Primul episod dintr-o serie docu-fantastică despre viața unui gamer născut la sfârșit de secol XX și început de boom al lumilor sintetice.
Mama se afla într-un magazin de electronice când au început contracțiile. Pe ecranele televizoarelor Samsung era o reclamă la consola Famicom NES. Durerile de spate, crampele, greața, faptul că urma să mă nasc se instalau treptat în corpul ei de fiecare dată când vedea o reclamă la jocuri electronice pinball, aparate arcade sau console de jocuri video. Când am crescut, mi-a spus că, în perioada cât a fost însărcinată cu mine, a văzut sute de reclame la jocuri video și console. O însoțeau peste tot, le citea chiar și în reviste sau pe pereții clădirilor. După ce m-am născut, n-a mai văzut nicio reclamă la console și jocuri video, ca și cum acestea încetaseră să existe.
Mama ajunsese în sala de travaliu după ce vizionase un spot publicitar la jocul Galaxian. Asta se întâmpla pe la sfârșitul secolului XX, care avea să fie cunoscut drept cel mai crud din istoria omenirii. Războaiele mondiale, bomba atomică, iluziile comunismului, gulagurile și coșmarul infinit al capitalismului. Mă născusem într-o noapte friguroasă de februarie. Mama număra fulgii de nea care se loveau de fereastră și eu mă nășteam. Pe vremea aceea încă aveam ninsoare iarna. În maternitate, toți copiii plângeau, în afară de mine. Părinții și infirmierele crezuseră că am un defect. Mi s-au făcut teste, iar în timpul lor îmi amintesc cum visam că sunt în burta mamei, scrijelind cu cordonul ombilical pe pereții uterului simboluri pe care nu le înțelegeam. Uteroglifele reprezentau CD-uri, unități centrale, cabinete arcade, console, floppy disk-uri, sisteme Atari, joystick-uri, foarte multe joystick-uri și de toate tipurile. Îmi întindeam mâinile spre ele, voiam să le cuprind, să le absorb în organism și să le transform în organe vitale, dar nu le puteam apuca, nici măcar nu le puteam numi: un vârtej de informații și artefacte aparținând unor epoci diferite din cultura gaming-ului, pe care nu le văzusem niciodată înainte, decât prin ochii mamei, îmi luaseră cu asalt simțurile.
Un lucru era cert – nu venisem pe lume ca să fiu bebe, ci ca să fiu Gamer. Însă asta aveam să aflu mult mai târziu.
Când am fost adus acasă, am refuzat să rostesc cele două cuvinte magice pe care orice bebe trebuia să le spună părinților săi, ca să aibă grijă de el, să-i schimbe scutecul și să-i cumpere dulciuri. Cuvintele erau - mama și tata. Stăteam cu mâinile întinse, în pătuțul meu cu gratii. Părinții mi-au dat jucării, mingi de fotbal, cărți și îmbrățișari, dar eu rămâneam cu mâinile întinse. Ceva lipsea. Un lucru pe care l-au observat psihologii la care am fost ca să mă facă bebe normal e că degetele mari de la mâini mi se mișcau într-un mod ciudat, ca și cum apăsau niște butoane invizibile. Așa că au recomandat părinților să-mi dea o telecomandă. Am acceptat telecomanda. Și am izbit-o de pătuț până când i-am scos toate butoanele.
După ce am învățat să merg, unchii și mătușile m-au poreclit Mica Mumie, din cauza mersului poticnit, cu mâinile întinse. Prima dată când le-am zis părinților mamatata a fost când ne-am dus la piață să-mi cumpăr șlapi. Cu mersul meu de îmbălsămat, m-am pierdut în mulțime și am ajuns la o tarabă unde un bărbat introducea casete galbene într-un aparat. Era înconjurat de copii care strigau spre un televizor: pew pew! pew pew! Pe ecran, un omuleț se izbea cu capul de cărămizi, ca să scoată din ele ciuperci. Ăsta, mi-a zis bărbatul arătând spre casetă, e jocul Super Mario Bros. Aparatul se numea Sega Mega Drive II, o famiclonă pentru rularea jocurilor NES, una dintre numeroasele console de calitate inferioară, având un design similar cu cel al sistemelor Nintendo, Sega Genesis sau Playstation. Lângă casete, am văzut obiectul intangibil din visele mele. Joystick-ul. Se potrivea cu spațiul gol dintre mâinile mele întinse. Era piesa lipsă din puzzle-ul identității mele. Respirația mi se tăiase. Am început să strig: Mamatata! Mamatata! pew pew! pew pew! Un Gamer se născuse. Părinții au fost bucuroși că în sfârșit le-am zis pe nume, chiar dacă mă refeream la ei ca la o singură persoană.
Pe strada mea, am fost primul copil care a deținut o consolă de jocuri video. Era, evident, o Sega Mega Drive II. Copiii din localitate veneau la mine să ne jucăm Contra, Ninja Gaiden 2, Ducktales, Double Dragon III sau Teenage Mutant Ninja Turtles III. Însă numai după ce se spălau pe mâini, proces pe care-l supravegheam personal cu o lupă.
Mâinile erau spălate cu un amestec special din săpun lichid, detergent de rufe, detergent de vase, petale de trandafiri și sclipici, până ajungeau să reflecte lumina soarelui. Un corp sănătos înseamnă un suflet sănătos, iar sufletul gamerilor e în mâini. Acesta era dictonul copiilor gameri din comuna Cenad, județul Timiș, România, când au format o coadă uriașă la intrarea în bucătăria bunicii mele, ca să se spele pe mâini cu ocazia campionatului pe străzi de Mortal Kombat, jocul cu bătăi în care te duelezi în cimitire, închisori subterane și păduri bântuite. Era singurul joc din vasta mea colecție de casete care conținea sânge. Însă fiind vorba de bootleg, sângele vărsat era în cantități mai modeste decât în seria originală. Totodată, lipseau fatalitățile, scheme letale (smuls inima din piept, electrocutat, incinerat cu sărutul, decapitat cu evantaiul, secționat corpul cu borurile pălăriei) care trebuiau executate rapid la sfârșitul duelului, dacă învingătorul nu se mulțumea cu moartea adversarului, ci voia să-l și umilească. Regretam că nu aveam acces la aceste fatalități. Ca să facem lucrurile mai interesante, copilul care câștiga avea la dispoziție câteva secunde ca să-și imagineze o fatalitate, după care o recita ca pe un poem improvizat, în timp ce pierzătorul plângea, strângând în pumni joystick-ul și jurând răzbunare. Conform unui articol refuzat de revista Cenăzeanul, coada copiilor gameri la campionatul pe străzi de Mortal Kombat a depășit ca mărime, dar și ca importanță socioculturală, cele mai mari cozi din istoria Cenadului postcomunist: coada din fața Căminului Cultural formată din părinți care cumpărau bilete pentru spectacolul magicianului Marian Râlea și coada formată din bătrâni și bătrâne care așteptau în fața Primăriei, cu ocazia vizitei lui Ion Iliescu.
Pentru că aveam un singur televizor, doar dimineața și după-amiaza ne puteam juca. Pe urmă venea bunicul să se uite la Prvi Program (RTS1) și să-l înjure pe Franjo Tuđman, primul președinte al Croației. Bunicul era sârb. De fapt, iugoslav, ca și Iosip Broz Tito, idolul său. Partizanii, îmi explica bunicul, erau buni, pentru că erau comuniști, au luptat împotriva ustașilor, ustașii erau fasciști croați, care erau răi pentru că nu erau comuniști și nici iugoslavi, iar Franjo era partizan în tinerețea sa și, mai ales, iugoslav, nu croat, fratele lui fusese ucis de ustași, însă acum el însuși devenise un ustaș, pentru că l-a trădat pe Tito, și nu numai că scuipă pe idealurile comuniste, dar s-a aliat cu regaliștii cetnici, care îl urau de moarte pe Tito, și mai era și Alija Izetbegović, un iugoslav care nu știa ce voia, și ce voia era să nu mai facă parte din Iugoslavia, pentru că era bosniac, și chiar mai rău de atât, era președintele Bosniei-Herțegovina, așa încât a rămas numai Serbia să fie Iugoslavia, adică Slobodan Milošević.
Și eu dădeam din cap, înțelegând totul, fiind un copil născut la sfârșitul secolului XX, iar într-o zi, în timp ce bunicul Vasa era la vărul său, Vlada, unde se afla și fratele bunicului, Vitomir, și toți se îmbătau și înjurau cetnici și ustași și pe Franjo Tuđman, că l-a trădat pe Tito, și pe Alija Izetbegović, că era confuz, am ascuns decodorul TV sub pat și bunicul n-a mai prins Prvi Program o vreme, așa că a trebuit să-l înjure pe Franjo Tuđman la radio.
Între timp, războiul iugoslav se terminase, iar cel de pe strada mea începea. Din ce în ce mai mulți copii dețineau console și toți considerau că numai consola lor era originală, în vreme ce restul erau famiclone. Ca să rezolvăm disputa, s-au folosit ciocane și șurubelnițe, s-au deschis carcase și s-au căutat dovezi ale autenticității în plăcile cu circuite imprimate. În final, au curs lacrimi.
Nimeni nu avea o consolă originală. Toate erau famiclone.
Apoi intrasem în noul secol. Copiii gameri își abandonau famiclonele și treceau la Playstation și PC-uri Pentium.
Cel mai popular joc de famiclonă NES care s-a jucat pe strada mea a fost Tank 1990, un hack de Battle City, găsit pe majoritatea multicart-urilor intitulate 999 in 1, sau 9999 in 1, sau chiar 999999 in 1, care îți promiteau sute sau mii de jocuri într-o casetă. În realitate, erau aceleași câteva titluri sub alte denumiri. De exemplu, pe unul dintre multicart-urile 9999 in 1, Tank 1990 apăruse cu numele Tank 007, 1995 Tank, Soldier 1945, Red Army sau, simplu, Tank.
Era jocul perfect pentru orice copil născut la sfârșitul secolului XX.
