De 1 aprilie, jucăm în redacție un joc pe care-l inventează David Lodge în romanul Schimb de dame, unde mai mulți profi universitari decid într-o seară să fie sinceri și să recunoască ce cărți capitale n-au citit, dar au dat de înțeles contrariul. Câștigă cele mai multe puncte cel / cea care a reușit să sară peste titlul cu cea mai mare notorietate. 

Noi n-am jucat pentru puncte, ci doar pentru amuzament. Dar mai ales, pentru ușurarea pe care ți-l dă orice exercițiu de sinceritate. Vă invităm să intrați și voi în joc, iar pentru încălzire, poate mai găsiți prin anticariate cartea asta savuroasă în care un prof francez de literatură ne arată că sunt multe moduri de-a vorbi despre cărțile pe care nu le-am citit. 

 📖

Până de curând nu citisem Mara. Dar acum doi ani a trebuit să scriu un articol de sinteză despre Slavici, așa că i-am parcurs integral proza, inclusiv Mara, care mi s-a părut capodoperă.

Mai sunt cel puțin trei titluri de bază ale literaturii române clasice pe care nu le-am citit încă, dar mi-am propus să o fac în 2021, așa că mai bine să nu mai vorbim despre ele.

Din literatura lumii, n-am citit Idiotul: e singurul roman de Dostoievski pe care n-am reușit să-l duc la capăt (deși am încercat de câteva ori), m-a enervat prea rău Mîșkin. Mă calcă pe nervi și Lear al lui Shakespeare, așa că n-am citit nici Regele Lear.

De fapt, paradoxul cu necitirea e că am uitat complet cărți prin care am trecut la un moment dat, în timp ce cunosc aproape perfect cărți pe care nu le-am deschis niciodată. (Mihai Iovănel)

📖

Am dat la filologie rusă (specializare secundară) la facultate, pentru că îmi doream foarte tare să mă oblige cineva să citesc clasicii ruși (nu în original, că n-apuci să înveți suficientă rusă în anii ăia cât să sari direct la Мёртвые души). Și, într-adevăr, i-am citit. Tolstoi, Cehov, Gogol, Harms, Ilf și Petrov, Soljenițîn etc. Mă bucur mult că am făcut asta atunci, pentru că nu știu când altcândva în cei 13 ani care au trecut de la absolvire mi-aș fi făcut timp pentru Război și pace, sau alte producții canonice ale unui spațiu cultural care mă fascinează infinit și-n ziua de azi.

Numai că, doamnelor și domnilor, am comis și impostura supremă: am citit Dostoievski puțin spre deloc. Cu Însemnări din subterană a mai fost cum a mai fost. Din Crimă și pedeapsă cred că am citit cam jumătate, iar la examen m-am bazat pe vastul meu talent literar de a îmbrobodi profesorii cu ce noțiuni de teorie a literaturii prinsesem din liceu. (Și, fără falsă modestie, erau mai mult decât suficiente ca să-mi asigure zecele în sesiune.) De la Frații Karamazov, Demonii și Idiotul încolo, am capitulat. Eu și Dosto, cu creștinismul și tradiționalismul lui, n-am fost a match - și nici nu regret neapărat că am disimulat, de dragul studiilor universitare, iar, ulterior, al întreținerii aparenței de slavofilă, că l-am citit, așa cum îi șade bine oricărui filolog. (Ioana Pelehatăi)

Eu sunt cu germanii, țin minte că le spuneam tuturor după ce mințeam că am citit Dostoievski. După un scurt și timid da, schimbam subiectul către ce citisem cu adevărat: Thomas Mann, F. Nietzsche, F. Schiller, H. Heine. Era un fel neasumat de a spune că și eu citesc canonici, nu neapărat pe cei pe care i-ai citit tu. Dar am citit ;)

Ignoranța mea față de scriitorii ruși canonici era direct proporțională cu temeinicia cu care le sorbeam cuvintele romanticilor sau clasicilor întârziați ai culturii germane. Din păcate, informația cu care-mi tamponam rușinea de a nu fi citit nu mă ajuta să scap de ușoara neliniște care mă cuprindea atunci și îmi zicea că nu aparțin grupului. În jurul meu, nu prea citea nimeni autori germani, iar cei puțini care o făceau, țineau să-mi spună cât de tare s-au plictisit pe drumul lecturii. (Venera Dimulescu)

📖

E mai ușor să zic ce-am citit, pentru că până prin clasa a X-a nu citeam mai nimic. Încerc să-mi dau seama ce făceam în loc, însă nu-mi amintesc decât frământarea aia îngrozitoare a adolescentului care încerca să-și găsească locul într-un grup, de beții și îndrăgosteli neîmpărtășite, de suferințele de rigoare. 

Aveam prin bibliotecă Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, iar profa de română tocmai ne vorbise cu pasiune despre opera lui Camil Petrescu, așa că într-o seară m-am apucat de cartea asta. A urmat Patul lui Procust, apoi altele, iar neliniștile mele s-au mai potolit. 

În anii următori m-am luat cu viața și cu jurnalismul cel superficial prin excelență și n-am recuperat suficient nici până azi. Am rămas fără o bună bucată din literatura rusă (am apucat doar niște Turgheniev, un singur roman de Dostoievski și niște Bulgakov), fără mulți francezi, fără sud-americani. Am încercat, pe cât posibil, să nu mă arunc în discuții despre ce n-am citit, însă au fost dăți în care am dat din cap tâmp din cap când apărea în discuție câte un clasic din acela pe care n-ai cum să nu-l citești. (Vlad Odobescu)

📖

Am o listă de cărți pe care le-am început de mai multe ori, dar pe care n-am reușit să le termin. La unele mă blochez după câteva pagini și oricât aș vrea, ceva nu merge. Așa mi se întâmplă și când întâlnesc anumiți oameni, cu care nu reușesc să comunic nicicum. Apare un blocaj și nu-mi dau seama de unde vine și a cui e vina. 

Am încercat să citesc 1984 de vreo patru ori. Mai întâi în liceu, într-o perioadă când eram pornit să citesc „greii” literaturii (și pe unii chiar i-am citit:)), și apoi în facultate. Și oricât de mult îmi plăcea eseistica lui Orwell, cartea asta nu mă prindea nicicum. E drept, eram atras mai mult de realism din ăla old school și mă cam iritau distopiile & SF-urile. Plus că se vorbea prea mult în jurul meu despre 1984 și asta îmi tăia cheful. Nu-mi aduc aminte exact când și cum, dar sigur am participat și eu la discuții din alea la bere în care am zis „da, clar, foarte mișto 1984”, probabil am zis ceva și despre dimensiunea orwelliană, despre Big Brother etc. 

Ah, și mai e Combinația, cartea lui frate-meu, Dan Sociu, pe care încă nu am citit-o, dar asta e o altă discuție. (Ionuț Sociu)

N-ai cum să fii student la Facultatea de Filosofie și să nu citești cele câteva „biblii”, de la Platon, la Foucault, via Descartes, Hobbes, Kant, Hegel, Nietzsche, Mill & toți băieții (la propriu), despre care să arunci apoi, savant, cu referințe în cine se nimerește să stea lângă tine pe la terasă. Țin minte și acum cum în primele zile de facultate, unii dintre proaspeții mei colegi începeau ziua cu cafea și citate savante de care îmi dădeam toată silința să nu mă las intimidată, chiar dacă îmi începusem cariera bibliofilă tare precoce. Într-o zi glorioasă dintr-a șasea, am intrat glonț în biblioteca școlii și am cerut, din motive misterioase, Nietzsche, pronunțat perfect muntenește: Nițche. Din Așa grăit-a Zarathustra, cu care am plecat în ziua aia acasă, nu mi-a rămas multă vreme decât o spaimă teribilă de Supraom. 

Ani mai târziu, deși rămăsesem o tocilară, n-am apucat să citesc integral toate „bibliile” filosofiei, fiindcă era vârsta la care toate cărțile lumii țipau să fie citite, iar toată viața să fie trăită. Cu toate astea, n-am avut niciodată tăria să recunosc deschis că n-am citit, de pildă, Critica rațiunii pure a lui Kant, deși am început-o de nenumărate ori și am avut parte de ore-ntregi de seminarii la care se dezbăteau idei importante din ea. Cred că, de fapt, am citit mai mult despre carte decât am reușit să parcurg din ea și m-am mulțumit să-i bifez doar concluziile. Însă acum, dacă derulez un pic zilele-alea când bătea soarele prin geamul sălii de curs sau nopțile în care nu ne mai săturam să aruncăm unii în alții cu idei, m-aș opri când îmi vine să dau din cap atotcunoscătoare de fiecare dată când îl aud pe Kant invocat. Dar mai bine m-aș concentra la prezent, când, din păcate, reușesc din ce în ce mai rar să mă descototosesc de multitasking și să termin de citit toate cărțile & taburile deschise. (Andra Matzal)