Despre Amurgul Evului Mediu, celebra carte a lui Johan Huizinga, nu se poate vorbi prin rezumate, fiindcă spune prea multe lucruri despre prea multe subiecte. În multe privințe, e o antologie de strălucite analize asupra celor mai diverse aspecte ale vieții medievale dinspre sfârșitul evului. Cartea a împlinit în 2019 o sută de ani și a fost sărbătorită la centenarul celei de-a doua ediții, în 2021, cu o nouă traducere englezească și cu volume academice care-i discută importanța. Nu știu dacă asta a motivat republicarea ei la Pandora M anul trecut, dar e o carte care merită și republicată, și revizitată, deși cred că cititorii curioși se vor descoperi mai indiferenți la ce spune decât ar vrea să fie, poate și pentru că (mie așa mi s-a întâmplat) e greu să menții o curiozitate reală pentru lumea medievală care să te țină alert vreme de 600 de pagini. Dar Amurgul Evului Mediu e printre cărțile rare care sunt interesante nu doar prin conținut, ci și prin felul inovator în care-și decupează și spun poveștile.
Clasicii unei discipline umaniste apar de obicei în faza ei eroică, când, neexistând limite de gen, un istoric poate să încerce orice, pentru că inventează disciplina pe măsură ce scrie. De-asta încă-i mai citim pe Tacit, Gibbon sau Burckhardt cu plăcere, deși factual nu mai sunt la înălțimea standardelor disciplinare de azi. Faza eroică a istoriei culturale, literare și-a ideilor este undeva între Cultura Renașterii în Italia a lui Burckhardt (pe care Huizinga o crede o „capodoperă transcendentă”) și începutul școlii istorice de la Annales, în anii 1930, adică a școlii istorice care ne-a dat cărțile care vorbesc despre frică în Occident, relații homoerotice în Florența, istoria tacâmurilor la flamanzi și alte asemenea. Serii de cărți ca cele publicate la noi în ultimele decenii, care se uită la „oamenii” unei anumite perioade și vorbesc despre ei, despre ce gândeau, cum trăiau, ce sperau sunt rezultatul acestei tradiții pentru care Huizinga este un inițiator atipic, chiar și pentru disciplina atipică pe care ajută s-o pună pe picioare.
Amurgul Evului Mediu
După această fază eroică, lucrurile se așază și devin mai dificile – ambigua energie inițială se răspândește și se diluează printre adepți și aceștia încep să-și dea seama că poate le trebuie totuși un cadru, o metodologie, definiții, jurnale și alte lucruri de care cercetătorul care vrea să-și spună profesionist are nevoie. Lui Huizinga îi păsa mai puțin de-aceste lucruri, el recunoaște într-un eseu autobiografic târziu, Drumul meu spre istorie, că „nu m-am obișnuit niciodată cu cercetarea istorică”, „nu m-am specializat niciodată în vreun domeniu anume” și „nu m-am simțit niciodată acasă în cercul filologilor și istoricilor, unde regulile sunt respectate strict și regulamentele urmate servil”. Tot acolo pune succesul cărților sale pe seama „invenției” și „imaginației”, lucru neașteptat pentru un istoric.
Ai putea să deschizi Amurgul Evului Mediu la întâmplare și să vezi că, într-adevăr, Huizinga se uită la istorie din alt loc, care aparține încă istoriei, dar îl apropie și de literatură. Undeva, după ce vorbește despre orașul medieval, lasă nota: „Și aproape în fiecare zi ploua cu găleata.” Altundeva, povestește despre „folosirea bisericii ca loc de întâlnire, unde tinerii veneau să se uite la fete”, ca să conchidă în altă parte că „totul pare degenerare și decădere”. Iată-l vorbind despre cultul sfinților la capătul Evului Mediu:
„În ceea ce privește moaștele, profunda credință medievală nu se teme de nicio demitizare sau profanare. Poporul din munții Umbriei, în jurul anului 1000, voia să-l omoare pe anahoretul Sfântul Romuald, ca să nu piardă osemintele lui. Călugării din Fossanuova, unde murise Toma d’Aquino, au marinat literalmente cadavrul nobilului învățător, de frică să nu le scape prețioasele moaște; l-au decapitat, l-au fiert, l-au preparat. Când Sfânta Elisabeta de Turingia urma să fie pusă în mormânt, a venit o ceată de credincioși nu numai ca să taie sau să smulgă bucăți din giulgiul în care era înfășurat trupul ei; i s-au tăiat părul și unghiile, ba chiar și bucăți din urechi și sfârcurile sânilor.”
Discută în plus despre plânsul în public, culorile hainelor, efectul predicatorilor asupra mulțimilor, mâncare, relația dintre cuvânt și imagine și mereu scrie bine, poate și pentru că pe-atunci încă mai puteai să-ți umpli cărțile istorice de aforisme și să îndrăznești să rezumi o epocă într-o sintagmă. Ca cele ale lui Tacit sau Gibbon, unele istorii ies din logica disciplinei și intră în logica literaturii. Asta înseamnă că chiar dacă s-ar dovedi rând cu rând că tezele acestor cărți sunt greșite, ar merita în continuare să fie citite pentru simpla plăcere a lecturii și a descoperirii unor lumi noi și interesante. Când Huizinga introduce în trecere o observație ca „le lasă gura apă după niște fleici fragede”, de parcă ți-ar spune cel mai confirmabil fapt istoric, îți dai seama că și cartea lui intră în categoria aceasta, rară, a cărților pe care nu le poți scrie de două ori și care devin sui generis. Michel Foucault mai are obiceiul să peroreze pagini întregi pornind de la cel mai neconcludent detaliu de parcă ar fi fost cel mai semnificativ, să ia un tablou, o scrisoare și să le transforme în simboluri ale unei schimbări mai mari – e un semn de curaj speculativ, dar ascunde în el și pericolul digresiunii și poate, mai important, pe-al inexactității.
Ca să vorbească despre marea diversitate a lumii sociale care-l interesează (mai mult din Franța și Flandra), Huizinga citește și documente de arhivă, și poeme, și cronici. Îi folosește orice hârtie care aruncă asupra lumii acesteia o lumină cât mai stranie, mișcându-se între micile detalii (ce-a mâncat nu știu ce duce la prânz în timpul unei sărbători) și logica spiritului unei epoci. În faptul că încă vorbește despre „spirit” se vede că este un om al secolului XIX, dar pentru că practică un soi de protoistorie a mentalităților, se vede și cum inovează, deși nu inovează în direcția analizei socio-economice la care aveau să exceleze mai târziu istoricii francezi din secolul XX. În idealismul său artistic, Huizinga rămâne weberian: crede adică că ideile influențează istoria. Ba chiar, într-un alt eseu al său despre istorie spune că „istoria culturală este diferită de istoria politică și economică prin aceea că merită acest nume doar dacă se concentrează asupra temelor mai profunde, mai generale. [...] Numai când savantul încearcă să determine modelele vieții, artei și gândirii luate laolaltă, se poate pune problema istoriei culturale”.
Cum determini modelele „vieții, artei și gândirii” împreună rămâne lucru necunoscut, pentru că fiecare dintre aceste cuvinte înseamnă aproape câte sensuri vrei să torni în ele. Sună ca și cum ai vrea să rezumi istoria ca totalitate, să încapsulezi spiritul unei epoci, mintea ei – dacă epocile au minți –, într-o formulă care, dacă nu e completă – cum nu poate fi –, poate spera măcar să rămână mereu sugestivă. Într-un anumit sens literar, Huizinga reușește s-o facă. Istoric, înțelegea că e imposibil, deși trebuie admirat pentru faptul că lucrurile a căror istorie încearcă s-o scrie sunt aproape eterice, de parcă ar urmări povestea fantomelor filosofice ale trecutului: „impulsivitatea”, „simțul dreptății”, „cultul naturii”, „arta de a trăi”, „idealul cavaleresc”, „asceza”, „simțul estetic” etc.
Dar acestea nu pot fi urmărite în istoria politică sau a războaielor, ci în multe locuri deodată, în poeme, în romane, în viața de petrecere, în pictura bisericească, în istoria vestimentară, a artei. De-aici i se trage rezistența la explicația socio-economică, pe care se vor centra primele generații de istorici ai Annales, dar și orizontul foarte larg al analizei, tușele mari. „...pentru cunoașterea civilizației epocii”, spune, „însăși iluzia în care au trăit contemporanii are valoarea unui adevăr.” Știe că istoria cifrelor e importantă, dar vrea să salveze istoria de academismul lipsit de spirit și să o facă nu ca literatura, imaginativă, ci mai degrabă democratică, fără – cum observă – ca prin asta să-și piardă stoicismul ei de știință veritabilă.
Imaginea principală este un detaliu din f. 174, „Book of Hours, Use of Rome” („The Hours of Dionora of Urbino”) (Eleonora Gonzaga della Rovere), cca. 1200-1300. Via Picryl.
