Cine poate spune că – vorba englezului – l-a văzut pe Jerzy Skolimowski (re)venind? Cel mai liber film al anului, proiectat la noi în cadrul „Les Films de Cannes à Bucarest”, îi aparține veteranului polonez de 84 de ani.
Se mai întâmplă uneori la Cannes să primim contraplanul absolut al tuturor filmelor șmechere care, de prea mulți ani, alcătuiesc grosul competiției. Se mai întâmplă și ca acest contraplan să vină de la un veteran pe care îl credeam în adormire (vezi cazul lui Paul Verhoeven cu Elle, în 2016). Să ne simțim, așadar, norocoși pentru EO, un film cum nu mai așteptam demult de la tot mai letargica industrie poloneză, și-un film pe care tot speram să-l scoată din joben piața festivalieră. EO știe mai bine decât un simplu remake naiv: el știe că toate lucrurile s-au privit deja, iar astăzi ele nu pot fi decât privite a doua oară, pe urmele altora. Să nu ne îndoim: luându-și ca reper capodopera lui Robert Bresson Au hasard Balthazar (1966), EO vorbește de fapt despre prezentul nostru. În două feluri, ambele importante. Întâi, ca un prezent animat de lupte și mize confuze, adesea contradictorii. Apoi, ca un prezent bulversat de accesibilizarea nebună a imaginii. Politic și formal, EO vine la timp – dar ne-am obișnuit atât de tare ca cinemaul să înregistreze întârzieri tot mai mari față de realitate, încâlcit în sesiuni de finanțări și așteptări crispante, încât această punctualitate are de ce să tulbure. Viu, mai viu decât toate filmele cu pretenții, EO își provoacă spectatorii la o confruntare cu vârsta actuală a imaginii și cu implicațiile sale fierbinți.
Din Balthazarul original, Skolimowski (alături de co-scenarista Ewa Piaskowska) păstrează doar măgarul. Cu ochii săi înțelepți și aerul ușor pleoștit, EO este chemat să circule prin lume încercând să-i facă față cum poate. Patrupedul începe la circ, descoperă o cooperativă militantă, se amestecă în înhăitarea unor ultrași, circulă noaptea prin camioane. Picarescul poveștii e doar pretext pentru a lua pulsul societății și pentru a testa limitele aparaturii. Skolimowski e un regizor care nu gândește în povești, ci în cadre: misie deloc simplă, care astăzi, în epoca Netflix-TikTok-cinema-TV, a devenit de-a dreptul vampirizantă. De asta și atâtea rateuri – atâtea încercări devenite vetuste încă dinainte de-a ieși pe poartă – acolo unde polonezului îi iese. Uneori la limită, cu momente de necesară vulgaritate (tehnica de cinema e vulgară) și emoție sintetică (imaginea digitală e sintetică) – dar per total îi iese magistral. Se simte cum fiecare secvență din EO pornește dinspre punctul de vedere al camerei de filmat și al puterilor sale tot mai extinse și tot mai greu de ținut în frâu. Cei care mai caută în film narațiune cărnoasă, complexitate de caracter sau realism de situație vor strâmba din nas aici. Skolimowski lasă deoparte posăceala analitică și aduce în prim-plan ghidușia unor ipoteze formale apte să reflecte punctul istoriei audiovizuale în care ne aflăm. Un punct complicat, drept pentru care EO, aproape tautologic, e un film complicat. Dar ce cutie de rezonanță poate depăși acuitatea acestei ființe fără prihană – punct de acalmie în oceanul audiovizual clocotind –, pe care filmul o ia drept martor la tămbălăul actual al lumii?
Un măgar e o idee bună, fiindcă dispune de multe straturi. Și-a făcut orele în cinema (Robert Bresson), ba chiar și le-a făcut și în istorie (Iisus Hristos). Drumul unui măgar e o idee și mai bună, pentru că presupune o suită de postúri imprevizibile ale unui protagonist nedomesticit de aura obiectivului. Operațiunea lui Skolimowski cu măgarul e complexă: nu-l antropomorfizează – nu-l face să vorbească, aidoma confratelui din Shrek, nu îi citește gândurile –, dar nici nu-l reduce la stadiul martirizant al lui Balthazar. Îi dă un suflet – EO plânge amintindu-și de vechea lui stăpână – și îl pune să umble dezlegat. O cameră de filmat e la post pentru a-l surprinde, și e o cameră a zilei de azi (digitală, ultraperformantă, hipermobilă). Așa se face că EO devine un trip în sensul plin al cuvântului: călătorie și bruiere senzorială, pe urmele unei întrebări capitale: ce mai înseamnă, oare, o imagine? Pe muzici grandioase și pe panorame monumentale, filmul se avântă în noaptea anarhică a imaginii contemporane, bâțâind din dronă, redând in reverse, colorând totul în roșu, cu frenezia primelor dăți. Skolimowski realizează aici poate cel dintâi manifest formal al cinemaului de autor tras pe digital în epoca TikTok. Își asumă că forțează hotarul bunei-cuviințe de dragul gratuității, frizând intuiția fulgurantă și prostul-gust. Când filmează un cal la galop e la fel de aproape de Animal Planet ca și de Étienne-Jules Marey, pionierul descompunerii fotografice a mișcării. Când filmează o cireadă de vaci intrată pe poarta abatorului, imaginea lui are o frumusețe artificială și plastică, de kitsch combinat cu forme pline, renascentiste. Când trasează parcursul nocturn al lui EO prin pădure, drumul său are în el luciri biblice și nuanțe saturniene de final de lume.
EO este o explozie de secvențe controlate de un aplomb formal răvășitor. Într-una din ele, măgărușul bătut de o ceată de huligani se trezește la firul ierbii – perspectivă subiectivă –, adulmecat de un câine-robot straniu, într-o viziune sângerândă. O altă secvență ne arată măgarul în timp ce se plimbă prin centrul unui oraș gol, unic element în mișcare al unei societăți moarte. O mașină de pompieri trage molcom lângă el, iar un individ ieșit din filmele lui Elia Suleiman încearcă să îl captureze baletând stângaci și excesiv. Impresie nebună de film care a coborât în adâncurile tehnologice și semantice ale lumii, iar de acolo a revenit cu o mână de intuiții senzoriale. Niciun program aici, în afară de a tensiona urâțenia dispozitivului tehnic – digitalul de ultimă oră chiar propune un univers fără asperitate, clinic și înfricoșător – până ce se coagulează într-o pulverizare sublimată de posibilități. Măgarul, punct stabil al istoriei, parcă același pe care îl filma și Robert Bresson, privește omenirea care se schimbă la suprafață, dar fundamental rămâne la fel de obtuză și criminală. Controlat și juisor, EO a setat un standard al înțelegerii imaginii actuale, cu toată vâlvătaia incoerentă care o sapă din interior, pe care nu mulți îl vor putea depăși prea curând.
