Șapte actori, șapte povești, orașul în care trăiesc și alte câteva din care (unii dintre ei) au venit, părinți, bunici, istorii de nespus, traume, biografii banale care ridică întrebări general valabile, vulnerabilitate, fiecare cu adevărul lui, teatrul ca terapie colectivă, aspirația către comunitate. Spectacolul lui Carmen Lidia Vidu, Jurnal de România #AiciSeViseazăLaSchimbare de la Teatrul Masca din cartierul Militari din capitală, un nou episod dintr-o serie documentară pe care regizoarea a creat-o deja în Sfântu Gheorghe, Constanța, Timișoara, București (la Teatrul Național), funcționează pe principiile deja cunoscute ale autochestionării și autoreferențialității: povești personale ale actorilor în conexiune cu orașul în care locuiesc, livrate individual, succesiv și detașat (cu ton de „jurnal”, ceea ce ajută actorul să-și controleze emoțiile și spectatorul să se concentreze pe poveste, fără să fie „manipulat” de interpretare), proiecții în fundal, cu identificarea naratorului prin nume și imagini (din viața privată și din timpul repetițiilor la spectacol).
Narațiuni și meta-narațiuni (în special vizuale) formează un nucleu potențial reprezentativ pentru comunitate, aici cea a capitalei, și pentru prezent, în care reverberează trecutul, uneori traumatic la nivel personal și istoric. Formatul spectacolelor din acest program regizoral este riguros formal, cu un oarecare risc de a deveni restrictiv în raport cu mizele pe care și le propune. Dincolo de rezerve privind potențialul manierist al demersului, în spectacolele acestei serii, rateurile macro-istorice sunt reflectate în ratări micro-biografice într-un raport între istoria care poate strivi și individul care ar putea-o schimba.
În aceste povești care exersează vulnerabilizarea apar elemente ale istoriei noastre colective. Din istoria „mare” vin detalii din biografia personală, o bunică legionară, un bunic securist, persoane importante în traseul biografic al naratorilor și care au, măcar parțial, calități de părinte (asigură nepoților un mediu stabil, unii chiar și dragoste), ceea ce nu-i asociază mai puțin cu negura istoriei, ci doar aduce controversele trecutului în viața cotidiană, în familia și ADN-ul personale. Miasmele unei istorii incorfortabile, de care nu ne putem detașa, ignorată sau cosmetizată de retorica oficială, distorsionată autoglorificator în discursul public, se resimt în biografiile prezentului.
Tot din istorie vin și părinții flower power, cu bunele și relele lor, dar și cu Voicu Rădescu, personaj într-una dintre povești, definit de cea mai simpatică și (de multe ori) enervantă calitate a sa („Voicu era aerian”, da, așa era), Voicu al teatrului independent, al jazz-ului și underground-ului, un Voicu aproape mitologizat în amintirea noastră comună, breaslă teatrală și public, regăsit aici în deplina lui serenitate. Și cumva, prezența lui Voicu într-o poveste mi-a adus aproape toate poveștile și pe toate personajele lor principale, cel de-al patrulea perete, dintre public și actori, a căzut, lumile noastre s-au conectat și au devenit, prin aceste personaj intersecțional, un spațiu comun. Spectacolul poate atinge acest nivel de familiaritate și pentru alți spectatori, care nu au o conexiune directă cu poveștile, pentru că ei vor recunoaște, dacă nu o persoană, atunci tipare de personaje, probleme și situații. O mamă frumoasă. Un bunic înalt. O bunică tandră. Un tată cool. Dar și violență. Și traumă. Și bătălii personale. Și amărăciune.
Primii care au nevoie de acest spectacol sunt spectatorii-țintă ai teatrului, cei care nu aveau cum să comunice direct cu actorii până nu demult, căci Masca era configurat exclusiv ca teatru de stradă care folosea statuile vivante ca unic mod de expresie artistică, cu actorii puternic machiați și fără ca numele lor să fie trecute pe afișe (mai mulți actori vorbesc despre anonimizarea lor în acest teatru ca despre o traumă profesională, însoțită și de abuzuri instituționale). Publicul din cartier nu-și cunoaște actorii, condiție esențială pentru a se putea coagula o comunitate în jurul teatrului. Aș zice că aici se conjugă primul sens al spectacolului, într-o conversație cu publicul său care se deschide prin prezentarea actorilor și a istoriilor lor personale, punând astfel la fundația acestei viitoare relații onestitatea.
Apoi actorii înșiși au nevoie de acest exercițiu de vulnerabilizare. Vorbind despre sine, ei exersează onestitatea și fragilitatea pe scenă, dar pun și bazele unei sentiment de siguranță, căci odată ce s-au expus, nu mai rămâne nimic de ascuns. Un al treilea sens al spectacolului vizează configurarea în jurul familiilor și orașelor, al explorării țesuturilor sociale, al istoriilor care formează indivizii, al comunităților care determină gândurile, emoțiile și acțiunile, prin urmare al identității care se conjugă din rezultanta tuturor acestor forțe.
Violența ca reacție la traumă („mă băteam” zic mulți naratori) este deprinsă de multe ori din proximitate, comportamentele agresive sunt văzute și funcționează ca model la bloc și la școală, în cartier și în oraș, în familie. Precaritatea și corpul deviat de la un ipotetic standard de frumusețe normată social sunt resorturi pentru rușine cu consecințe psihice, emoționale și fizice pe termen lung. Identitatea de gen anormativă duce la reprimarea propriei personalități într-un mediu homofob. Disoluțiile familiale – familii incomplete, părinți substituiți de bunici, abandon, agresivitate, fracturi intergeneraționale – oferă un context traumatic pentru dezvoltarea identității personale. Confesiunile spuse neutru — pentru a putea livra mărturiile delicate și în același timp pentru a nu satisface tendința imediată de a judeca — vizează împăcarea cu trecutul, poate și iertarea, a celorlalți și a sinelui, chiar dacă suferința încă există. Suntem oare doar suma traumelor noastre? Poveștile par să refuze un astfel de reducționism, oferind o autoreflecție lucidă prin care se încearcă conștientizarea propriei personalități, tiparele familiare benefice sau maligne și presiunile sociale care influențează traseele naratorilor, nevoia de a se despărți de trecutul toxic. „Vreau să fiu un om mai bun” este mantra care se repetă. Mai bun cu celelalte și ceilalți, dar și cu sine, la teatru, acasă, în lume.
În ce măsură aceste povești vorbesc despre o comunitate când ele sunt spuse individual și succesiv, fiecare actor singur cu publicul? (In)voluntar, asta este o reprezentare a societății contemporane în care plurivalența comunicării în diferite medii și cu o viteză uluitoare duce, paradoxal, la însingurare și insularizare, ne separă unii de alții, dându-ne iluzia apropierii. Este o caracteristică a prezentului faptul că oamenii au migrat de la a trăi împreună la a trăi alături. Fiecare își duce singur propria poveste.
Cu acest spectacol, Teatrul Masca lucrează cu vulnerabilizarea și sinceritatea ca premise pentru a deschide un dialog cu publicul său.
Fotografii: Sabina Costinel
Teatrul Masca
Jurnal de România #AiciSeViseazăLaSchimbare
scenariul și regia: Carmen Lidia Vidu
vizual: Mara Oglakci
Styling: Olivia Stoica / Pinkbull Vintage
Cu: Mara Bugarin, Istvan Teglaș, Voicu Aaniței, Mara Căruțașu, Dragoș Stoica, Alina Crăiță, Valentin Mihalache
