Johnathan Franzen a poposit săptămâna asta pe meleaguri româneşti. Mai întâi la Iaşi, la Festivalul de Literatură de-acolo, unde va vorbi în seara asta, de la 20.00 la 22.00, în Sala Mare a Teatrului Național „Vasile Alecsandri”. Mâine va face acelaşi lucru în Bucureşti, de la 17.00 la 19.00, la Cinema Muzeul Ţăranului. Practic, aveţi ocazia să-l vedeţi pe unul dintre cei mai mari scriitori americani contemporani. Criticul Mihai Iovanel n-a ratat prilejul de-a ne face o vizită ghidată în lumea lui. Lume care are la bază - coincidenţă! - familia (tradiţională) disfuncțională din clasa de mijloc americană.

*

A. Alex Leo Șerban

Unul dintre primii fani din România ai romanului Corecții (2001). La începutul anilor 2000, mulți au ajuns la Franzen grație recomandării lui a.l.ș.

B. Birdwatching

Una dintre pasiunile lui Franzen – nu atât de numeroase, date fiind programul său auster de lucru și singurătatea lui – este să urmărească prin binoclu păsările (rațe, sticleți și ce se mai nimerește - a scris aici despre importanţa lor). A scris despre asta de mai multe ori - în volumul The Discomfort Zone, dar și în The Guardian. Originea acestui hobby este legată de o dublă traumă – moartea mamei și despărțirea de soție.

Ornitologia joacă un rol important în romanul Libertate (2010). Pisicile joacă și ele un rol important, dar negativ.

C. Comunism

Franzen atinge problema comunismului în romanul Puritate (2015), prin personajul Andreas Wolf. Acesta este fiul unor membri ai nomenclaturii din jumătatea comunistă a Germaniei – Republica Democrată Germania. Se va rupe freudian de părinții săi, transformându-se în disident și apoi într-un soi de Julian Assange. 

Pe scurt, Franzen are asupra comunismului o viziune cam romantică – nu în sensul că l-ar idiliza, ci în sensul că îl transformă într-un thriller conspiraționist și erotic.

D. Disfuncțional

Celula de bază a marilor romane ale lui Franzen – în primul rând Corecții, dar și Libertate; Puritate nu se mai ridică al nivelul lor – este familia disfuncțională din clasa de mijloc americană. Corecții, s-ar putea spune, oferă biblia hazlie-amară a familiei tradiționale.

E. Ecologie

Specialitatea lui Franzen e de a enerva diverse categorii de oameni, dar cine-ar fi zis că un birdwatcher ca el îi va scoate din minți chiar pe ecologiști? E vorba de eseul Carbon Capture, publicat în The New Yorker în 2015, în care Franzen atacă activismul celor care luptă împotriva încălzirii globale:

„I came to feel miserably conflicted about climate change. I accepted its supremacy as the environmental issue of our time, but I felt bullied by its dominance. Not only did it make every grocery-store run a guilt trip; it made me feel selfish for caring more about birds in the present than about people in the future”.

F. Femei

Cele mai complexe și memorabile personaje ale lui Franzen sunt femei: Enid și Denise (Corecții), Patty și Connie (Libertate), Anabel și Pip (Puritate). Vreo două au un fond psihotic puternic, dar passons. Sau nu: feministele i-au atacat cu ferocitate cărțile.

G. Germană

„Știu deja că pun o întrebare prostească”, zice Bridget von Hammersmark în Inglorious Basterds, „dar știe vreunul dintre voi, americanilor, vreo altă limbă în afară de engleză?”. Evident, ironia lui Quentin Tarantino ia la țintă monolingvismul americanului mediu, de la care de altfel nici el nu se abate.

Ei bine, Franzen știe și altceva în afară de engleză. E vorba de germană. A început lecțiile la 10 ani cu o tânără austriacă de 19 ani, „voluptuoasă”, ale cărei forme îi dădeau un sentiment de claustrofobie:

„Her words, being products of her lips and tongue, carried an unwelcome intimacy, and the German language itself sounded deep-throated and wet compared to English” (de remarcat referințele porno ale acestui pasaj – Deep Throat era un celebru film XXX). 

Franzen n-a învățat o boabă de germană de la austriacă, dar avea să învețe limba în colegiu și în anul petrecut la Berlin cu o bursă Fulbright.

H. Halldór Laxness

„Sfidez pe oricine să sfârșească romanul Oameni independenți al lui Halldór Laxness fără să ude paginile cu lacrimi”, spunea într-un interviu Franzen. Scriitorul islandez Halldór Laxness a primit Nobelul în 1955, după Hemingway și înainte de Jiménez. Oameni independenți a fost publicată și în România, în 1964, în traducerea lui Ion Vinea și cu note de Ioan Comșa (prietenul lui Mihail Sebastian care apare adesea în jurnalul acestuia). Îmi propun să o citesc.

I. Imobiliare

După moartea părinților lui, Franzen a trebuit să vândă casa rămasă pustie. Dintre cele trei agente imobiliare care i-au făcut oferte, a ales-o, hélas, pe agenta cea mai sexy. Rezultatul a fost un fiasco: femeia s-a dovedit incompetentă, iar Franzen și frații săi au pierdut bani. 

J. James Wood

Unul dintre cei mai acizi critici literari de limbă engleză, James Wood a scris despre Corecții că „suferă din dorința [lui Franzen] de a vârî cât mai multe în roman”. Dar cine i-a plăcut lui Wood? Nu i-au plăcut nici Don DeLillo (Underworld „era un roman dickensian în care nu găseai picior de ființă umană”), nici Thomas Pynchon (prea alegoric), nici Zadie Smith (al cărei roman Dinți albi l-a dat ca exemplu de „realism isteric”). 

I-a plăcut în schimb, se pare, James Wood: Wood a publicat și el două romane care au fost batjocorite pe larg în presa anglo-americană.

K. Karl Kraus

Karl Kraus (1874–1936) a fost un mare scriitor și gazetar din perioada de glorie a modernității vieneze, aproape necunoscut în afara spațiului german. Elias Canetti i-a evocat pe larg personalitatea excentrică și corozivă în volumul al doilea din trilogia sa autobiografică, Facla în ureche (titlul vine de la revista pe care Kraus o scria singur, Die Fackel).

Franzen a compilat din Karl Kraus un volum de eseuri pe care le-a tradus și adnotat: The Kraus Project (2013).

L. Literatură

Da, Franzen crede în Literatură. O arată dimensiunile romanelor sale, efortul investit în ele, calitatea lor generică (demnă de marele secol al XIX-lea). O arată și eseul său cel mai faimos, Perchance to Dream: In the Age of Images, a Reason to Write Novels, publicat în Harper's Magazine în 1996 și reluat într-o formă prescurtată în How to be alone (2003).

M. Marile speranțe

Numele Pip din Puritate vine din Marile speranțe, cel mai bun roman al lui Charles Dickens și opera clasică despre diferențele de clasă din societatea capitalistă.

N. Nicotină

Franzen n-a fost un mare fumător (ce fumător e unul care rezistă săptămâni în șir fără să fumeze?), s-a lăsat, s-a reapucat, a scris un text memorabil despre industria țigărilor, Sifting the Ashes (în volumul de eseuri How to Be Alone).

De asemenea, Franzen a promovat-o pe scriitoarea Nell Zink, autoarea romanului Nicotine. A fost primul ei cititor.

O. Oprah

Într-un mod tipic pentru industria culturală americană, celebritatea mediatică i-a fost adusă lui Franzen nu de Corecții, un roman genial, ci de cearta cu Oprah Winfrey. Oprah selectase Corecții pentru emisiunea ei tv (ceea ce de obicei echivalează cu transformarea automată a unei cărți în bestseller – deci e visul mai mult sau mai puțin umed al oricărui scriitor american), dar a dezselectat romanul după ce Franzen a făcut câteva afirmații nepoliticoase despre ea într-un interviu.

P. Postmodernism

Postmodernismul a început să moară în anii ’90 și a murit în 2001, estimează Brian McHale, autorul unor cărți fundamentale în materie. Franzen oferă involuntar exemplificarea acestei teze: dacă primele lui două romane, Al 27-lea oraș (1988) și Strong Motion (1992), sunt (epigonic) postmoderne, faza inițiată prin Corecții ține de un realism social care, deși conștient în continuare de postmodernism (v. Stephen J Burn, Jonathan Franzen at the End of Postmodernism, 2008), i-a cam făcut cu mâna. 

R. Război

Ca mai toți liberalii din SUA, Franzen l-a detestat pe Bush și a fost oripilat de războiul din Irak. Unul dintre firele romanului Libertate este legat de acest război – de afacerile veroase și cinice făcute în jurul său. În această ecuație Franzen vâră și personajul unui neocon evreu, prin intermediul căruia agață în trecere și problema alianței militare dintre SUA și Israel: „Tatăl lui Jonathan era fondatorul și președintele vedetă al unui grup de consultanță dedicat susținerii cauzei exercitării unilaterale a supremației militare pentru ca lumea să devină mai liberă și mai sigură, în special pentru America și Israel”. 

Adam Kirsch l-a atacat pentru asta în The New Republic, acuzându-l că ar împărtăși cu stânga americană  de după 11/09/01 idei conspiraționiste antiiudaice, mai precis „ideea că neoconii evrei au profitat de ocazia atacurilor [asupra Turnurilor Gemene] pentru a minți și manipula pe linia unei filozofii oculte și antidemocratice [trimitere la filozoful politic Leo Strauss, maestrul lui Allan Bloom și al neoconilor americani], atrăgând astfel Statele Unite în război”.

S. Social media

Franzen detestă programatic social media. Laptopul pe care-și scrie cărțile are slotul de internet înfundat. Asta nu l-a împiedicat să scrie despre hackeri în Puritate – cu o competență pe care unii au găsit-o mai degrabă amuzantă.

T. Time

Franzen e unul dintre puținii scriitori care au ajuns pe coperta reviste Time. Mutra lui era însoțită de textul „Great American Novelist”. Desigur, au fost și destui/destule care s-au întrebat de ce marii romancieri americani au năravul de a fi exclusiv bărbați caucazieni.

U. Ulise

Franzen n-a reușit să citească marele roman al lui James Joyce. Se pare că nici marele roman al lui Proust:

„I can speak very knowledgeably of Proust, as if I’ve read all seven volumes of In Search of Lost Time. But I’m a terribly slow reader, especially of Proust”. 

V. Valerie Cornell

Fosta soție a lui Franzen, de asemenea scriitoare. Cei doi au fost căsătoriți 14 ani. Nici Google nu prea știe ce a scris Valerie. 

W. Wallace

Franzen a fost prieten cu David Foster Wallace, scriitorul briliant și depresiv care s-a sinucis în 2008 la 42 de ani, după ce scrisese cel puțin o capodoperă, romanul Infinite Jest. Văduva lui Wallace i-a încredințat lui Franzen o parte din conținutul urnei funerare a prietenului său, ca s-o împrăștie pe o insulă din Chile, Más Afuera (din numele insulei vine volumul de eseuri din 2012, Farther Away).

Z. Zona de disconfort

Publicată în 2006, The Discomfort Zone este cartea cea mai autobiografică a lui Franzen – în condițiile în care romanele lui (în special Corecții) nu evită elementele autobiografice, iar volumele de eseuri conțin de asemenea piese memorialistice. 

Deși, dacă faceți un interviu cu Franzen, nu-l întrebați nimic pe acest pe subiect, pentru că, potrivit unui eseu din Farther Away, printre cele patru întrebări standard care-l enervează ce mai tare este aceea dacă ficțiunea lui e autobiografică (celelalte trei sunt „Ce scriitori v-au influențat?”, „În ce parte zilei lucrați și pe ce scrieți?”, „Am citit un interviu cu un autor care spunea că, de la un punct încolo, personajele lui preiau controlul și își impun voința. Vi se întâmplă asta?”).

N-are rost să-l întrebați pe acest subiect pentru că răspunde singur, pe larg, în același eseu (de fapt, o conferință):

„Problema e că, într-un alt sens, ficțiunea mea e extrem de autobiografică și, mai mult, că mi se pare treaba mea ca scriitor s-o fac și mai și. Concepția mea asupra romanului e că ar trebui să fie o luptă personală, un angajament direct și complet cu povestea autorului despre propria sa viață. Din nou, preiau această concepție de la Kafka – deși nu a fost niciodată transformat în insectă și deși nu a avut nicio bucată de mâncare (un măr de pe masa familiei sale!) înfipt în carne și putrezind acolo, și-a devotat întreaga viață ca scriitor descrierii propriei sale lupte cu familia sa, cu femeile, cu legile morale, cu moștenirea sa evreiască, cu inconștientul său, cu sentimentul său de vinovăție și cu lumea modernă. Opera lui Kafka, dezvoltată din lumea de vise nocturne din creierul lui Kafka, e mai autobiografică decât ar fi putut fi orice relatare realistă a experiențelor lui diurne la birou sau cu familia sau cu o prostituată. Până la urmă, ce altceva e ficțiunea, dacă nu un soi de visare voită? Scriitorul lucrează la a crea un vis viu, cu sens, astfel încât cititorul să poată visa viu, apoi, și să experimenteze sensul. Iar operele precum ale lui Kafka, cele care par să decurgă direct din vis, sunt, drept urmare, o formă extraordinar de pură de autobiografie. Aici există un paradox important pe care aș vrea să insist: cu cât e mai amplu conținutul autobiografic al operei unui scriitor de ficțiune, cu-atât e mai restrânsă asemănarea superficială cu viața reală a scriitorului. Cu cât sapă mai adânc scriitorul după sensuri, cu-atât elementele aleatorii specifice vieții scriitorului devin impedimente mai mari în calea visării voite. Și de asta nu e aproape niciodată ușor să scrii ficțiune bună.”  

Imagine principală: Fotografia cu Franzen din revista Time, cu filtru Pixlr.