Jurnal de custode – Miriam Răducanu: o expoziție-arhivă cu senZ
Salut! Sunt Alberto Păduraru, noul custode al Rezidența9. Poate că m-ai văzut în periplul tău spre prima expoziție la care am luat și eu parte: „Miriam Răducanu: o expoziție-arhivă cu senZ”. Există un birou alb chiar la intrare, pe stânga, pe care l-am ocupat începând cu 27 septembrie. Dacă ai trecut pe la noi și nu m-ai văzut, cel mai probabil eram într-una dintre camerele expoziției, cu o telecomandă, două, sau șase în mână.
Expoziția prezintă parcursul uneia dintre cele mai influente dansatoare și coregrafe din România și impactul pe care l-a avut asupra mai multor generații de artiști, aducând pentru prima dată împreună documente foto și video recuperate din arhive publice și private.
Dată fiind amploarea panotajului, nu cred că aceasta va cunoaște deplasări sau reiterări ad hoc. Și-atunci, cu atât mai mult, relația ei cu spațiul de la Rezidența9 este una cât se poate de intimă. Așa cum Miles Davis i-a purtat cu jazzul său pe Miriam și pe fotograful și prietenul Mircea Albuțiu în căutarea coregrafiei perfecte, după cum putem vedea în filmul O întâmplare cu jazz, tot așa ne poartă și pe noi în pași de dans prin Rezidența9 un alt „Miles Davis”, de data asta Centrul Național al Dansului București. Filmul lui Albuțiu, care a avut premiera la TIFF anul trecut, e proiectat permanent în cadrul expoziției.
Ca în dans, firește, începem de la idee. De conceptul și curatorierea acestei expoziții s-au ocupat Corina Cimpoieru, Suzana Dan, Mihaela Michailov și Vava Ștefănescu. Arhivele de film, teatru și televiziune și biblioteca au fost obținute grație Centrului Național al Dansului București, iar prima cameră (din partea stângă), cea care găzduiește „începuturile dansului”, conține fotografii, afișe și documente de arhivă din perioada 1924-1948, puse la dispoziție de Fondul Floria Capsali, Fondul Trixy Checais și Fondul Vera-Proca Ciortea.
Prima cameră este, așadar, geneza dansului modern. Ea ne vorbește mai mult despre formatori, despre copilăria lui Miriam, despre Trixy Checais, omul de la care Miriam afirmă că „a învățat tot ce știe”, Iris Barbura, care l-a instruit pe Trixy, și Käthe Linck, prima profesoară de dans din Buhuși, județul Neamț, din colonia fabricii de postav, dansatoare venită tocmai din Viena.
Următoarea ușă, păzită de Trixy în spectacolul După-amiaza unui faun (1945) în stânga – dacă Nick Cave ar fi avut mai degrabă „the Good Seeds” și i-ar fi plăcut Debussy și Mallarmé – și de Iris Barbura în dreapta, ne poartă în camera anilor ’60: anii de experiment în dans. Câteva arhive TVR, Păsări în noapte, dansat de Miriam alături de Ioan Tugearu în fața Casei Scânteii în ‘66, mai apoi niște dansuri pe Jaques Prévert, din același an (Barbara și Dragostea, traduse de Gellu Naum), desigur Mingea, unul dintre primele dansuri coregrafiate de Miriam pentru Gigi Căciuleanu.
Ecranul mare de proiecție ne ține pe loop în Concerto Grosso, Opus 6, no. 8, al lui Händel, muzică pe care regizorul Mirel Ilieșiu a realizat un film despre violența în dans. Miriam a reconstituit aici, prin mișcare, singură, un meci de box. Dacă inițial forma de expresie includea preponderent mișcări vătămătoare, în cele din urmă s-a ajuns la un echilibru suav al reprezentării violenței prin non-violență, dar cu aceeași putere.
O altă ușă ne poartă prin „Cu cât dansez, atâta sunt”, camera de tranziție către anii ’70, cu nostalgiile Nocturnelor, seria de spectacole-cult inițiate de Miriam Răducanu la finalul anilor ’60, interpretate de aceasta alături de Gigi Căciuleanu pe scena Teatrului Țăndărică. Emisiunile de arhivă ne arată reunirea duoului 30 de ani mai târziu, în 1997, când cei doi artiști au reluat dansurile care pentru ei și pentru spectatori reprezentaseră „prilejuri de evadare”.
A treia cameră ne scoate tot în holul mare, cel mai amplu panotat, cu instantanee de la Edinburgh, din Mal de vire, dansul din deschiderea Nocturnelor, pe care îl putem urmări tot într-un loop pe una dintre tablete.
Urmează camera dedicată turneelor și spectacolelor internaționale, cu Festivalul de la Edinburgh, poate cel mai important, dar și Berlin, Milano, Liban sau Bruxelles. Filmul care se proiectează în această cameră este tot în regia lui Mirel Ilieșiu, În marea trecere, din care este desprins și unul dintre dansurile-cheie ale lui Miriam: Geneză. Pe 14 octombrie, Geneza, s-a reîntâmplat în trei spectacole succesive ale dansatoarei și coregrafei Mădălinei Dan, în aceeași rochie caracteristică – rochia-sac, cea care acoperă cu totul corpul, lăsând să se vadă doar extremitățile.
Camera dedicată prezenței lui Miriam în teatru ne pune de-a stânga O lume pe scenă și de-a dreapta Maestrul și Margareta, Dimineața pierdută sau Să îmbrăcăm pe cei goi; colaborări cu actori și actrițe de legendă, dar totuși un soi de modestie a impecabilului în coregrafie.
Cum spuneam, ideea de la care plecăm ne dictează și pașii ulterior, iar asta se vede cel mai bine în ultima, dar nu cea din urmă, cameră, care conține arhiva foto a lui Mircea Albuțiu cu Miriam Răducanu, alături de proiecția filmului său, O întâmplare cu jazz.
Asta e cea mai apropiată de biroul meu. Din ea se aude Miles Davis, se aud căutări și frământări cărora nu le-aș asocia altceva decât vitalitate, tinerețe. De notat faptul că filmările au început în 2017, pe când Miriam Răducanu avea 93 de ani. O viață întreagă în dans. Cu pauze, cu reveniri, solo, sau duo, în teatru, sau în film, pe scenă, sau în spectacole de cameră: O sută de ani de dans. O sută de ani în care ceea ce știm despre dansul modern nici măcar nu e fundamental diferit, dar totuși e vorba de o trecere lină, firească prin istorie.
Iar cea din urmă, pentru că am pomenit mai sus, e biblioteca din spatele expoziției (pe care multă lume o omite, dar am grijă să îi îndrum și acolo). Aici poți citi mai multe despre Trixy Checais, Iris Barbura sau Prévert, grație fondului CNDB. Edițiile mai nou apărute, cum ar fi Secolul XXI în dans sau Corpuri radicale în spectacole contemporane, a Mihaelei Michailov, se găsesc și de cumpărat la CNDB.
Rezidența9 a găzduit și avanpremiera și premiera documentarului Miriam Răducanu – Rigoare și SenZ, realizat de Alexandra Gulea, pe care l-am văzut întâi fugitiv, căci se proiecta în curtea din spate, apoi într-un context mai propice mie de la biroul de aici, când proiecția a avut loc înăuntru. Filmul trece prin exact elementele-cheie ale expoziției și ne plimbă prin camerele astea emoționant, candid.
Dar programul e program, tabletele se mai și închid, panotajul se depanotează, luminile și televizoarele se sting, simetric, cum au fost toate deschise. Și evenimentul nu ține la nesfârșit. E firesc să întreb unde și, mai ales, ce e, de fapt, expoziția de față: „Miriam Răducanu: o expoziție-arhivă cu SenZ”. SenZ, așa cum l-am interpretat noi (așa cum Gigi Căciuleanu ne-a ajutat să): ca Sens în Senzație, Sens în Senzualitate. Și viceversa.
Context: Eu sunt un băiat care știe cu ritmul doar în cuvinte cât de cât, născut cu două picioare stângi și mai mereu încordat. Nu știu dacă am ureche muzicală, îmi mai iau cărți la muncă pentru zilele mai libere și până acum credeam că-mi place să aflu doar despre ceea ce știu sau bănuiesc că mi-ar plăcea.
Dat fiind că mă simt de parcă mobilitatea mea prin ale vieții a fost scrisă de Collodi, am crezut cu tot sufletul că eu urăsc dansul. Am devenit, cu toate astea, din ce în ce mai fluid. După prima amendă de autobuz am înțeles că o să existe o pendulare continuă între facultate (se termină la 16:00) și custodeală (începe la 16:00). Mă învoiesc cât de puțin pot și vin să deschid instalațiile static-motrice ale primei mele expoziții. Cumva reușesc, transpir, dar mă usuc, iar sângele meu deja fierbe când vin aici.
De la zi la zi, operatul telecomenzilor se fluidizează și el. Pe 28 septembrie, sâmbătă, după vernisaj, am ajuns la muncă și nu știam să pornesc nimic. Prin telefon le-am rezolvat pe toate, iar de atunci n-am mai sunat.
Chiar am fost uimit de maleabilitatea acestei arhive, dar și de puterea de sistematizare, care n-o limitează, paradoxal. Atât de la sine putere, cât și „frântă” și „reîntregită” în toate cele șase camere de mințile din spate, expoziția are poveste, are un senZ, că tot vorbeam. Există un fir roșu, o logică narativă care te plimbă prin camere, dar care nu se schimbă, culmea, atunci când începi din altă parte. Dansul e, așa cred eu, unic, irepetabil. De asta cred că se și întâmplă vraja (in)explicabilă în care nu mai ești conștient de trecerile firești prin tocurile ușii, de pereții care „îngrădesc”, de întoarceri prin holul principal. Spațiul se configurează odată cu tine, firesc, iar limitele lui formale se topesc. Tot așa cum uiți că porți căști atunci când te uiți la Păsări în noapte, de pildă (înregistrarea de arhivă care cuprinde dansul lui Miriam din fața Casei Scânteii). Căștile își pierd greutatea care-ți înconjoară creștetul capului ca o aureolă și rămân sunetul, îmbrățișarea, dansul, frigul din fața Casei Presei, care te face să te simți tu însuți o „pasăre în noapte”. Iar tot acest cumul de senZații se datorează curatorierii impecabile în ceea ce privește „parcursul”.
Cele mai lungi par orele în care nu vine nimeni. Și, chiar când mă pregătesc să-mi dau înainte ceasul, de la sine, intră în Rezidență un prieten. Sau intră cineva care iese prieten. Și-atunci timpul accelerează, fix ca în dans, fix ca atunci când mintea se golește de toate și găsește echilibrul între sine, timp și loc.
Cred că unul dintre cele mai mari avantaje al unei intimități custodice cu expoziția este ocazia de a fi prospectiv. E-un job al cărui natură mă învață, mai presus de orice, să respect – nu trebuie neapărat să-mi placă – timpul prezent al expoziției la care mă aflu. Evident, și ca scriitor, înveți din fiecare detaliu, te bântuie, te obsedează, dar cred că abia acum, odată cu luarea în primire a acestui post și primul contact real cu ce reprezintă, am înțeles pe deplin că timpul și atenția merg mână-n mână. Și tot ele conjugă „prezența”.
Mi-ar plăcea să cred că-n spatele zilelor de toate mărimile și culorile petrecute cu expoziția, că-n spatele cămășii transpirate de alergătură și care apucă să se usuce tot pe mine, în spatele conduitei, sau a ideii mele despre conduită, mai bine zis, există (și nu s-a pierdut) acest copil care ține-n simțurile sale bloopers-urile expozițiilor. Mi-ar plăcea să pot să vă zic mirosuri, să pot să vă zic că frigul de după înnoptare are un miros de parcă aș bea apă rece din pahare de lemn și că asta e ceva ce doar aici am întâlnit și doar acum am realizat. Mi-ar plăcea să vă mai zic cum e să-ți intre chiar și patru-cinci oameni pe furtună, dar nu doar să se adăpostească, ci pentru că știau ce găzduim și au venit special pentru asta. Mi-ar plăcea să vă mai zic de marocanul cu care mi-am exersat franceza, care a venit la spartul târgului, dar nu m-am îndurat să închid până nu l-am trecut prin toate camerele. Același marocan care a dat de veste altor două prietene franceze, stabilite în România, care predau franceza aici. Au venit ziua următoare la performance-ul Mădălinei Dan.
Aveam zile, pe la început, în care privirea mea îi indexa pe toți ca dansatori/coregrafi. Îmi dădeam seama abia acasă, înainte de culcare, că asta nu-i o regulă. Până la urmă, in extenso, dacă așa s-ar lua cariera de dansator, timpul meu de maturat în expoziție ar trebui să mă facă profesionist. Și eu tot două picioare stângi am.
Weekendul de Noaptea Albă a Galeriilor a părut mai scurt decât programul obișnuit, pentru că e un lucru fantastic pe care îl face densitatea: accelerează. Tot așa cum absența dilată.
Mai consemnez către finalul jurnalului custodic că nu s-a defectat nimic în prezența mea aici. Încă. Și, tot cu ocazia acestui „încă”, vă îndemn să mai treceți pragul Expoziției-arhivă cu SenZ: Miriam Răducanu, până pe 19 octombrie. Și închei cu un gând furat din caietul de impresii: „Nu poți să privești fără să te Miriamești, Tugearezi, Căciulănești, pozitiv și trupește.”
Fotografia din deschidere este realizată de Lavinia Cioacă.
