„Ceea ce vă cer eu aici este un lucru foarte greu: eu vă cer să fiți liberi”, le-a zis la un moment dat regizorul Cristi Puiu actorilor strânși într-un apartament din Drumul Sării, pentru filmările la Sieranevada. Judith State, care e Sandra în film, și-a notat atunci cuvintele astea, apoi le-a ținut minte. Puiu îi punea pe toți, deopotrivă actori cu vechime și debutanți precum Judith, să caute în ei înșiși ingredientele rolurilor, să scoată de acolo și răutatea și invidia și bunătatea și lacrimile. Au ieșit din asta mai multe vieți, care de-a lungul a trei ore se intersectează în patru camere, o bucătărie și un hol. „Ce poate fi mai frumos decât niște oameni care trăiesc?”, se întreabă Judith.
Ea e de meserie dansatoare și coregrafă. Acum trei ani, când actrița Simona Ghiță a chemat-o la un casting pentru următorul film al lui Puiu, s-a bucurat, s-a speriat și a zis că o să încerce. Își amintește că în zilele alea lungi de filmare, vreo 40 cu totul, s-a petrecut cu ea o transformare: pe măsură ce își făcea rolul, se apropia de fapt de ea însăși.
Am discutat cu Judith despre energia acelor zile și despre fel de fel de descoperiri.
Cum a fost să vezi și să revezi filmul ăsta?
Știind scenariul, cu repetiții și filmări, lucrând și la extragerea dialogurilor și apoi la subtitrare, fiind foarte acolo, în contact cu el, chiar și așa, fiecare vizionare mă emoționează și-mi dezvăluie lucruri. După primele trei-patru dăți când l-am văzut, n-am fost capabilă să articulez nimic, să-mi dau cu părerea ori să întreb ceva. Aveam senzația că n-ai ce să zici.
Cum simțeai totuși filmul, față de cum îl trăiai în apartamentul ăla? La filmări nu erai implicată decât în parte din poveste.
Nu știu dacă-i tocmai just spus că simțeam doar o parte din poveste, partea mea. Eram interconectați, cablați la aceeași chestie. Când am văzut filmul, am avut surprize. Încă mai descopăr lucruri și asta mi se pare foarte emoționant. Ultima dată l-am revăzut la Cluj: era a doua oară când îl vedeam proiectat într-o sală de cinema și venea cumva și în contrapunct cu energia de la proiecția de la Cannes. Și acolo fusese bine primit și savurat și îmbrățișat. Dar la Cluj a fost o energie unică: reacția publicului și efervescența aia care se simțea în aer pe toată durata proiecției. Ai senzația asta că trebuie să-l mai vezi, să-l pătrunzi mai mult. Cred că dacă o să-l revăd după mai mult timp, când eu voi fi într-un alt punct cu nivelul meu de înțelegere, o să văd alte lucruri.
Întreba cineva aseară (la vizionarea de presă de luni, 5 septembrie - n.r.) de ce plângi în discuția despre comunism.
Indicația inițială pe scenariu era: „cu ochii în lacrimi”. Și momentul ăla chiar s-a întâmplat să fie așa și să izbucnesc în plâns și să nu reușesc să controlez avalanșa de emoție pe care o simțeam. Dar eu simt că e cât se poate de justificată: dacă privești filmul în ansamblul lui, și dacă te conectezi și privești fiecare personaj din casa aia dincolo de aparența care oricum vorbește mult despre cum este fiecare, îți dai seama că înăuntrul fiecăruia e un mare univers, și că fiecare de acolo cară greu câte ceva.
Am văzut pe generic că erai trecută și la „preluare dialoguri”. Ce presupunea asta?
Să transcrii absolut tot ce se vorbește în film, în ordine exactă, adică nu să scoți replica unui personaj cap-coadă, ci exact la momentul respectiv, cum se aude, în continuitate precisă, inclusiv în plan secund. A fost o muncă de migală și a durat ceva, dar la fel ca orice altceva ce a ținut de lucrul pentru acest film, a fost o plăcere. Când am lucrat cu Bogdan Zărnoianu la așezarea subtitrării și la adaptarea în limba engleză, tot mă gândeam că niciodată nu m-aș vedea stând, lucrând la un birou. Ei, cu Bogdan am stat acolo cu un monitor în față, două săptămâni, de dimineață până seara. Câteodată viteza cu care se succed dialogurile și multitudinea de cuvinte care trebuiau să încapă acolo era foarte mare. Și mă gândeam că e o muncă ce nu ține de scenă, de dans, de muzicalitate, de joc, dar aș putea să fac asta în continuu, era plăcut. E valabil pentru tot ce-a ținut de Sieranevada.
Apropo de dans: e o întreagă coregrafie acolo, atâta sincronizare.
Da, păi eu am făcut coregrafia acestui film (Râde). Nu, glumesc! Da, într-adevăr, e o rețea.
Mă gândeam că ar fi interesant de pus într-un grafic traseele personajelor în timpul celor trei ore.
A fost fantastic, pentru că, reluându-se dublă după dublă, fiecare știa și fiecare ținea cont că „pe replica cutare tu iei farfuria cu colivă și ieși”, „în momentul în care trece Marin tu te duci acolo”. Era fantastic să observi acuratețea asta care, până la urmă, reiese ca normalitate: așa se întâmplă lucrurile, tot timpul se întâmplă câte ceva. Noi acum vorbim și acolo, la o altă masă, oamenii se ridică, trece chelnerul cu tava. Să cuprinzi firescul ăsta mi se pare foarte greu.
Cam câți oameni erați în apartamentul ăla?
Eram mulți. Cred că la secvența parastasului propriu-zis, cu preotul și cu diaconii, am fost toți. Numărase cineva și era o cifră fabuloasă. În același timp, n-am simțit că ne-am sufoca sau că n-am avea loc unul de altul. Cumva, fiecare se mișca într-o simbioză.
Am înțeles că filmarea cu preotul a fost o parte emoțională, că s-a plâns pe bune.
Eu cred că tot timpul s-a plâns pe bune. În momentul în care au început să cânte diaconii pentru prima dată, cred că ne-a lovit pe toți direct în plexul solar: cântau pe voci, erau și ei foarte emoționați, se vedea că încasau într-un anumit fel întreg contextul, erau acolo. Venise și Cristi, le dăduse indicații, și chiar e într-un fel să fii acolo. A fost foarte emoționant. Toți am pierdut la un moment dat pe cineva și [momentul acela] aducea în prezent lucruri.
„Hai, citim text?”
Au durat vreo 40 de zile filmările. Cum era apartamentul ăla?
Era cam cum se vede. Dar vreau să spun că a făcut Cristina [Cristina Barbu, scenograf - n.r.] o treabă „foarte bravo”, cum zice Mimi la un moment dat despre costum. Era foarte pe bune totul, n-am simțit nimic pus cu mâna, deși aveai senzația că pică toate peste tine din toate părțile. Am fost foarte surprinsă să aud că toată patina aia era făcută: murdăria de pe aragaz, fumul de pe pereți, totul a fost făcut de scenografie și mi s-a părut impresionant.
Ce senzație îți dădea locul ăla?
Am crescut și locuiesc în continuare în apartamentul în care m-am mutat imediat după ce-am venit în București, de mică-mică, dar nu seamănă deloc cu cel de la filmare. În schimb, m-am simțit acolo din prima ca acasă. Am intrat în apartament cu gândul: „Asta-i casa mea!”. Am intrat în fiecare cameră, m-am familiarizat cu fiecare colțișor și gândul ăsta că e casa mea m-a setat pe șina asta. Eu sunt control freak și obsedată de curățenie: pentru mine spațiul trebuie să fie cât mai gol, cât mai aerisit și la dungă, deci opus față de tot ce era acolo, și totuși m-am simțit foarte confortabil.
Cum ai ajuns să-ți dorești să faci și film, după o carieră în dans?
Nu știu dacă a fost o dorință a mea, exprimată la modul: „Vreau să ajung să fac film”. Știu că am avut gândul să dau la actorie de câteva ori. Și mai știu și că, de mică, familia și cei apropiați familiei spuneau „Judith o să fie actriță”, pentru că îi binedispuneam mereu transformându-mă cu lejeritate în diferite personaje. Nu m-am dus în direcția asta, dar a fost un gând. La casting m-a chemat Simona Ghiță, care e și în film și s-a ocupat și de casting. „Ai vrea să vii să încerci să dai probă pentru Cristi Puiu?” M-am panicat, m-am bucurat și am zis: „Da, încerc”. Asta s-a întâmplat acum trei ani, când a început castingul pentru film.
Cât a durat?
În 2013 am fost o dată. Am aflat ulterior că din cauza dificultății strângerii fondurilor s-a întrerupt procesul de casting la vremea respectivă, aproape doi ani n-am mai auzit nimic de proiect. Apoi s-a reluat.
Ai încercat și alte roluri?
Cu Sandra am încercat.
Ce ți-a cerut să faci?
Când am ajuns, Cristi era în procesul unei probe cu o altă actriță, apoi au discutat în bucătărie și m-a invitat și pe mine. Între timp, actrița cealaltă a plecat, noi am rămas împreună cu Simona și am continuat o discuție de aproape două ore. Ne-am uitat pe niște fotografii de familie. E un lucru foarte frumos pe care-l face Cristi: până să ajungă la text, își ia timp cu fiecare actor care-i trece pragul, își ia timp să vadă omul, de fapt. Și vorbește nu neapărat despre subiectul filmului. Mi se pare un lucru foarte frumos și rar. L-am ascultat, eram prinsă și emoționată de tot ce spunea. Și după vreo două ore a zis: „Hai, citim text?”
Asta contrazice imaginea aia creată în jurul lui Cristi Puiu, de dictator la filmări.
Este greșită. Este unul dintre foarte puținii oameni pe care i-am întâlnit care știe foarte bine ce vrea. Sau cel puțin de la mine așa se vede, că îi este clar ce vrea. De cele mai multe ori are dreptate. Din partea cealaltă, a omului lovit în orgoliu, poate să pară că „vrea să fie doar ca el”. Nu, nu vrea să fie ca el, vrea să fie cum e adevărat, cum ar trebui să fie.
„Am fost cumva guvernată de ceva exterior mie”
Mă gândesc că e totuși dificil pentru actori să-și găsească cu adevărat locul, dintr-un punct de vedere. Sunt multe lucruri despre viața lui Cristi Puiu în filmele lui.
Ceea ce Cristi ne încuraja și ne invita cu brațele deschise să facem era să fim noi, pentru că în sinea noastră toți conținem toate lucrurile. Da, este povestea lui, el vorbește despre sine, dar toți ne putem raporta la lucrurile alea și nu trebuie decât să le găsim în noi, să le acceptăm și să fim onești cu ele, să ne asumăm, nu să îmbrăcăm o haină. Spunem poveștile noastre cu cuvintele lui, dar toți suntem și așa, și așa. Problema e că ne este greu să acceptăm și să arătăm că putem fi și invidioși și orgolioși și geloși și răi și limitați.
Fiecare personaj de-acolo are o doză de agresivitate care stă să izbucnească, inclusiv al tău. Cum ai abordat rolul ăsta?
Uitându-mă retrospectiv, de multe ori m-am gândit că s-a întâmplat ceva cu mine acolo, pe platoul ăla, și-n toată perioada aia de filmare. Am fost cumva guvernată de ceva exterior mie. Și poate am mai avut senzația asta, dar în frânturi foarte mici. Acolo a fost continuă și cumva am simțit că ceva-ul ăsta mă ține atât de cablată acolo și atât de neobosită și era o energie atât de puternică, că tot ce trebuia să fac era să rămân deschisă la ea, să mă hrănesc de acolo. Când zic de energia asta, mă refer și la Cristi, era cumva un culoar de comunicare foarte clar cu el. Punctul meu de referință era el, și de acolo lucrurile se întâmplau. Prețuiesc foarte mult ceea ce s-a întâmplat cu mine acolo, pentru că nu mi s-a mai întâmplat să am atâta încredere în omul din fața mea, să nu mai simt că trebuie să mă întorc la mine și să chestionez și să balansez. Ce spunea, aia era. Și atunci nu pot să zic că am făcut eu ceva să mă apropii de Sandra. Cred că mai degrabă m-am apropiat de mine; asta s-a întâmplat, într-un mod foarte frumos. Am lăsat lucrurile să fie. N-am făcut nimic de genul studiu de personaj, sau să mă uit la ceva asemănător. Am simțit doar că eram acolo și că lucrurile se întâmplau. Nu pot să zic că a fost ușor, nicidecum, dar nu simt că eu făceam ceva, în afară de ce-mi spunea Cristi să fac.
Te simțeai totuși ciudat, având în vedere că aveai actori „cu patalama”, ca să zic așa, în jur?
Nu, nu m-am simțit. Ziceam că am fost guvernată de ceva mai mare decât mine, pentru că eu de felul meu sunt foarte în control asupra mea: mă văd din exterior și-mi fac tot felul de probleme. Când dansez, de exemplu, până nu simt eu că sunt într-o zonă confortabilă, îmi fac o mie de procese. Înainte de filmări, mă gândeam: „Doamne, oare cum o să fie? Oare o să am emoții, o să mă simt nu știu cum?” Eram în relație cu oamenii din jurul meu, dar prima bază era tot timpul Cristi. Cristi, Cristi, Cristi. Și atunci tot ce se întâmpla cu ceilalți venea pe această bază într-un ton firesc. Nu m-am gândit nicio secundă la ce zice unul, ce zice altul, n-am avut gânduri din astea pe care Judith, în mod normal, le are. Pentru că eu mă cunosc, știu cum sunt... Legat de experiența asta sunt într-un soi de uimire continuă. Și acum, când vorbesc cu tine, retrăiesc, mă umplu de emoție. Și revin tot timpul la același răspuns: încrederea în Cristi. Și am simțit-o pentru că a și dat enorm. Nu cere nimic din ce nu oferă înzecit, se pune pe masă cu pieptul deschis. Numai să știi să primești, să iei.
Vedeai același lucru și la ceilalți?
Nu pot să răspund la asta. E o capcană să tragi o concluzie bazată pe ce vezi, că nu știi niciodată ce e în sufletul omului. Știu sigur că, indiferent de felul în care a trăit fiecare experiența, înclin să cred că pentru toată lumea a fost de un impact foarte puternic. Te atinge înăuntru, n-ai cum. Se uită în tine înăuntru de tot și te face și pe tine să-ți întorci privirea într-acolo.
E uimitor cât de diferit, de opus chiar, ne uităm la același lucru. E de fapt adevărul fiecăruia. Cum știi care-i adevărul? Dincolo de toate e ceva înăuntru care te trage într-o direcție, ceva foarte subtil. - Judith State
Trebuie să fie foarte greu să te ia cineva de mânuță și să te întorci către tine, trebuie să ai o disponibilitate. Încercăm tot timpul să evadăm, scoatem telefonul.
Este. Amânăm chestia asta, și credem că rămânem la adăpost, dar mai devreme sau mai târziu se va întâmpla. Cred că ar trebui să facem asta tot timpul, că mai uiți. Trebuie să revii la tine cu ochi curați. Simt la mine că intru într-o capcană: zic „Acum mă uit la mine” și de fapt nu mă uit cu adevărat și nu mă întreb cu adevărat. Doar gândul că fac asta mă face să mă simt bine, „uite cât de sinceră sunt acum cu mine” (Râde). Și simt că nu e chiar așa, pentru că în momentul în care chiar fac asta mă doare stomacul un pic și, în funcție de ce văd, câteodată mi-e rușine sau altceva. E greu, că găsești acolo de toate: frustrări și frici.
E unul dintre lucrurile cu care am rămas din filmul ăsta: personajele preferă să vorbească despre conspirații și altele, evadează în mărunțișuri, pentru că vor să evite să vorbească despre ei și despre relațiile dintre ei.
Da, dar și felul în care vorbim despre orice altceva decât noi tot despre noi vorbește. Discursul fiecăruia vorbește foarte clar despre sine.
Cum a fost cu copilul din film? Sandra e mama unei fetițe.
Mara era copilul unor prieteni de familie, din câte am înțeles. M-au emoționat foarte tare absolut toate cadrele cu ea. Au fost frumoase, încărcate. Nu sunt obișnuită cu copiii, n-am avut în jur foarte mulți copii, și tot timpul aveam senzația că acum se întâmplă ceva, că stric copilul (Râde). Simt că ne-am conectat, că m-a plăcut. Întâlnirea cu Mara a pus o nunață diferită pe toate secvențele în care eram cu ea, pentru că mă simțeam eu altfel în raport cu ea. Aveam grijă să nu plângă și câteodată plângea, pentru că atunci când intram la cadru o luam din brațele mamei ei. Câteodată era durere pentru ea. A fost emoționant și felul în care i se conturează parcursul în film. Ea e cea care te lasă cu speranța asta, că e o viață nouă acolo.
Despre dans: „Comunitatea e foarte restrânsă”
Hai să vorbim puțin despre dans. Unde e dansul acum în România, între celelalte arte?
Cred că nu e susținut dansul cu resurse reale. Și comunitatea e foarte restrânsă, simt că nu vine nimeni din urmă. Nu că nu ar avea cine, dar nu există o fundație pe care să se clădească generațiile, nu sunt pedagogi. Există o scenă independentă, dar am senzația că toată lumea se chinuie foarte tare. Nu zic că n-ar trebui să fie o muncă, dar munca nu cred că ar trebui să fie acolo, în a te sinucide aproape ca să poți să primești fonduri ca să faci ceva. Se sugrumă tot ce ține de libertatea de creație. Ești foarte preocupat de logistică și de a face un parteneriat și de a te primi nu știu cine. Faci un spectacol, unde-l joci? Dacă faci o co-producție, nu mai este spectacolul tău, trebuie să-l faci așa cum vrea și celălalt, că sunteți parteneri. Mă bucur acum că Ioana Marchidan și Arcadie Rusu deschid un centru independent coregrafic, Linotip. Au planuri frumoase cu acest spațiu și le doresc să li se intâmple. Și prin ei, implicit și nouă, celorlalți.
Dar din partea publicului vezi o dorință mai mare de a veni către dans?
Eu cred că publicul va veni și va vedea ce este. Faptul că „nu e public pentru” cred că e tot o scuză. Hai să facem să fie, să aibă la ce să vină. Sunt persoane care și astăzi mă întreabă de spectacolul „Depeche / Dance” din 2009, de la Odeon. Era un spectacol care umplea sala. Sunt oameni care încă întreabă de ce nu mai jucăm spectacolul. Cred că oamenii ar veni, chiar dacă nu s-ar întâmpla peste noapte. Oamenii din domeniu se întreabă: „Pentru ce să mă agit, să fac ce?” E un cerc vicios de mentalitate și de realitate.
Am văzut că ai repostat recent pe Facebook un filmuleț de la flashmob-ul de acum șapte ani, în care 200 de oameni dansau pe muzica lui Michael Jackson, la Piața Romană. Genul ăsta de eveniment e și de popularizare, până la urmă.
Filmulețul ăla a făcut înconjurul lumii și milioane de vizualizări pe Youtube, dar asta a venit ca o mega-surpriză: eu nu mă gândeam la asta, nu voiam asta, nu a fost ăla targetul. Și cred că de aia a și ieșit așa cum este. Toți acolo eram cu o emoție reală, toți eram pe bune pentru aia acolo. Și asta s-a văzut, s-a simțit, de aia ne uităm la el. Eu mă uit și astăzi, și nu pentru că sunt eu acolo. Mi se umezesc ochii de fiecare dată. Energia de atunci, oamenii de atunci au fost pe bune. Cred că la asta se cablează de fapt oamenii, dincolo de un titlu sau de altceva strălucitor, chiar dacă nu-și dau neapărat seama. Cred că onestitatea, acest „pe bune”, asta atrage oamenii. Pentru că nu prea găsești asta.
La final, voiam să te mai întreb dacă ai mai face film, dar după cât de entuziast ai vorbit despre experiența asta, bănuiesc răspunsul.
Aș mai lucra cu Cristi în orice moment, asta pot să zic. Sunt convinsă că să faci film, la modul general, e una, și să lucrezi cu Cristi e alta. E genul ăla de întâlnire care nu dă peste tine de multe ori.
