O poveste neverosimilă, dar care a avut loc, despre un grup de gameri care voia să salveze lumea, însă era prea târziu. În primul episod al seriei, ați citit despre nașterea și copilăria Gamer-ului.
La televizor, prognoza meteo promitea vreme frumoasă toată săptămâna, iar eu îmi anunțam părinții că vinerea nu se face școală. Era a treia săptămână când aveam vineri liber. Părinții m-au întrebat dacă sunt sigur că nici vinerea asta nu aveam ore. Am dat din cap că da, eram foarte sigur, normal că nici vinerea asta nu aveam ore, și m-am întors în camera mea, în compania revistelor Level și XtremPC și a calculatorului veșnic pornit, să termin poezia Max Payne (poezie de Gabriel Mager), inspirat de aventurile personajului eponim al seriei de jocuri video Max Payne. În bara de activități a Windows-ului se odihneau mai multe jocuri, înghesuite unele în altele. Școala nu era în bara de activități.
În acea vineri, când părinții s-au întors acasă de la lucru, m-au întrebat dacă eram sigur că n-am avut ore. Se întâlniseră pe drum cu câțiva colegi de-ai mei, care voiau să știe de ce n-am fost în ultimele zile de vineri la școală.
Mi-am privit părinții în ochi fără să clipesc și, cu vocea celui mai sincer copil din lume, le-am zis:
— Dacă s-au făcut ore azi, sau acum o săptămână, sau acum două săptămâni, cum vă explicați că am fost de fiecare dată acasă?
Deși aveam un argument convingător, părinții se uitau urât la mine. Se așteptau să le spun că îmi pare rău că am mințit și că nu se va mai repeta. În schimb, le-am zis că nici luni nu se va face școală. Testam apele. Apele păreau tulburi. Ca să destind un pic atmosfera, le-am citit poezia Max Payne (poezie de Gabriel Mager), care suna în felul următor:
Max Payne (poezie de Gabriel Mager)
taca-taca-tac răsună armele răufăcătorilor
când îşi descarcă gloanţele în pieptul tău, Max Payne,
dar tu duci mâna la picior, pe tine te doare-n picior.
pentru că nu ai inimă, Max Payne!
în cale-ţi ies parcări cuprinse de flăcări şi hoteluri incendiate,
Max Payne, tu faci pac-pac la flăcări şi flacăra moare!
celelalte flăcări se dau la o parte în semn de respect.
păzea, Don Punchinello, lord mafiot, că vine Max Payne!
afară ninge-ncordat, ninsoarea vitregeşte amar!
Max Payne, alergi în cercuri pentru că nu găseşti ieşirea
sau pentru că alergatul în cercuri e singurul mod de-a ieşi din cerc?
acum rafală de gloanţe! Don Punchinello cade răpus!
Max Payne, aprinde lumina! tu loveşti cu bâta întrerupătoare
şi pe urmă le încerci.
lumina se ascunde în întrerupătoarele stricate, de frica-ţi nu iese!
vai ţie, ai lăsat în urma ta un lanţ de cadavre,
lung precum firul Ariadnei,
dar cale de întoarcere nu există!
de ce sunt atâtea maşini de spălat în oraşul crimei,
dar niciuna care să-ţi spele sufletul, Max Payne?
dar niciuna în care să-ţi încapă sufletul!
Obiectiv vorbind, era o poezie foarte bună. Cu toate astea, părinții nu au fost impresionați, iar luni a trebuit să mă duc la școală, mulțumind colegilor că au întrebat de mine. În timpul orelor, am început să mă gândesc la spații liminale în jocuri video. Școala nu încăpea nici în bara de activități a creierului meu.
Descoperisem recent o intersecţie pustie în jocul Max Payne. De la distanţă, din clădirea în care mă aflam, scena părea una obișnuită: un Rolls-Royce alb se deplasa pe intersecţie, de la dreapta la stânga. Am rămas un timp la fereastră, fascinat de atmosfera noir a unui oraș nocturn bântuit de crime, și am văzut aceeaşi maşină venind din direcţia opusă. Părea un glitch. Intrigat, am sărit pe fereastră. Era singurul mod de-a ajunge la intersecţie. Ar fi trebuit să mor în urma căzăturii, dar foloseam un cheat care mă făcea invulnerabil. Am văzut că intersecţia era un fel de platformă îngustă împrejmuită de vid pe care Rolls-Royce-ul se deplasa de la stânga la dreapta şi invers. Blocurile ascundeau un oraş neterminat, sau mai bine zis o zonă a oraşului în care nu aveai ce căuta, pentru că nu făcea parte din firul narativ al jocului. Mă aflam într-un loc care exista doar privit de la distanță, nu și de la apropiere. Nu era o atât o simulare greșită a realității, ci o realitate la care s-a renunțat. Ca și cum aș fi pătruns într-o realitate aflată în doliu.
Sentiment ăsta de înstrăinare l-am avut câțiva ani mai târziu, în camera de cămin a unui coleg de facultate, pe care-l vizitasem împreună cu o prietenă. Pe peretele camerei atârna un panou cu meme, pe care scria cu litere mari, amenințătoare - Feminismul va distruge civilizația occidentală. Deasupra panoului era un raft plin de borcane cu zacuscă. Erau cele mai triste borcane cu zacuscă pe care le-am văzut. Colegul, un gamer ca și mine și prietena mea, ne-a pus să ne uităm pe youtube la un videoeseu de patru ore în care autorul, purtând un tricou cu Milo Yiannopoulos, pe-atunci editor la site-ul de extremă dreapta Breitbart, încerca să demonstreze că feministele vor să înlocuiască toate personajele masculine din jocuri video cu personaje feminine sau queer: Bărbații vor fi retrogradați în postura umilitoare de NPC și nu vor mai avea mai mult de o linie de dialog. Toate sentimentele, gândurile și opiniile bărbatului vor fi cuprinse în acea linie blestemată de dialog. Când dai click pe el cu mouse-ul, bărbatul va spune - top of the mornin' to ya, stranger. Nu contează că e trist. Nu contează că e seară. Nu contează că i-ai jefuit casa sau că i-ai luat hainele de pe el. Top of the mornin' to ya, stranger! Și genurile, oameni buni, va exista un tabel al genurilor infinite, iar bărbatul nu va fi trecut în el! Ecce homo!
— O să-l facă pe Super Mario să fie Super Mária, a zis colegul pe un ton serios. Aproape că plângea. În acel moment, un fel de homuncul se rostogolise de sub pat. Era un ghem slinos cu tentacule și protuberanțe pulsatile. Prietena arăta cu degetul tremurător spre el. Colegul nu-l putea vedea. Eu îl vedeam. Era primul meu contact cu monstrul Gamergate, care avea să infesteze subpaturile multor gameri din generația mea.
La scurt timp după incident, gamerii au început să vorbească în șoaptă pe holurile facultății despre colegul nostru, care a fost numit pacientul zero. Au fost confirmate alte cazuri de gameri care aveau monștri sub pat. Acești gameri stăteau toată ziua pe 4chan, locul de origine al memelor și Turnul Babel al culturii Internetului, ca să apere identitatea gamer-ului. Și ce era gamer-ul, după ei? Era un om. Și ce era omul? Era bărbat, alb, cis și heterosexual. Creștin. Omul universal, din perspectivă umanistă. De cine trebuia apărat? De persoane care nu se încadrau în perspectiva umanistă, universală, a ceea ce înseamnă să fii om, și care erau critice cu anumite estetici patriarhale și narațiuni reacționare prezente în game design sau în mentalul comunității gamerilor și vorbeau despre obiectificarea personajelor feminine sau despre conceptul de male gaze în jocuri video. Și cum trebuia apărată identitatea gamer-ului universal? Aplicând cele trei legi ale eticii jurnalistice de gaming: hărțuirea, doxxing ul și amenințările cu moartea. Serverele 4chan-ului și ale altor comunități similare erau bombardate zilnic cu excrețiile misogine, rasiste, homofobe și transfobe ale gamer-ului om universal din perspectivă umanistă, încât dacă cineva ar fi făcut portretul acelui moment definitoriu al culturii contemporane, acesta ar fi semănat cu un anus. Pe care, dacă-l stimulezi, o să-ți spună că dreapta e noul punk și o să-ți dea citate din Charles Murray, Olavo de Carvahlo și Sargon of Akkad. Un anus care o să-ți facă misgendering, pentru că adevărului nu-i pasă de sentimentele tale, iar anusul e cel mai mare adevăr din Univers.
Ce era de făcut? Eu și prietena mea am început să luăm parte la niște întâlniri săptămânale, împreună cu alți gameri care nu aveau monștri sub pat. Adunările se țineau în planetariul universității noastre, care urma să devină C.O.R.P. (Centrul de Operațiuni al Revoluției Permanente). Încercam să înțelegem situația în care ne aflam. Social, politic, economic, cultural. Ca gameri, ne simțeam responsabili. Nimeni nu vedea ce se întâmplă în subpaturile gamerilor. Nu părinții, nu mass-media, nu lumea științifică. Trebuie să abolim cisheteropatriarhatul capitalist, s-a auzit o voce. Trebuie să abolim corporațiile, a zis a doua voce. Trebuie să abolim familia, școala și pe Dumnezeu, a zis a treia voce. Da, trebuiau abolite structurile care au făcut posibile nașterea Gamergate-ului. Deasupra noastră, constelațiile și planetele murmurau aprobator.
Ne-am pus pe treabă. Am făcut meme. Unele erau amuzante. Am organizat proteste la care venea suficientă lume. Am organizat sesiuni Dungeons&Dragons în care ne-am luptat cu monstrul Gamergate. Eram optimiști. Nu ne puteam imagina teroarea cu care aveam să ne confruntăm. Norii care se adunau la orizont. Eram naivi.
Sub pat, ne-am instalat capcane. În suflet, revoluția.
