La începuturile ei, grosul gândirii lui Butler nu este politic, ci teoretic. Ce respinge Butler în primele ei texte (dintre care cel dintâi este o carte despre receptarea lui Hegel în Franța) este ideea de subiect și agent fix, pe cea de identitate fixă legată de el și metafizica substanței care le susține pe amândouă. E preocupată acolo mai puțin de problema libertății, cât de clasica dispută antifundaționalistă pe care o știm (și noi, și ea) de la Derrida, dar care începe cu Nietzsche. Butler respinge binarismul bărbat-femeie nu atât pentru că ar fi limitativ și „nedrept”, ci pentru că nu crede că există monisme de niciun fel, care mai apoi să cadă curat în fiecare dintre aceste categorii. Gândirea ei este profund antiumanistă, în sensul în care nu mai recunoaște nici agentul-om al vechii filozofii creștine, nici autonomia sa încărcată de himere filozofice. Se joacă la marginile ideii că nu există subiect decât în act, și nu anterior lui, tot așa cum nu există putere decât în discurs și nu ca forță pură, angajată și – ca Derrida – când concede câte ceva, când retrage ce concede, apăsând pedalele invizibile ale unui joc argumentativ stilistic abscons, al cărui prim scop nu are cum să fie claritatea politică. Poziția asta – care este de fapt la origine hegeliană –, a unui eu care nu este niciodată cu adevărat eu pentru că-și încorporează mereu negația și se reinventează în evoluție, este fundamentul teoretic pentru filozofia ei a genului. Hegeliană este și negarea corpului în favoarea afirmării discursului. Întorcându-l pe Marx cu capul în jos ca pe-o clepsidră și retransformându-l înapoi în Hegel, Butler crede că nu realul ca atare – ca corporalitate materială și manifestă – primează, ci discursul, ca epistemă derivată lingvistic și performativ.
E greu dacă nu imposibil de spus ce înseamnă că nu există corp în ordinea cauzalității, dar dacă-ți suspenzi pretențiile referențiale și iei ideea asta de bună, are niște consecințe interesante: cea mai importantă este libertatea de a te defini, fiindcă de-acum definiția nu mai este ancorată în ceva real, dimpotrivă, realul devine el însuși o oglindă a unei poziționări discursive. Dar e mai degrabă o libertate a posibilităților decât una imediat practică de a fi ce vrei, fiindcă o să aflăm că nu te poți cu adevărat construi după bunul plac. Chiar și așa, aici se vede mai bine că avem de-a face cu un fel de anarhism antimetafizic, care e pregătit să suspende realitatea ca atare, pentru a păstra ca valoare ultimă, ca singură valoare, de fapt, libertatea expresiei.
Corpuri care contează
Însuși termenul de expresie e nepotrivit pentru ce face, fiindcă oricum nu există un nucleu care să fie exprimat, nu mai există un în sine. Expresia este identitatea. Corpul, altfel spus, nu este ceea ce este corpul în esența sa, fiindcă esențe nu mai există, există numai poziționări. Corpul este ceea ce discursul de putere spune că este. Faptul de a te fi născut cu penis nu definește comportamentul, ci penisul este definit în schimb ca simbol al unui comportament ideologic, nu biologic. Vaginul, maternitatea nu definesc feminitatea, ci tocmai ideologia feminității, discursivizată social, transformă vaginul și maternitatea în simboluri unice ale unei feminități care este la fel de imaginată / performată ca ele.
Un alt fel, mai puțin încărcat teoretic, de a spune cele de mai sus este: nu te naști femeie sau bărbat, ci devii aceste lucruri. Masculinitatea și feminitatea sunt ideologii de gen. Ideologiile de gen sunt produse social. Ele au fost produse social de ierarhii de putere care au prezentat masculinul și femininul ca poli firești ai unui sistem heterosexual în care orice altă expresie de gen era văzută ca abatere de la normă și adesea pedepsită. Esențialul acum este să liberalizăm aceste sisteme ca să fie mai permisive și inclusive, să le eliberăm de ele însele prin subversiune.
Asta au avut de spus, în felul lor politic, și feminismul clasic, și activismul queer, iar ideea că normele de gen pot să fie oprimante și că trebuie găsit pe spectrul lor un loc și pentru expresii care nu cad ușor în cele două categorii există cu mult dinainte de Butler. Judith Butler este radicală nu pentru că cere așa ceva, mulți au cerut-o și multora li s-a dat; efortul de a le face femeilor mai mult loc în viața publică sau de a legitima notarial iubirea homosexuală este politică de stat în multe locuri, iar mișcarea asta a început cu mult înainte de Butler; Butler este radicală pentru că, în loc să ceară un spațiu pentru noile categorii printre cele deja existente sau „între” ele, aruncă în aer însăși posibilitatea categoriei sexuale, care era bazată, i se pare, pe o metafizică esențialistă.
Dar, din nou, nu există esențe în universul nietzscheano-derridean al lui Butler, există doar poziționări. Genul se face pe măsură ce se trăiește și în această continuă autodefinire trage și sexul după el, pe un drum de altfel fără scop, pentru că nu mai ai un loc în care să poți ajunge și să spui că te-ai regăsit ca gen. Regăsirea e imposibilă, pentru că genul e jocul/actul și jocul n-are finalitate. Regăsirea ar implica un fel de nostalgie, căutarea unui centru al dorinței. Dar sexualitatea este de fapt descentrare, ești ceea ce joci că ești și jocul este definit la răscrucea forțelor sociale și ca atare este o fabricație istorică. Cine se reclamă de la Butler și vorbește despre gen în termeni de autenticitate, n-a înțeles-o.
O altă consecință a negării primatului corporalității este că demantelează feminismul tradițional, care cerea drepturi pentru femei în virtutea ideii că femeile sunt într-adevăr o categorie fixă, definibilă corporal. Asta se simte imediat în cronicile la Gender Trouble din anii '90 – e unul dintre primele lucruri care i se reproșează cărții și se simte și în dezbaterile transactiviste din zilele noastre. Dacă suspenzi posibilitatea categoriilor fixe, atunci ce rost mai are să ceri drepturi pentru o categorie anume, cum face feminismul clasic? Butler a simțit pesemne și ea stranietatea propriului argument anarhist și a încercat în Corpuri care contează (tradusă recent de Cătălina Stanislav și Ilinca Pop) să o justifice p‰nă la capăt.
Iată felul paradoxal în care gândește:
De câte ori afirmi ceva despre un lucru material, această afirmație este lingvistică și obiectul este mereu postulat în limbaj, dar ca fiind anterior limbajului. Însă, adaugă Butler:
Afirmarea, prin intermediul limbajului, a unei materialități din afara limbajului reprezintă tot o afirmare a acelei materialități, iar materialitatea astfel afirmată va reține acea afirmare drept condiție constitutivă.
Tradusă într-un limbă mai puțin polisilabică, asta înseamnă că, de câte ori vorbesc despre un lucru care există, faptul că vorbesc despre el îi asociază ceva din limbajul în care-l discut. Ce-i asociază este conceptualitatea. Și, scoțând-o din aerul senin, Butler o și declară: „materia încetează să mai fie materie odată ce devine un concept”.
Dacă vă dă însă prin minte să puneți întrebări ca „dar violul ce este atunci?” / „este o crimă împotriva unui concept?”, veți primi răspunsuri ca:
Cum putem legitima existența rănilor corporale dacă punem sub semnul întrebării materialitatea corpului? [...] Atunci când luăm în considerare faptul că însuși conceptul de materie păstrează și recirculă o încălcare, iar apoi invocăm acest concept în slujba unei compensații a violării, riscăm să reproducem chiar prejudiciul pe care căutăm să-l reparăm.
Și asta e într-adevăr lovitura de maestru. Fraza de mai sus înseamnă: dacă pentru a putea purta discuția despre abuzul corpurilor trebuie să aducem în discuție un concept al corpului ca materialitate, nu abuzăm noi înșine prin limbaj de un corp de care deja s-a abuzat? Mai exact, dacă conceptul de „materie” a fost folosit la un moment dat pentru a sprijini un argument al excluziunii, de îndată ce-l folosim sub forma sa de „corp” într-un caz de abuz sexual, abuzăm din nou de persoana abuzată. Nu poți inventa așa ceva. Pentru ca asta să fie posibil însă, trebuie să existe o memorie a limbajului conceptual în care cuvintele poartă cu ele moștenirea lor – un soi de atavism semantic, în care răul se propagă prin refolosirea limbajului în același fel. Asta ar însemna că dacă Platon (chiar exemplul lui Butler) a folosit cuvântul „materie” în greaca lui clasică, când noi îl folosim ca să explicăm corpul în româna noastră, riscăm să reproducem ceva din misoginia platonică.
Și iată consecința: niciodată nu scapi cu adevărat din chingile acestor structuri de semnificație care precedă subiectul și-l cuprind. Subiectul nu există undeva în afara limbajului ca actant autonom și original, limbajul acesta derridean („discursul”) cheamă subiectul la suprafața lui și-l determină, uneori conștient, alteori inconștient, făcându-l să exprime lucruri pe care subiectul – care este o ficțiune juridică mai degrabă – n-are de ales de multe ori decât să le repete. Construirea sinelui sexual este o astfel de repetiție făcută posibilă de un limbaj care s-a repetat în hegemonia sa heterosexuală de-a lungul a milenii și care, dacă s-a referit vreodată la ceva real, a ocultat acest real cu totul, până la disoluție.
Șansa este ca în acest mare simulacru al semnificațiilor care nu mai au referent să poți interveni ironic, subversiv, să zdruncini categoriile, să-ți faci loc, să descentrezi. Dar, făcând asta, institui tot o iluzie subiectivistă, care va fi descentrată la rândul ei la intersecția altor strategii și istorii. Revolta nu aduce explozia, ci doar incizia. Nu se sparge un monopol, nu se năruie o ierarhie, dar se creează spații sigure și cam asta e singura schimbare la care poți spera.
În fine, înțeleg foarte bine ce e pozitiv în a lua concepte așa-zis firești și a le supune unei hermeneutici suspicioase, dar nu reușesc să trec de sofismul exasperant al acestor silogisme și nici să le văd ca pe o încercare de a rezolva o problemă de discriminare reală printr-o critică deconstructivistă. E multă învârteală în cerc, dar am citit-o totuși cu nostalgie față de-o vreme când studiam textele astea în școală de parcă ar fi fost cele mai importante lucruri din lume; acum mi se par mai degrabă condescendente și nu pricep până la capăt de ce o glosă atât de ermetică și paradoxală ar fi instrumentul cel mai la îndemână pentru o critică a autorității. În schimb, dincolo de câteva cuvinte inventate (deterministic, infantul), traducerea e foarte bună.
Fotografie principală preluată de pe Pexels.
