Pe 5 octombrie 2023, scriitorul și dramaturgul norvegian Jon Fosse (n. 1959) a fost distins cu Premiul Nobel pentru Literatură „pentru piesele şi proza sa inovatoare, care dau glas celor indicibile”. Printre multele distincții primite anterior de Fosse se numără și Ordinul Național de Merit al Franței în grad de Cavaler (2003), Ordinul Regal al Norvegiei St. Olav în grad de Comandant (2005), Premiul Ministerului Federal pentru Familie din Germania (2007) și Premiul European pentru Literatură (2014). Este clasat pe locul 83 în „Topul celor 100 de genii în viață” întocmit de The Telegraph.
În România, proza lui Jon Fosse a fost tradusă de Ovio Olaru la Editura Pandora M, iar Radu Afrim a fost primul regizor de teatru care a realizat un spectacol după un text al scriitorului norvegian (Vis. Toamnă, Teatrul Clasic „Ioan Slavici”, Arad). Afrim a mai regizat și Cineva are să vină (Teatrul Act) și Fata de pe canapea (Teatrul Act), după textele dramatice semnate de Fosse, care au fost traduse în română de Carmen Vioreanu.
I-am întrebat pe regizorul de teatru Radu Afrim și pe traducătorul Ovio Olaru despre esența scrierilor lui Jon Fosse și despre cum a fost experiența traducerii și a punerii în scenă a textelor sale. Fosse i-a „dăruit” lui Afrim unul dintre spectacolele sale de top, chiar dacă nepremiat, și lui Ovio Olaru „una dintre cele mai calde amintiri din pandemie”.
Radu Afrim, regizor de teatru
Estența textelor lui Fosse este reprezentarea cosmosului din noi prin câteva linii de contur. Simplitatea șocant de eficientă. Minimalismul repetitiv care la alții poate părea sec, însă la Fosse e emoționant până la insuportabil. Există mari pictori care toată viața lor au pictat aceleași obiecte. Fosse face să migreze aceleași cuvinte prin spațiu de la o siluetă la alta, de la o identitate la alta. Iar când intră un cuvânt nou în peisaj se produce un seism. E ca atunci când intră o pisică străină în curtea plină cu pisici vechi.
Textele lui de teatru sunt generoase atât cu regizorii de tip „funcționar al dramaturgului”, cât și cu cei care au ambiția să construiască lumi în jurul suportului textual. Cel mai adesea nu există nume, nu există descrieri fizice ale oamenilor, se intuiesc vârstele, se trece peste aceste praguri. Aerul dintre siluete e aproape solid, din cauza asta nu se face risipă de mișcare. Dacă-și asumă riscul, regizorul sau regizoarea pot forța însă limitele dinamicii.
Fosse era foarte la modă în Franța la începutul anilor 2000. Ceva în atmosfera începutului de mileniu rezona cu piesele lui timpurii. Poate melancolia vâscoasă, poate incertitudinea relațiilor din scrierile lui (oricât ar fi de interiorizat, Fosse e un maestru al teatrului de relație. Între oameni, între morți și vii, între timpuri, între văzut și nevăzut).
Am citit mai întâi în franceză tot ce apăruse, apoi am făcut un spectacol-lectură cu Iureș (la Act). Am lucrat Cineva are să vină. Nu știu cât a rezonat marele actor cu personajele pe jumate înecate în cețuri nordice, cert e că a virat înspre comic identitatea pe care o juca. Și n-a fost rău deloc. Publicul a intrat în povestea în care nu se întâmplă mai nimic. Lucru sublim din punctul meu de vedere. Dar asta e altă poveste :).
Apoi am vrut sa fac textul lui Frumos, dar eram convins că nu există în România doi actori la 50+ care să se potrivească cu rolurile alea. Și acum cred la fel. În 2007 am montat la Arad, într-un decor inspirat de cimitirul evreiesc din oraș, Vis. Toamnă, un text despre feelinguri îngropate, despre relații care au plecat către nicăieri, despre un cimitir al remușcărilor. Genial. Fanii spectacolului au fost tinerii emo (pe atunci la modă) ai micului oraș. Eu îl consider unul din spectacolele mele de top. Fără premii, cu puține cronici bune.
Am zis mereu că mi-am permis luxul să montez un Fosse pentru liniștea mea. Important e să reușești să convingi întreaga echipă că e un text genial. Mai ales atunci când te întreaba actorul: „Păi și ce-am eu de jucat aici? O umbră?”
Ovio Olaru, traducător
O scurtă anecdotă: venind spre bibliotecă să scriu acest text, la o zi după decernarea premiului Nobel pentru literatură, m-am întâlnit întâmplător cu un cuplu de norvegieni veniți în vizită la Sibiu. Amândoi îl cunoșteau personal pe Steinar Lone, traducătorul lui Mircea Cărtărescu în norvegiană, scriseseră cărți despre România și aveau cunoștințe foarte vaste despre literatură. I-am felicitat pentru premiu, m-au felicitat pentru traducere. Lumea e foarte mică, iar întâlnirea asta improbabilă n-ar fi avut loc dacă nu acceptam invitația lui Bogdan Alexandru Stănescu de a traduce cele peste 500 de pagini ale primelor două volume din Septologia lui Jon Fosse.
Dincolo de discuțiile mai mult sau mai puțin sterile privitoare la politizarea, hence discreditarea premiului Nobel, Jon Fosse e fără îndoială unul dintre cei mai talentați scriitori contemporani. În Norvegia, cel puțin, are deja un statut canonic necontestat. Dar valoarea lui trebuie înțeleasă în sistemul mai larg al literaturii globale și al tradiției premiilor literare: premiul nu pune nicidecum în umbră autorii de pe lista scurtă, la fel cum nici pe toți ceilalți autori din marea familie World Lit.
Minimalist, profund, „estetic”, Fosse ar fi avut potențialul de-a fi expediat ca un autor în contratimp cu evoluția istorică a literaturii, dacă nu ar fi avut puterea de-a crea efecte spectaculoase prin repetiție și acumulare treptată. Ca traducător, m-am aruncat cu capul înainte în visul febril din Numele celălalt, roman a cărui construcție (dacă se poate numi așa) e foarte înșelătoare. Lipsa unei osaturi sintactice, minimalismul expresiei și repetițiile dau impresia unui nesfârșit și obositor flux de conștiință, care capătă însă, pe măsură ce intri în ritmul frazei, aerul unei incantații ciudate, cam ca în muzica lui William Basinski sau La Monte Young. Este literalmente un roman cât o frază. Șapte volume, de fapt, câteva mii de pagini, într-o singură respirație fără punct și într-un limbaj care, fără a fi un dialect (nynorsk – tradus ca „noua limbă norvegiană”, are statut egal cu bokmål – „limba literară”), împrumută masiv din verbiajul minuțios al vechilor saga nordice, sabotând topica propozițiilor și mergând direct la rădăcinile germanice ale limbii.
Personajele fără nume sau cu nume interșanjabile, precum și referințele culturale inexistente generează o proză atemporală, fără ancoră istorică, ceea ce a făcut traducerea propriu-zisă un test de răbdare și atenție nu întotdeauna ușor.
Sper, însă, că am reușit să redau fidel amestecul de nostalgie, fior religios și alcoolism terminal care constituie transa lui Asle din aceste prime două volume ale septologiei. Țin minte cum, stând seara la masă după o zi întreagă de tradus și crezând că-mi pierd mințile, am început să citesc cu voce tare în nynorsk și pentru prima oară am simțit că mă prinde, că sunt acolo. În scena din care citeam, Asle și Ales se dădeau pe leagăn într-un parc înghesuit între un perete stâncos și apa unui fiord și vorbeau nimicuri. Apoi au făcut dragoste într-o groapă cu nisip, acoperiți de un palton. Era seară, toamnă târzie, și începea să ningă. Pentru mine e una dintre cele mai calde amintiri din pandemie.
