În introducerea romanului „Johnny și-a luat pușca”, apărut recent în limba română la Editura Omnia, Dalton Trumbo, autorul, scrie despre cartea sa că are „o istorie politică bizară”. E un roman pacifist, scris într-o perioadă când stânga americană nu vedea deloc cu ochi buni o astfel de atitudine. E despre ultimul război romantic, început „ca un festival al verii” și soldat cu circa 20 de milioane de morți. Prima sa ediție a apărut în toamna lui 1939, la doar câteva zile după ce începuse al Doilea Război Mondial, iar în timpul războiului s-a găsit din ce în ce mai greu, până când a părut să dispară complet de pe piață. Între timp, romanul își adunase diverși fani din rândurile extremei drepte din SUA.
„Johnny și-a luat pușca”, scrie autorul său, e o carte editată și re-editată de-a lungul a trei războaie diferite, cu câte un sens diferit în fiecare dintre ele. A fost ridicată la rang de manifest împotriva războiului, ecranizată în anii '70, iar Trumbo a fost bănuit de activități antiamericane pentru convingerile sale politice și închis aproape un an pentru că a refuzat să depună mărturie în acest sens în Congres. Despre carte, în prefața ediției din 1959, reluată și în ediția în limba română, Trumbo scrie: „Înţelesul ei actual este cel pe care îl concepe fiecare cititor în parte, iar fiecare cititor este diferit și fiecare este supus schimbării.” Citiți mai jos un fragment din prima parte a romanului.
În jur, totul devenea unduitor și bolnăvicios. În jur era atâta liniște. În jur, totul era al dracului de nemișcat. Când ești mahmur, durerea de cap bubuie și zornăie și parcă iadul se dezlănțuie în căpățâna ta. Dar asta nu era mahmureală. Era un om bolnav. Era un om bolnav și îi reveniseră amintirile. Ca și cum s-ar fi desprins din eter. Te-ai fi gândit că totuși telefonul se oprește din sunat la un moment dat. Nu putea s-o țină tot așa la nesfârșit. Nu putea să treacă iar și iar prin aceeași poveste a răspunsului la telefon și a veștii că tatăl lui era mort și pe urmă a drumului spre casă pe o noapte ploioasă. L-ar prinde răceala, dacă ar mai face asta de multe ori. În plus, tatăl lui nu putea să moară decât o dată.
Soneria telefonului era doar o frântură dintr-un vis. Sunase altfel decât orice alt zbârnâit de telefon sau orice alt zgomot, pentru că semnifica moartea. La urma urmei, acea sonerie era un lucru aparte, un lucru foarte aparte, cum spunea bătrânul profesor Eldridge la orele de engleză din ultimul an. Și un lucru aparte rămâne în tine, dar nu folosește la nimic dacă rămâne prea aproape. Soneria aceea și mesajul ei și tot ce era legat de ea se întâmplase cu destulă vreme în urmă, și el încheiase acele socoteli. Soneria se auzea din nou. Undeva, departe, de parcă ecoul ar fi trecut prin multe obloane, în mintea lui îl auzea. Se simțea de parcă ar fi fost legat cu lanțuri și nu avea cum să răspundă, și totuși simțea că trebuie neapărat să răspundă. Soneria avea un sunet însingurat, ca și cum ar fi fost glasul lui Hristos, răsunând clar în străfundul minții lui și așteptând un răspuns. Și nu puteau să facă legăturile. Cu fiecare țârâit părea că sună tot mai însingurat. Cu fiecare țârâit, în el creștea spaima.
Se simțea din nou dus de val. Era rănit. Era grav rănit. Soneria se estompa. Visa. Nu visa. Era treaz, deși nu vedea nimic. Era treaz deși nu auzea absolut nimic în afară de un telefon care în realitate nu suna. Era speriat de-a binelea. Și-a amintit cum citise în copilărie Ultimele zile ale orașului Pompei și cum se trezise în creierii unei nopți întunecate plângând îngrozit, cu fața înecată în pernă, și gândul că vârful unuia dintre munții săi din Colorado a explodat și așternuturile erau lavă și el era îngropat de viu și avea să zacă acolo murind pentru totdeauna. Acum avea același sentiment care îi tăia răsuflarea. Simțea aceleași junghiuri lașe în pântec. O asemenea spaimă nu era creștinească, așa că și-a adunat puterile și a procedat ca un om îngropat în pământ mișcător, scurmând cu ghearele în căutarea aerului.
Johnny și-a luat pușca
După care i-a venit rău și s-a înecat și a leșinat la jumătatea drumului și durerea l-a târât înapoi. Îi străbătea tot corpul ca un curent electric. Părea să îl zgâlțâie zdravăn ca apoi să-l arunce înapoi pe pat vlăguit și absolut domolit. Zăcea așa și simțea cum îi curge sudoarea prin toți porii. Pe urmă a mai simțit ceva. A simțit piele umedă și fierbinte peste tot, și umezeala l-a ajutat să-și simtă bandajele. Era înfășurat în ele de sus până jos. Inclusiv capul. Înseamnă că era rănit, nu glumă. Din pricina șocului, inima i s-a izbit de coaste. Îl înțepa tot corpul. Inima îi bubuia în piept, însă nu-și auzea pulsul în urechi. O, Doamne, prin urmare era surd. Atunci de unde scoteau chestia cu tranșeele acoperite care te protejează de bombe, din moment ce un om aflat într-una din ele putea fi lovit atât de năprasnic, încât toată schema asta complicată a urechilor lui să fie spulberată, lăsându-l surd, într-atât de surd încât nu-și mai auzea bătăile pulsului în ureche? Fusese vătămat și încă vătămat serios, și acum era surd. Nu doar fudul de-o ureche. Nu doar pe jumătate surd. El era surd de-a binelea. A stat așa o vreme, și durerea tot cobora în valuri, și el se gândea că ăsta da motiv să întoarcă lucrurile pe toate părțile.
Ce-o fi cu restul băieților? Poate ei nu au fost la fel de norocoși. Erau câțiva băieți buni acolo, în gaura aia. Oare cum o părea să fii surd și să strigi la toată lumea? Îți scrii vorbele pe hârtie. Nu, nu, greșit, ei îți scriu ție pe hârtie. Nu-ți vine să pocnești din călcâie și să dansezi pe chestia asta, dar putea să fie mai rău. Doar că, atunci când ești surd, te simți singur. Ești abătut. Deci n-o să mai audă niciodată. Păi, erau al dracului de multe lucruri pe care nu dorea să le mai audă. Nu-și dorea să mai audă vreodată sunetul mușcător, de castaniete, al mitralierei, sau șuieratul pătrunzător al tunului 75 care cobora cu repeziciune sau tuna tacticos când își atingea ținta sau vuietul avionului pe deasupra capetelor sau urletele unuia care încerca să-i explice cuiva că are un glonț în burtă și că mâncarea de dimineață iese din el prin față și de ce nu se oprește careva din mers să-i dea o mână de ajutor, numai că nimeni nu-l auzea pentru că și ei erau foarte înspăimântați. Să le ia dracu’ pe toate.
Lucrurile apăreau când clare, când încețoșate. Parcă te-ai fi uitat într-una din oglinzile alea de bărbierit care măresc și-ai fi mișcat-o spre tine, și după aia ai fi îndepărtat-o de tine.
Era bolnav și probabil cu mintea vraiște, și era grav vătămat, și era surd, însingurat, dar mai era și viu și încă auzea îndepărtat și ascuțit sunetul unei sonerii de telefon.
Se scufunda și se ridica și apoi se mișca în cercuri leneșe, liniștite și negre. Totul era un roi de sunete. Era nebun cu siguranță. A întrezărit șanțul lat în care el și băieții se duceau cândva să înoate în Colorado, înainte să ajungă el la Los Angeles, înainte să vină la fabrica de pâine. Auzea pleoscăitul apei când Art executa unul dintre salturile lui lungi, e un neghiob că se avântă atât de departe, de ce nu putem să facem și noi, ceilalți, așa? Privirea lui a cercetat pășunile înclinate ale muntelui Grand Mesa până la trei mii cinci sute de metri spre cer și a văzut întinderi pline de căldărușe legănate în adierea înviorătoare de august și a auzit mugetul îndepărtat al pâraielor de munte. Și-a văzut tatăl trăgând o sanie pe care se instalase mama lui într-o dimineață de Crăciun. A auzit zăpada nouă trosnind sub tălpile saniei. Sania era cadoul lui de Crăciun, și mama lui râdea ca o puștoaică și tatăl lui zâmbea domol și încrețit cu gura până la urechi.
Păreau să se distreze pe cinste mama și tatăl lui. Mai ales atunci. Își făceau ochi dulci unul altuia cu el de față, înainte de nașterea fetelor. Ții minte asta? Dar pe cealaltă o mai ții minte? Am plâns. Vorbeai în felul ăsta. Părul îți stătea în felul ăla. M-ai ridicat, și țin minte cât de puternic erai, și m-ai așezat pe spinarea bătrânului Frank, pentru că era blând, și pe urmă am călărit pe gheață până dincolo de râu pe bătrânul Frank, care mergea încet și atent la fiecare pas, ca un câine.
Ții minte telefonul de pe vremea când îmi făceai curte? Țin minte totul din vremea când îți făceam curte, până și gâscanul care se repezea să sâsâie la mine de câte ori te luam în brațe. Ții minte telefonul de pe vremea când îmi făceai curte, prostuțule? Țin minte. Atunci ții minte linia lungă de 18 mile care mergea de-a lungul văii Cole Creek și mai știi că doar cinci abonați erau cuplați la ea? Țin minte, țin minte cum arătai cu ochii tăi mari și fruntea netedă, nu te-ai schimbat. Ții mintea linia telefonică și ce nouă era? Of, era un loc unde te simțeai ca în pustiu, fără țipenie de om preț de trei sau patru mile și, de fapt, fără nimeni pe lume în afară de tine. Și eu, care așteptam să sune telefonul. Suna de două ori pentru noi, mai știi? Două țârâituri și sunai de la băcănie după închidere. Și receptoarele cuplate la linie, toate cinci, făceau clic-clic Bill o sună pe Macia clic-clic-clic. Și pe urmă vocea ta, ce ciudat a fost să-ți aud vocea la telefon prima oară, ce minunat a fost de fiecare dată.
— Bună, Macia.
— Bună, Bill, ce mai faci?
— Bine, ești gata cu treaba?
— Tocmai am terminat de spălat vasele.
— Presupun că și în seara asta ne ascultă toată lumea.
— Presupun că da.
— Nu știu toți că te iubesc? Mă gândeam că asta e de-ajuns.
— Poate că nu e.
— Ce-ar fi să cânți ceva la pian, Macia?
— Bine, Bill. Ce să cânt?
— Ce-ți place ție, mie-mi plac toate.
— Bine, Bill. Stai puțin să fixez receptorul.
Și, pe urmă, dincolo de valea râului Cole Creek, spre vest de partea cealaltă a munților care se văd din Denver, muzica susura pe firele de telefon nou-nouțe și minunate. Mama lui, înainte să devină mama lui, înainte să se gândească în mod special că o să fie mama lui, se îndrepta spre pian, singurul care exista în Cole Creek, și cânta Beautiful Blue Ohio sau poate My Pretty Red Wing. Cânta cu limpezime de la cap la coadă, iar tatăl lui asculta din Shale City și se gândea, nu-i o minunăție că pot sta aici, la opt mile, și să țin în dreptul urechii un obiect mic și negru și să aud de la distanță muzica cântată de Macia, frumoasa mea Macia.
— Ai auzit, Bill?
— Da. A fost foarte frumos.
Și pe urmă altcineva, aflat poate la șase mile în susul sau în josul firelor, intervenea în conversație fără niciun pic de rușine. „Tocmai am ridicat telefonul din furcă și te-am auzit cântând, Macia. De ce nu cânți și After the Ball is Over? Clem și-ar dori să-l asculte, dacă nu te superi.”
Mama lui se ducea înapoi la pian și cânta After the Ball is Over, și Clem cine știe pe unde asculta muzică poate pentru prima oară după trei sau patru luni. Nevestele de fermieri, cu treburile zilei terminate, stăteau și ele cu receptorul la ureche și ascultau și cădeau în visare și se gândeau la lucruri pe care bărbații lor nici nu le-ar fi bănuit. Și așa mergea treaba cu toată lumea din susul sau josul însinguratului curs de apă Cole Creek, cerându-i mamei lui să-i cânte piesa preferată și cu tata ascultând din Shale City cu plăcere, dar poate pierzându-și puțin răbdarea pe alocuri și zicându-și aș vrea ca oamenii de pe Cole Creek să înțeleagă că este vorba despre a face curte unei fete și nu despre un concert.
Sunete, sunete, sunete pretutindeni și soneria telefonului, care se estompa și revenea, și el care se simțea atât de bolnav și de surd încât își dorea să moară. El zăcea în întuneric, și în depărtare suna telefonul și nu era nimeni care să răspundă. Un pian cânta cristalin undeva foarte departe, și el știa că mama lui cânta pentru tatăl lui mort înainte ca tatăl lui să moară și înainte ca ea să se fi gândit vreodată la el ca fiu. Pianul cânta în același ritm cu soneria telefonului, și soneria zbârnâia în ritmul clapelor, și în fundal era liniștea groasă și dorul de auz și singurătatea.
Ei, da, luna strălucește în noaptea asta peste drăgălașa Red Wing
Păsările suspină, vântul nopții se tânguie...
Fotografie principală via arhiva Fortepan
