Traducătoarea Iulia Gorzo își începe jurnalul de lucru cu „Basme”, un roman grafic despre un ținut fictiv numit New York, condus cu mână de fier de Albă-ca-Zăpada.
Dragă jurnalule,
îmi amintesc că la un moment dat am tradus fără fasoane, într-o carte înțeleaptă și tristă (Prietenul de Sigrid Nunez, despre care poate va mai veni vorba între noi), „to journal” cu „a jurnăli” și cred că am umblat fudulă vreo săptămână, pătrunsă de așa o cutezanță lingvistică. Așadar,
jurnălesc azi despre Basmia, creația lui Bill Willingham (cunoscut autor și ilustrator american de benzi desenate și romane fantasy, câștigător al premiului Eisner pentru seria Basme), dar poate că un pic și a mea. Spun asta pentru că, atunci când una dintre prietenele mele cititoare m-a întrebat cum era Basmia în original (Storyland cumva? a luat-o ea pe ghicite), n-am știut să-i răspund (dar nu, nu e Storyland). Când dai – sau redai, ca traducătorii – nume lucrurilor, lumilor, ele devin și ale tale, se știe. Iar cele vechi pălesc. (Tot din Prietenul de Nunez: „Toată lumea știe că primul lucru pe care l-a făcut Adam cu animalele plămădite de Dumnezeu din pământul abia creat – primul semn de dominație asupra lor – a fost să dea fiecăruia un nume. Și unii spun că animalele nici n-au existat până n-au primit nume de la Adam.”)
Poate și dintr-o asemenea aplecare orgolioasă de botezătoare îmi place atât de mult să traduc, mai ales romane grafice, mai ales ale unor creatori de lumi care se cer redenumite cu totul (cu cățel, cu purcel – iar în Basmia, purcelul nu e figură de stil, ci purcel adevărat, unul dintre purcelușii din povestea cu casele peste care suflă lupul cel rău, lup care între timp și-a lepădat din blană și nărav atât cât să devină eroul de policier sexy și nebărbierit zis L.C. Rău, zis și Lupache, nu, nu mai știu cum era în original).
Basmia e în New York. Mai precis, într-un „ținut fictiv numit New York”, ca să înțelegem de la început ce fel de codru cutreierăm. Codrul ăsta, deși în aparență o clădire urbană banală, este, așa cum ne spune chiar creatorul seriei într-un cuvânt înainte, „un loc despre care aflați doar ceea ce vă spunem noi și niciodată n-ar trebui să credeți o iotă... un loc unde poți să înșiri în urma ta câte firimituri vrei, că tot ai să te rătăcești”. E o sub-lume cu administrare proprie, condusă cu mână de fier de Albă-ca-Zăpada, „directoare de operațiuni” la primărie, care nu mai are în comun cu ingenua prietenă a piticilor decât părul negru ca abanosul; o lume unde personajele de basm pe care ni le amintim din copilărie (dar care aici sunt toate with a twist, căci apropo, dragă jurnalule, niciodată n-am găsit o traducere mulțumitoare pentru expresia asta) s-au refugiat din calea unui Dușman malefic (un fel de Sauron din Stăpânul inelelor) și încearcă să ducă vieți „normale” – pe cât de normale le permite natura lor fantastică și disprețul față de „băștinașii” newyorkezi fără asemenea înzestrări. Numai că ceea ce pare a fi o crimă sângeroasă – literalmente cu sânge pe pereți – , căreia îi cade victimă sora punk-rebelă a Albei-ca-Zăpada, Roșie-ca-Trandafirul, le dă peste cap echilibrul și-l asmute în anchetă pe Lup, detectivul de serviciu. Care rezolvă enigma și-și prezintă concluzia într-o „scenă a salonului” cu ecouri de Agatha Christie.
De dragul micii anecdote de rigoare în jurnălire, dragă jurnalule, să știi că am tradus basmul ăsta incitant pentru adolescenți și adulți în perioada cea mai neagră de la începutul pandemiei, martie 2020, iar umorul și năstrușniciile din el m-au luminat. Nu trebuie să mă crezi pe cuvânt, îți dau niște exemple:
„Singura zi ușoară e aia de ieri.” (Lupul. Lui îi datorez deci ceea ce a devenit deviza mea de traducătoare.)
„Ia încearcă tu să reziști o mie de ani într-o căsnicie fără să dai și de greu.” (Frumoasa din Frumoasa și bestia. Recunoașteți că înțelepciunea din această observație sare în ochi mai sprinten decât sărea puricele potcovit cu nouăzeci și nouă de ocale de fier în tăria văzduhului.)
„Nu vorbești despre igiena personală cu trolii de sub poduri. Nu faci schimb de rețete la cuptor cu o vrăjitoare din Pădurea Neagră. Dar în primul rând, când vorbești cu viceprimărița... nu pomenești niciodată de pitici.” (Secretarul Albăstrel referindu-se la un episod obscur din trecutul Albei-ca-Zăpada și al piticilor ei, asupra căruia nu ne rămâne decât să speculăm cât ne ține imaginația.)
Dar parcă cea mai impresionantă rămâne drama lui Pinocchio, la care puțini dintre noi ne-am gândit până acum: „Am peste trei sute de ani și încă n-am intrat la pubertate. Vreau să cresc mare, să am boașe de bărbat și să mi-o pun.”
Așadar, jurnalul vă recomandă un whodunit jucăuș, minunat ilustrat de Lan Medina. Bonus: paginile de proză pură de la final în care Lupul e încă rău, bântuie printr-un ținut sălbatic numit Carpația și mușcă din dușmanii care nu se dovedesc întotdeauna a fi la înălțimea papilelor sale rafinate.
