Traducătoarea Iulia Gorzo scrie despre „Băiatul sclipitor” al lui Paul Auster – o carte neobișnuită, nici întru totul biografie, nici întru totul critică literară, ci mai degrabă un demers generos de repunere în lumină a unui scriitor canonic „reexilat în umbră” pe nedrept.
Dragă jurnalule, trebuia să fie un moment vesel. Să anunțăm triumfător că Băiatul sclipitor, extraordinarul volum al marii și durabilei noastre iubiri Paul Auster despre nu mai puțin extraordinarul Stephen Crane, are de-acum o versiune în limba română. Triumfător pentru că, după cum bine îți amintești, a fost o luptă sângeroasă (demnă de cele mai plastice descrieri de bătălii marca Stephen Crane), asta după ce tot noi doi ne luptaserăm cu celălalt colos austerian, 4 3 2 1 – însuși autorul acestor doorstoppers (volume cu care poți propti cu încredere orice ușă) glumea că, dacă ți le scapi pe amândouă pe picioare, ăla ești, te-ai ologit pe viață.
Eram deci deja căliți în două bătălii austeriene, care ne-au dat curajul să atacăm cele 800 de pagini ale Băiatului sclipitor. O carte neobișnuită, nici întru totul biografie (deși partea biografică, ancorată într-un efort susținut de documentare, e fascinantă), nici întru totul critică literară (deși cred că orice scriitor și-ar dori o lectură ca cea pe care i-o face Auster lui Crane, o analiză literară până-n pânzele albe, paragraf cu paragraf, figură de stil cu figură de stil, totul în slujba demonstrației că Stephen Crane a fost un geniu de talia unor Keats, Shelley sau, ca să schimbăm domeniul, Mozart sau Schubert), ci mai degrabă un demers generos de repunere în lumină a unui scriitor canonic „reexilat în umbră” pe nedrept.
Băiatul sclipitor ar fi trebuit să fie o carte scurtă – Paul Auster a început s-o scrie într-o perioadă de burnout după 4 3 2 1, când nici măcar nu intenționa să scrie, ci mai mult să se odihnească citind, să recupereze cărți importante care-i scăpaseră (așa cum mulți dintre noi avem teancul ăla de cărți pus deoparte „pentru vacanță” sau, în cazul optimiștilor, „pentru pensie”). Scurtă pentru că și viața lui Stephen Crane a fost scurtă (a murit în anul 1900, chiar înainte să împlinească douăzeci și nouă de ani). Numai că ceea ce a descoperit Auster când a început săpăturile a fost că „băiatul sclipitor” lăsase în urmă mii de pagini de texte de toate felurile (romane, povestiri, nuvele, articole de presă, poezie) și trăise în câțiva ani cât alții în mai multe vieți, scăpând dintr-un naufragiu, ridicându-și în cap întreaga poliție din New York când sărise în apărarea unei prostituate acuzate pe nedrept, participând la două războaie în calitate de corespondent de presă, ducând o viață mereu pe muchie, câștigând prietenia lui Joseph Conrad și admirația lui Henry James, cheltuind mereu mai mult decât își permitea, cunoscând atât faima, cât și dizgrația și exilul.
Demonstrația lui Auster e fără cusur: modernitatea lui Crane sare în ochi de la primele texte. Apropo, dragă jurnalule, în caz că te întreabă cineva: să trec pe aceeași pagină de la fraza lui Auster – lungă, sofisticată, filigranată – la cea a lui Crane – eliptică, instinctivă, senzorială (frazele „ca niște lovituri de pumn puternice”, ne spune Auster) – a fost un dans pe o sârmă destul de subțire; legată la ochi; deasupra unui râu năvalnic; plin de piranha. Vom număra la sfârșit cu câte membre am rămas de pe urma aventurii.
Iată-l pe Crane fiind cât se poate de Crane într-una dintre scurtele și percutantele sale poezii:
„Un om îi spuse universului:
Exist, domnule!
Și totuși, răspunse universul,
Acest lucru nu-mi creează
Niciun fel de obligație.”
Sau în Semnul roșu al curajului – în pasaje în care putem ghici influența pe care avea s-o exercite asupra lui Hemingway:
„La un moment dat văzu o baterie minisculă la orizont. Călăreții minusculi băteau caii minusculi.
Dinspre coama unui deal se auziră urale și zăngănit de arme. Fumul se revărsa domol dintre frunze.
Bateriile glăsuiau bubuitor, retoric. [...]
Privind în jur, tânărul simți un licăr de uluire în fața cerului albastru pur și a scânteierii soarelui peste copaci și câmpuri. Era de mirare că Natura își vedea în tihnă de lucrarea ei aurie, cu atâta zbucium în jur.”
Și iată-l pe Auster comentând cu vervă stilul lui Crane: „Bombănite, confuze, speculative și glumețe, schimburile de replici dintre și printre soldați ancorează ferm povestea în prezentul experienței trăite și n-o lasă să-și ia zborul în teritoriile mai puțin însuflețite ale parabolei și ficțiunii. [...] O armată e o creatură uriașă, cu multe capete, în care individul e înghițit și depersonalizat de organismul în ansamblu, dar îndreptându-și privirea asupra vocilor produse de acele capete sau asupra capetelor înseși [...], Crane ne silește să ne amintim că fiecare dintre ele aparține unui om și că fiecare om e diferit de oricare altul, e în sine o insulă, cu propria poveste și propria conștiință distinctă.”
La moartea lui Crane, pe atunci tânărul Wallace Stevens, prezent la înmormântare, își nota amar în jurnalul său: „Eroii au puțini adoratori. De aceea eroii sunt puțini.” Elogiile care curg de câteva zile în memoria eroului literar care a fost pentru mulți Paul Auster îl contrazic, din fericire, parțial. Dar slabă consolare, dragă prietene. Sunt eroi pentru care singura consolare posibilă e nemurirea.
Despre autor:
Paul Auster (1947-2024), originar din Newark, New Jersey. Debutează în 1974 cu un volum de poezie, iar Trilogia New Yorkului (1985–1986) îi va aduce notorietatea. Au urmat În țara ultimelor lucruri (1987), Palatul lunii (1989), Muzica întâmplării (1990), Leviathan (1992), Mr. Vertigo (1994), Tombuctu (1999), Cartea iluziilor (2002), Noaptea oracolului (2003), Sunset Park (2010), 4 3 2 1 (2017). A lucrat și ca scenarist și regizor de film. Cărțile sale au fost traduse în peste patruzeci de limbi. În 2023 i-a apărut ultimul roman, Baumgartner, pe care sperăm să-l vedem curând și în limba română.
Fotografie principală: „Autoportret cu băiat vânzător de ziare” (detaliu), Lewis W. Hine, 1908
