pleca, dar acum toți sunt agitați și supărați.

 

La naiba… erau trei înaintea ei, dar cel mai bine mă ocup întâi de ea. E Marlena Migrena, o obișnuită a Urgențelor. E așa de tânără și de frumoasă. Pune punct conversaţiei cu cei doi jucători de baschet de la Colegiul Laney, unul lovit la genunchi, și se apropie împleticindu-se de biroul meu, unde-și începe reprezentația.

 

Urlă precum Ornette Coleman la începuturile lui, când cânta Lonely Woman. Întâi se dă efectiv cu capul de peretele de lângă biroul meu, apoi rade tot ce e pe birou dintr-o singură mișcare.

 

După care încep țipetele. Urlete, strigăte angoasate, ca la coridele mexicane sau ca în cântecele de dragoste texane: Aiee, Vi, Yi! A-ha, San Antone!

 

Se trânteşte pe podea și tot ce văd din ea e o mână cu manichiura elegantă, întinzându-mi cardul Medi-Cal deasupra biroului.

 

— Nu vezi că mor? Orbesc, ce mama dracului!

 

— Hai lasă, Marlena… Și-atunci genele alea false cum ți le-ai pus?

 

— Târfă nesuferită.

 

— Marlena, ridică-te și semnează. Vin ambulanțele, așa că va trebui să aștepți. Ridică-te!

 

Se ridică și dă să-și aprindă o țigară mentolată.

 

— N-o aprinde aici, semnează, îi zic.

 

Semnează și Zeff vine s-o ducă în salon.

 

— Măi să fie, e chiar prietena noastră cea nevricoasă, Marlena.

 

— Nu mă enerva, asistentă proastă.

 

Sosesc ambulanțele și sunt urgențe adevărate. Doi mor. Timp de o oră, toate asistentele, doctorii, medicii de gardă, chirurgii, toată lumea e ocupată în sala 6 cu cei doi pacienți tineri care supraviețuiesc.

 

Marlena încearcă să-și vâre o mână pe mâneca hainei de catifea, iar cu cealaltă se dă cu ruj magenta.

 

— Ce Dumnezeu, doar n-o să-mi petrec toată noaptea-n bomba asta a voastră? Ciao, drăguțo!

 

— Ciao, Marlena.

---

 

---

 

Manual pentru femei de serviciu, de Lucia Berlin, în traducerea Ioanei Miruna Voiculescu, a apărut în 2018 la Editura ART, în colecția Cărți Musai.