„Dacă pot să ajut pe cineva, o voi face, indiferent de rasă sau de cum arată.” Ziua de muncă a lui Jewel începe la 8 dimineața și se termină la 10 noaptea. Timp de șase ore este medic rezident la Spitalul Clinic Județean de Urgență Bihor – Oradea. Apoi, ca să se întrețină și să-și plătească rezidențiatul, predă engleză și mai face diverse munci prin oraș. În aceeași situație sunt toți colegii săi rezidenți, care vin din afara Europei și care nu pot fi plătiți pentru munca lor, pentru că legea nu le permite să-și practice meseria. Până în iunie, Jewel a și predat semiologie medicală, o disciplină care se ocupă cu descrierea simptomelor și diagnosticarea diferitelor boli, la Facultatea de Medicină și Farmacie de la Universitatea din Oradea. Nici pentru această activitate nu era remunerat. „Pot spune cu mândrie că am tratat foarte mulți oameni de când sunt aici, dar totul a fost pe gratis.”
Jewel Shaju s-a născut în India, a copilărit în Arabia Saudită, a făcut facultatea în Ucraina și a venit la rezidențiat în România. Încă nu știe ce-i rezervă viitorul.
Acest reportaj-portret despre povestea unui medic rezident străin care ar vrea să-și construiască o viață în România, dar se vede nevoit să plece, face parte din proiectul „Oameni, nu cifre”.
M-am întâlnit cu Jewel într-o după-amiază însorită, după ce a stat opt ore la spital și alte câteva ore la universitate. În mod normal ar mai fi avut alte patru-cinci ore de muncă, dar și-a luat restul zilei libere ca să ne vedem. Ne-am așezat pe malul Crișului Repede și m-a întrebat dacă vreau să vorbim în română sau în engleză, pentru că se descurcă aproape la fel de bine în ambele limbi. Are 30 de ani și e de patru ani în România.
„Eu îi plătesc pe ei 6.000 de euro pe an ca să mă lase să lucrez aici. Lucrez la fel de mult ca orice rezident român, toți străinii lucrăm, doar că noi plătim în loc să fim plătiți”, îmi spune. Cetățenii din afara Uniunii Europene trebuie să-și plătească rezidențiatul în România. În comparație, un medic rezident în anul al patrulea de medicină de familie, specializarea la care e și Jewel, are un salariu de aproximativ 1.000 de euro, la care se pot adăuga și sporuri, cum ar fi cel pentru munca în mediul rural, unde e deficit de medici de familie.
În 2022, România avea puțin peste 12.400 de medici de familie, o scădere de 10% față de 2012. Domeniul sanitar a fost expus unui exod masiv de medici care au ales să plece în Occident, lăsând spitalele goale și multe sate fără vreun cabinet. Din cauza lipsei de oameni în sistem, mulți doctori continuă să lucreze și după vârsta pensionării. Acest fenomen se traduce într-o catastrofă de sănătate publică: conform Eurostat, România are una dintre cele mai mari rate ale mortalității evitabile la nivel european și o proporție substanțială a populației spune că nu are acces la servicii de asistență medicală.
Rolul medicilor de familie este să asigure un strat de prevenție și să trieze afecțiunile minore, astfel încât să nu se aglomereze spitalele, și să trimită pacientul mai departe la un specialist, când e cazul.
Ca să se înscrie în Colegiul Medicilor, condiție obligatorie pentru a putea profesa mai întâi ca rezident, iar apoi ca medic în România, Jewel ar trebui ori să se căsătorească cu o româncă, ori să obțină un permis de ședere pe termen lung. Conform Legii 95/2006, se pot înscrie în Colegiul Medicilor persoanele care sunt cetățeni ai statului român, ai Uniunii Europene, ai unui stat din Spațiul Economic European sau ai Confederației Elvețiene, sau persoanele căsătorite cu un cetățean român sau care au statut de rezident pe termen lung. „Nu sunt singurul în situația asta. Sunt mulți studenți și rezidenți străini care se întrețin făcând curat sau alte joburi de genul. Nu avem voie să lucrăm cu acte în regulă ca medici, însă dacă o facem pe gratis sau ca voluntari, atunci e acceptat”, spune Jewel. Deși avem peste 10.000 de studenți la medicină din state terțe, aceștia nu pot profesa și, după ce termină facultatea, pleacă din România.
Permisul de ședere pe termen lung se acordă după o perioadă de ședere continuă de cinci ani – însă aici intervine altă hibă legislativă. Jewel e în România pe o viză de studiu și e considerat student, chiar dacă lucrează ca rezident, pe lângă celelalte joburi ale lui. Anii de studii se împart la doi când se calculează șederea pentru cetățenie. Astfel, după un rezidențiat de patru ani, ar trebui să mai stea încă trei ani până să poată cere reședința pe termen lung – trei ani în care el în continuare nu ar putea profesa în domeniu, dar ar trebui să fie angajat, pentru că viza de studiu îi va fi expirat. Trei ani în care, deși va fi terminat o facultate de medicină de șase ani și un rezidențiat de patru ani, ar trebui să lucreze în continuare în alte locuri, cel mai probabil munci necalificate și prost plătite.
Sau să-și aranjeze o căsătorie de conveniență, adică o căsătorie fictivă realizată în alt scop decât acela de a întemeia o familie, ceea ce nu are de gând. „E absurd. Se presupune că dacă mă căsătoresc, voi fi un doctor mai bun? Nu am studiat atâția ani ca să mă căsătoresc, să pot lucra.”
„O mână de ajutor în plus e mereu binevenită”
O vreme, Jewel a lucrat și a fost plătit de Filantropia, asociație care a organizat de-a lungul anilor mai multe programe pentru integrarea migranților din Oradea, în cadrul unui proiect pentru creșterea accesului populației vulnerabile la servicii medicale. El și alți colegi medici au fost în zone rurale din tot județul Bihor, în sate cu câteva sute de locuitori din comune precum Bratca, Gepiu sau Lugașu de Jos, și au oferit peste 1.000 de consultații. Însă finanțarea Asociației s-a terminat anul trecut și nu au mai putut relua proiectul. „Am fost în localități în care oamenii nu văzuseră un doctor în viața lor. Oficial ei sunt înregistrați la un medic de familie, dar sunt localități în care e greu de ajuns și pe unde nu a trecut vreun doctor până să mergem noi”, îmi povestește Jewel.
Într-un sat au întâlnit un caz grav de cardiomiopatie (boală progresivă a mușchiului inimii). „Aveam cu noi o doctoriță specialistă care ne-a spus că n-a mai auzit în viața ei ca o persoană să trăiască atâția ani cu atâtea probleme”. În altă localitate, s-au confruntat cu un caz de abdomen acut (durere abdominală intensă). „Pentru că era rom, doctorii îl neglijaseră în trecut. A venit și mi-a spus că îl doare stomacul. Fusese operat, iar doctorii i-au spus că va trece durerea pe care o simțea. Când l-am consultat, am văzut că avea sângerări, era într-o stare gravă.” În ambele cazuri, au fost nevoiți să cheme ambulanța și să-i ducă urgent la spital.
Pe lângă muncă, mai face voluntariat la Crucea Roșie și la Caravana cu Medici: asigură primul ajutor la evenimente unde se adună multă lume, cum ar fi festivaluri și concerte, merge în campanii de vaccinare, oferă asistență în sate care nu au acces la servicii medicale sau ține ateliere în școli din județul Bihor unde predă tehnici de prim ajutor. „Cred că nu este ONG în Oradea care să nu mă știe”, râde. E foarte amabil și prietenos și glumește mereu pe seama situației sale, dar cu o amărăciune pe care nu o ascunde. Când îmi cer scuze pentru cum îl tratează România, îmi spune: „Scuze am auzit de la toată lumea, aș vrea să se și schimbe ceva.”
A traversat toată țara ca voluntar, a ajuns cu Caravana cu Medici în Prahova, Caraș-Severin sau Suceava, în deplasări în care el și colegii lui consultau și peste o sută de pacienți pe zi.
Înainte să meargă în satele cu populație preponderent romă, a fost avertizat să aibă grijă, că „sunt răi și nu vor să vorbească cu tine sau pot fi agresivi”. „Eu am avut experiențe bune pe teren. La început au fost reticenți față de vaccin (n.r.: ROR, pentru rujeolă, oreion și rubeolă), dar asta doar pentru că nu fuseseră informați despre ce e vorba, după ce le-am explicat pentru ce este s-au bucurat să-l facă și chiar ne-au întrebat când mai venim”, povestește Jewel. În munca de voluntariat pe care o face sunt situații în care e singurul medic care știe limba rusă și poate vorbi cu refugiații veniți din Ucraina. Deși lucrează câte 14 ore pe zi, nu vrea să renunțe la voluntariat. „Îmi place să fac asta. Dacă pot să ajut pe cineva, o voi face, indiferent de rasă sau de cum arată. Și știu că e nevoie de asta, de aceea și vin atât de mulți oameni. Așa că o mână de ajutor în plus e mereu binevenită.”
Aproape tot timpul liber îl petrece făcând voluntariat
Când a ajuns în Oradea, cel mai greu i-a fost să se adapteze la ritmul mai liniștit al orașului. În Ucraina locuise la Odesa, un oraș cu aproape un milion de locuitori, unde era obișnuit să stea treaz și până la 4-5 dimineața uneori. Aici oamenii se culcă mai devreme și nu sunt atât de multe lucruri de făcut seara. Între timp s-a adaptat și, oricum, „La 10 noaptea, după ce termin cu toate, sunt mort”.
Spune că n-a avut parte de discriminare sau rasism de când e aici, dar e conștient că îl ajută și uniforma în privința asta. „Dacă merg cu Crucea Roșie, sunt în uniformă roșie, dacă mă duc undeva ca doctor, sunt în uniformă albă, iar asta mă ajută.” Dar mărturisește că verișoara lui, care e și ea în Oradea, în anul al cincilea la medicină generală, și alți prieteni de-ai lui, s-au mai confruntat cu diverse forme de rasism.
Vorbește în fiecare zi cu părinții, care sunt în Arabia Saudită. Acolo apelurile prin WhatsApp sunt interzise, aplicația merge doar pentru text și mesaje vocale, dar fentează cenzura și reușesc să-și audă vocile prin alte aplicații.
Ultima dată a fost în țara natală anul trecut, într-o vizită de două săptămâni, iar înainte de asta a mai fost abia în 2010, motiv pentru care nu simte o legătură prea puternică cu India. „Totul e diferit acolo, inclusiv oamenii. Mi-a plăcut, dar nu simțeam că aparțin acelui loc. Într-un fel, se simte ca orice altă țară străină.” Cu toate astea, când un cunoscut mai merge în India, îl roagă să-i aducă ingrediente de acolo, să-și mai poată face câte un biryani sau masala dosa cu ceai cu lapte și cardamom. „Dacă am chef de ceva arăbesc, atunci fac o kabsa”, un preparat din orez basmati, legume, carne și un amestec de condimente, de regulă scorțișoară, cardamom, șofran, dafin, nucșoară și cuișoare. Gătește în fiecare noapte, la finalul zilelor lungi de muncă, și îi place mult și mâncarea românească, atâta timp cât nu e prea uleioasă. Cel mai mult îi plac sarmalele, dar nu prea se dă în vânt după mămăligă. Când se întâlnește cu colegii de muncă sau cu prietenii, gătesc împreună sau aduce fiecare câte ceva gătit de acasă.
Aproape tot timpul în care nu e la muncă îl petrece făcând voluntariat. „Dacă am timp liber, sunt oameni care mă așteaptă, așa că mă duc. Oricine mă sună, mă duc.” Spune că dintotdeauna a vrut să ajute oamenii, mama lui fiind tot medic. „Voluntariatul e o experiență plină de satisfacții și îmi dă ocazia să fac o diferență în comunitatea în care sunt. Mă ajută și să îmi dezvolt abilități noi și să cunosc oameni noi”, spune Jewel. În rest, îi mai place să se plimbe prin oraș sau să meargă la un film – dar asta se întâmplă destul de rar.
Am pierdut medicii români și îi pierdem și pe cei străini care se formează aici
În 2002, când era în clasa a doua, familia Shaju s-a mutat în căutarea unui trai mai bun în Arabia Saudită, unde tatăl lui Jewel lucra ca supervizor mecanic de la 20 de ani. Jewel a continuat studiile la Al-Alia International Indian School, o școală privată care deservește comunitatea de indieni din țară, adică aproximativ 26% dintre migranți. Pentru că tatăl său are un prieten al cărui fiu studia în Ucraina, după liceu a plecat și el acolo la facultate. „Au spus că e o facultate bună și că nu va fi foarte scump, dar până la urmă s-a dovedit a nu fi chiar așa.”
După șase ani de studiu la Universitatea Națională de Medicină din Odesa, a venit în 2020 la rezidențiat în România, gândindu-se că poate va obține o bursă. „Inițial mi s-a spus că nu voi primi bursă, pentru că am absolvit studiile în Ucraina.” Dar a verificat criteriile și, pentru că de fapt era eligibil, a încercat oricum – a trimis de două ori, în 2020 și în 2021, câte un dosar cu acte la Ministerul Educației. „Mi-au spus că le-au primit, apoi n-au mai zis nimic. Au încercat să mă ajute și să obțină un răspuns și cei de la Universitate, și cei de la Filantropia, și cei de la Crucea Roșie, dar nimic.”
A ales Oradea pentru că, în momentul în care s-a înscris la rezidențiat, aici era singura universitate de medicină din România care oferea și un curs de limbă. Între timp s-a stabilit aici și nu a mai vrut să plece, deși i-ar plăcea mai degrabă ritmul de viață dintr-un oraș cum e Cluj-Napoca. „Clujul e foarte distractiv, mi-ar plăcea mult să locuiesc acolo, îmi plac vibe-ul și energia locului. Oradea e mai de pensionari.” Dar nu e pretențios, i-ar plăcea să locuiască oriunde în România, atâta timp cât nu ar trebui să-și găsească surse alternative de venit.
Între timp a finalizat anul pregătitor și trebuia să-și găsească un mijloc de a se întreține, așa că a început să-și caute un loc de muncă. La început, bariera de limbă a fost o problemă, dar a învățat repede româna, pe care acum o vorbește aproape ca un nativ. Însă, pentru că nu se poate înscrie în Colegiul Medicilor, a găsit de lucru numai muncă necalificată. La primul astfel de job pe care l-a avut primea 400 de lei pe lună. „Eram nou și nu știam care e nivelul salarial de aici, a fost foarte greu.”
Spune că a primit diverse promisiuni din stânga și din dreapta că va fi angajat cumva, după ce termină rezidențiatul, dar nu-și pune prea multă bază în ele. „Din ce am văzut până acum, nu are rost să mai stau aici. Am colegi români care de-abia așteaptă să plece din România. Și apoi suntem noi, eu și alți rezidenți străini, cărora ne-ar plăcea să rămânem aici, dar suntem forțați să plecăm. De ce aș sta? Să continui să fac alte munci ca să mă întrețin, chiar și după ce mi-am luat specializarea?” Deși este pe o viză de studii, nu se bucură de facilități studențești, cum ar fi gratuitate pe transportul în comun. „Mi s-a spus că nu pot beneficia, pentru că lucrez. Da, lucrez, dar nu sunt plătit, ci plătesc ca să lucrez.”
2,5 medici la 1.000 de locuitori
În 2021, România avea 26 de absolvenți de medicină la 100.000 de locuitori, mai mult decât aproape orice țară din Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE). Cifrele OCDE arată că locurile pentru studenții străini la universitățile de medicină din România au crescut cu 75% între 2011 și 2019 – deci și mai mulți bani pentru instituțiile de învățământ, fiind vorba de plătitori de taxe – iar cele pentru studenții români au crescut cu 17% în același interval. Aproape o treime dintre programele de studii sunt în engleză sau franceză. În 2020, România avea 12.000 de studenți străini la medicină.
Anual, trei sferturi dintre cei care finalizează rezidențiatul în România pleacă în țări unde sunt plătiți mai mult și au condiții mai bune de muncă. Și dintre studenții străini care fac facultatea aici, mulți aleg calea Occidentului pentru a profesa. O parte dintre ei, în schimb, ar vrea să se stabilească și să profeseze aici, dar nu îi lasă statul.
Cu toate astea, Jewel se consideră într-un fel norocos, pentru că a interacționat de la început cu multă lume și a aflat cum stau lucrurile. Sunt în schimb studenți străini care au venit în România și află abia în al patrulea an de medicină că nu vor putea profesa aici. Adriana Popa, asistent social și manager local pentru proiectul de integrare la Asociația Filantropia, spune că de-a lungul timpului cei mai mulți beneficiari ai programelor asociației au fost studenții la medicină. „România a fost mulți ani o țară de tranzit și încă există această viziune. De aceea, probabil că nici nu există o schimbare foarte mare în ceea ce privește gestionarea fluxurilor migratorii, pentru că se așteaptă ca ei să plece după o vreme. Și, într-adevăr, mulți dintre ei vin cu ideea în care știu că au alți prieteni, membri de familie, care au mers și au lucrat în Franța. Dar este un pic ciudat să termini șase ani de medicină, poate și specializarea aici, încă vreo trei-patru ani, să ai toată experiența și expertiza de aici și să o duci dincolo. Noi nu numai că i-am pierdut pe cetățenii români, medicii buni care s-au dus să lucreze dincolo, dar îi pierdem și pe medicii buni străini care s-au format aici. Nu vorbim de cineva despre care nu știi nimic și te gândești dacă să-l angajezi sau nu. Vorbim despre persoane cu care medicii români ar fi vrut să lucreze, că au trecut prin mâna lor, dar nu pot face lucrul acesta.”
Dorina Boga, medic primar medicină de familie, care a lucrat cu Jewel, spune despre el că are un bagaj de cunoștințe foarte vast. „Am avut mulți studenți și rezidenți români, dar el îi ia pe toți. Eu am un cabinet cu o populație de mai multe etnii, maghiari, români, slovaci, romi. Jewel a empatizat cu toți în parte, niciodată n-a făcut diferența. Mi-ar plăcea să fie toți rezidenții așa. Dacă ar fi înscris în Colegiul Medicilor, eu cred că mâine l-aș angaja la mine la cabinet.”
Studenții străini care vin în România din primul an de medicină ar îndeplini, teoretic, după zece ani (șase de facultate și patru de rezidențiat), perioada înjumătățită de cinci ani necesară acordării șederii pe termen lung. Însă ei se confruntă și cu altă problemă birocratică: conform Inspectoratului General pentru Imigrări, nu pot obține drept de ședere pe termen lung cei care au un drept de ședere temporară pentru studii. Astfel, aceștia ar trebui să aplice pentru alt tip de viză și să se angajeze (dar, din nou, nu pot profesa în domeniu), și abia apoi de pe acea viză devin eligibili pentru șederea pe termen lung, ca ulterior să se poată înscrie în Colegiul Medicilior.
„Am avut cazuri care au lucrat efectiv orice altceva, ca să aibă pur și simplu șederea pe termen lung. Dar probabil 99% dintre cei în situația asta se gândesc că nu are rost după ce au investit și zece ani de ședere în România, de ce să mai rămână și să lucreze altceva decât dacă pot merge în Marea Britanie, în Franța, în Italia, oriunde și pot lucra cu diploma pe care o au?”, explică Adriana Popa.
„Legea ar trebui să se schimbe. Ar fi bine nu doar pentru mine, ci pentru toți studenții și toți rezidenții străini care vin aici.” Jewel îmi spune că știe mulți rezidenți, atât la spitalele din Oradea, cât și în restul țării, care sunt nevoiți să lucreze în paralel pentru a se întreține – unii lucrează în magazine, alții fac curat. „Mulți aleg să facă curat, pentru că poți lucra și fără contract și nu te vede nimeni. Când lucrezi în spital și te știe multă lume, nu vrei să fii văzut apoi la celălalt job.”
„România are deficit de doctori. Când lucrăm pe gratis, nu e o problemă, e acceptat. Am făcut ture de noapte, am lucrat în pandemie, am făcut o groază de chestii pe gratis. În pandemie teoretic era o regulă ca străinii să nu lucreze, pentru că nu eram plătiți, dar a trebuit să muncim și atunci. Au fost locuri în care mi s-a spus: «Vă rugăm veniți la noi, avem nevoie de ajutor», și când i-am întrebat dacă mă plătesc: «Nu, doar voluntariat.» Sunt oameni care încearcă să profite de noi. Dacă chiar au nevoie de ajutor, atunci fac și voluntariat, dar dacă fac bani de pe urma mea, iar eu nu primesc nimic, atunci nu accept.”
Daniel Coriu, președintele Colegiului Medicilor, spune că „este o situație cu care nu prea ne-am întâlnit până acum, este prima dată când aud de o astfel de situație, dar sunt convins că ar putea să se găsească o portiță legală să fie rezolvată. Ar putea să fie o resursă umană calificată, rugați-l să ne contacteze și poate ne gândim la o soluție, să facem cumva un lobby pentru a rezolva asemenea situații”.
Coaliția pentru Drepturile Migranților și Refugiaților, din care face parte și Asociația Filantropia, a mai încercat în trecut să atragă atenția autorităților în privința acestei probleme. În 2017, au participat la o masă rotundă cu reprezentanți ai Guvernului, ai Colegiului Medicilor, Inspectoratul General pentru Imigrări, Agenția ONU pentru Refugiați, Organizația Internațională pentru Migrație (OIM) și alți specialiști din organizații neguvernamentale, din domeniul sănătății și din mediul academic. În momentul respectiv, aceștia atrăgeau atenția că 43.500 de medici au părăsit România după ce am intrat în Uniunea Europeană și că avem o medie de 2,5 medici la 1.000 de locuitori. De asemenea, sunt dezechilibre în distribuția personalului medical pe regiuni și județe și sunt zone întregi neacoperite din punct de vedere medical, mai ales în mediul rural. „Nu s-a rezolvat nimic. Sunt tot mai mulți oameni care pleacă și cumva eu cred că trebuie să învățăm din lecția asta”, spune ONG-ista Adriana Popa.
„Din punctul meu de vedere, statul român trebuie să se grăbească și să facă un pic de lumină și să țină oamenii aproape, să nu-i lase să plece. Jewel are deja experiență pe toate fronturile, și în mediul rural, și în mediul urban și cu Caravana cu Medici și în proiectul pe care le-am avut noi, cu centrele comunitare integrate. Și este doar un exemplu despre cât de important este să faci o mică modificare legislativă la momentul potrivit”, adaugă asistenta socială.
„În orice altă țară aș fi plătit pentru munca mea”
Jewel a hotărât să plece în Irlanda, deși i-ar fi plăcut să rămână aici. Îi place să lucreze aici, îi plac oamenii, dar „De ce să rămân? În orice altă țară aș fi plătit pentru munca mea. Asta este singura țară în care trebuie să mă întrețin făcând alte lucruri decât cele pentru care m-am pregătit.” Spune că și pacienții îl plac și mereu întreabă de el. Sora lui, care a studiat medicina generală în Bulgaria, tocmai s-a mutat și ea în Irlanda, și se gândește că ar putea lucra împreună. I-ar plăcea și în Germania și, deși nu cunoaște limba la fel de bine ca engleza, știe că nu-i va fi greu să se adapteze. Poate comunica în zece limbi: hindi, arabă, engleză, rusă, română, malayalam, gujarati, tamilă, germană și maghiară. „De când eram copil am călătorit, așa că nu am o problemă să mă adaptez la locuri noi.”
Speranța lui acum este să își termine aici rezidențiatul, ca să poată pleca apoi în Irlanda sau în altă țară și să se angajeze în domeniu. „Dacă am supraviețuit aici în toți acești ani, sper să mă mai descurc încă un an.” Spune că, dacă se schimbă între timp ceva, va rămâne în România, dar, după patru ani în situația asta, nu are așteptări prea mari.
