Filmul Sindicalista, producție franco-germană, scris și regizat de Jean-Paul Salomé, a avut avanpremiera în cadrul Festivalului Filmului Francez, unde am avut ocazia să stau de vorbă cu regizorul francez. Jean-Paul Salomé a studiat la Universitatea Sorbonne Nouvelle și a debutat cu lungmetrajul Fete cu arme în 1993 (după două scurtmetraje). În anii următori, Salomé a început să lucreze la proiecte cu bugete mari, precum Fantoma de la Louvre, cu Sophie Marceau în rol principal. A urmat o ecranizare a aventurilor faimosului Arsene Lupin în filmul omonim din 2004, Romain Duris și Kristin Scott Thomas. În 2010, face primul lui film în limba engleză, Cameleonul, bazat pe povestea reală a unui faimos impostor, jucat de Marc-André Grondin. Cu Isabelle Huppert a lucrat deja la două filme inspirate de cărți, Mama Weed (2021) și Sindicalista (2023). Salomé trece prin mai multe stiluri de cinema cu aceeași virtuozitate: comedie, film istoric, thriller.
Sindicalista e bazat pe un caz real și spune povestea irlandezei Maureen Kearney, reprezentanta sindicatului unei multinaționale franceze din domeniul energiei nucleare, care a fost agresată violent în propria casă în urma denunțurilor pe care le face cu privire la afacerile ultrasecrete din sectorul nuclear francez. Viața ei este complet dată peste cap atunci când este nevoită să lupte singură cu reprezentanții guvernului și cu liderii industriei pentru a scoate la lumină scandalul și pentru a apăra peste 50.000 de locuri de muncă. „Povestea lui Maureen Kearney e incredibilă. Este o poveste de necredință, de fapt — despre negare, mușamalizări, corupție și nedreptate, toate îndreptate către o femeie care doar își făcea treaba.” (Venice Film Festival)
Am vorbit cu Jean-Paul Salomé despre responsabilitatea pe care o simte când ecranizează o poveste atât de recentă și de politică precum cea a avertizorului de integritate care e Maureen Kearney, despre dificultatea de a doza în film agresiunea corporală la care a fost supusă și, nu în ultimul rând, despre actualitatea poveștii pentru contextul actual al dependenței energetice a statelor europene.
Sindicalista intră în cinematografele din România pe 21 aprilie, distribuit de Transilvania Film.
Sindicalista este al treilea dumneavoastră film care are la bază o poveste reală. Ce anume vă atrage la adevărul istoric transpus în ficțiune?
Femeile din umbră și Cameleonul au fost povești reale, dar e drept că povestea din Sindicalista e mai puternică și cu implicații dure, pentru că e una foarte încărcată politic. Cred că ai o responsabilitate și o presiune mai mari când gestionezi o poveste reală. Există povești care te inspiră, din care iei poate doar un detaliu și pe baza lui scrii scenariul. Aici am simțit nevoia să respect adevărul istoric cât mai mult cu putință. Sigur, ca să îl adaptăm la un film de două ore, a fost nevoie să aducem niște elemente de ficțiune în scenariu. Dar 80% din ce vedem în film s-a întâmplat. Restul e adaptat pentru cinema. E o mare responsabilitate pentru că povestea e complicată, pentru că Maureen Kearney trăiește și pentru că a trecut printr-o experiență extrem de dură, pe care trebuia să o tratăm cu atenție. E filmul în care m-am simțit cel mai responsabil față de ce arăt pe ecran. Asta mi-a adus o tensiune, o voință, o emoție în plus în procesul creativ.
Povestea e bine documentată în cartea omonimă din 2019 a jurnalistei Caroline Michel-Aguirre. Cum ați decis ce să omiteți și ce să introduceți ca să funcționeze ca film?
Miza a fost cum să fac cunoscută publicului larg povestea lui Maureen Kearney. În Franța aproape nimeni nu o cunoaște. Chiar dacă i s-au dedicat emisiuni radio, podcasturi, un documentar, apoi cartea, tot sunt prea puțini cei care o știu. Și atunci mi-am dorit să-i fac cunoscută povestea prin cinema, mi-am dorit ca oamenii să vină să vadă filmul. Știam, pentru că așa s-a întâmplat, că va trebui să tratez și problemele politice. O tensiune pe care am vrut s-o redau vine din întrebarea „De ce oamenii, mai ales bărbații, au pus la îndoială mărturia lui Maureen? De ce s-au îndoit de sinceritatea acestei femei, de ce au considerat-o cu toții o mitomană?” O tensiune foarte puternică pe care mi-am propus să o pun sub lupă prin intermediul suspansului. Mi-am dorit ca publicul să nu fie doar martor pasiv, ci participant, să pun spectatorii în locul acelor bărbați. Pentru ca asta să meargă, și publicul trebuie să se îndoiască de această femeie până la un punct. A fost o alegere artistică cu greutate și complicată. Am vorbit cu adevărata Maureen și i-am zis că ăsta nu este nici documentar, nici emisiune radio, că aici povestea se joacă în sala de cinema, între spectatori și film. Și vreau să-i fac să împărtășească îndoiala. Maureen a fost ușor șocată, dar i-am explicat de ce spectatorii trebuie să creadă că ea minte măcar o porțiune din film. Am lucrat la asta prin scenariu, dar și împreună cu Isabelle Huppert, pentru că ea e „Regina Îndoielii”, e o ipostază care îi iese foarte, foarte bine. Și de asemenea prin montajul filmului, pentru că am așezat pe fundal sau în plan secund elemente care sporesc îndoiala. A fost o alegere foarte grea, dar foarte incitant de pus în aplicare. O alegere artistică, dar care vine din cum s-au petrecut lucrurile în realitate.
Având un subiect politic atât de delicat prin actualitatea lui, ne puteți da câteva detalii despre producție, găsirea de finanțări, discuțiile cu departamentul juridic?
Cel mai greu a fost cu numele personajelor, dar am optat să le folosim pe cele reale încă de la început, pentru că scopul era să facem cunoscută povestea lui Maureen, deci eram obligați să o numim în film. Din moment ce o numeam pe ea, trebuia să îi numim și pe toți ceilalți. Nu aveam cum să punem iar reflectoarele pe victimă, iar pe restul să îi menajăm și să îi lăsăm în umbră. Așa că, împreună cu producătorul, am hotărât să îi numim pe toți. Departamentul juridic a găsit formulele prin care să nu putem fi acuzați de defăimare, ceea ce n-a fost greu fiindcă materialul sursă este cartea publicată anterior. Apoi am mai avut câteva probleme, bineînțeles că EDF (Électricité de France) nu a vrut să filmăm în centralele lor, am filmat în alte părți. Dar nu pot să spun că ni s-au pus mari bețe în roate. Mai complicat a fost după ce am terminat filmul, când am lansat trailerul. Atunci oamenii au înțeles că e un film care va ajunge la marele public. Pentru că joacă în el Isabelle Huppert și alte staruri franceze, pentru că va fi distribuit în multe cinematografe. Atunci s-a declanșat panica printre persoanele numite, toți au mers la avocații lor, au cerut să vadă filmul în avans etc. Au urmat niște negocieri cu producția, dar noi nu am mai schimbat absolut nimic în film. Doar am adăugat niște cartoane explicative sau niște formule juridice, dar nimic în film. E normal că s-a întâmplat așa și asta confirmă puterea cinematografiei. Existaseră cartea, documentarul, emisiunile radio și nimeni nu se agitase. Când a apărut filmul, atunci s-au activat avocații. După Covid, toți au zis „cinema-ul a murit”; iată că, dimpotrivă, filmele încă au o putere extraordinară.
Criza războiului din Ucraina a adus în discuție independența energetică a marilor state europene, a repus pe masă energia nucleară, deci contextul poveștii din film devine mai actual, mai stringent. Credeți că asta îl va face mai atractiv pentru publicul larg din Europa?
Când am început să căutăm finanțare pentru film acum trei ani, toată lumea ne zicea „Nu, asta cu energia nucleară nu interesează pe nimeni…”. Eu nu știam absolut nimic despre industrie și jocurile de culise. Energia nucleară a suscitat discuții aprinse în Franța de-a lungul vremii. Dar adesea, filmele vorbesc despre lucruri care abia ulterior devin realitate. Sigur, filmul meu nu e despre energia nucleară, nici despre un sindicat sau altul. E despre o sindicalistă anume, o femeie din domeniul energiei nucleare, și doar asta mă interesa. Acum energia nucleară a devenit o temă actuală și cu atât mai bine, oamenii vor fi și mai interesați de film. Pentru Franța, în orice caz, povestea asta e chiar începutul crizei independenței energetice, e începutul declinului. Azi la noi se vorbește despre construirea de centrale nucleare noi, dar nu mai avem ingineri, nu vorbim și despre cine anume le va construi, tocmai pentru că s-a petrecut ceea ce Maureen încerca să prevină.
Păreți foarte confortabil să faceți proiecte cu protagoniste în centrul scenei. Cum lucrați la redarea comportamentului și psihologiei feminine fără să cădeți în acel „male gaze” care tarează alți regizori?
E ceva ce fac instinctiv, nu îmi propun anumite lucruri pe care să le arăt pe ecran. Dacă o poveste mă interesează și rezonez cu ea, o scriu fiindcă mă atrage intuitiv. Nu mi-am propus să spun povestea unei femei, m-a interesat să spun povestea lui Maureen, care m-a stimulat pentru că era atât complicată. Eu gândesc mereu, firește, cu personalitatea mea, dar și din perspectiva cinematografică: cum s-ar traduce povestea asta în film, cum aș putea s-o împărtășesc cu publicul larg? Știu că sunt atras de protagoniste puternice și pentru că am o legătură foarte strânsă cu actrițele de comedie, care au jocul actoricesc diferit și cu care am un anumit tip de înțelegere aparte pe platou. Am avut o dezbatere cu publicul după o avanpremieră și mi s-a zis „Dar sunteți bărbat și bărbații i-au făcut asta lui Maureen”. Sigur, dar și o femeie putea face filmul ăsta. Eu am fost doar primul atras de povestea ei. Povestea există de peste un deceniu, nimeni nu și-a zis, până la mine, că vrea să facă un film despre ea. Știu sigur de un festival din SUA care nu a primit filmul pentru că e regizat de un bărbat, considerând că azi, un film ca ăsta, trebuie regizat de o femeie. Asta mi se pare excesiv. E drept că mă fascinează puterea bărbaților în povestea asta, putere pe care o aveau asupra ei tocmai pentru că Maureen era femeie; dar mi se pare la fel de important faptul că ea nu făcea parte din „grupul” lor. Erau indivizi diferiți social și poate că n-ar fi făcut asta unei femei din cercul lor. Iar Maureen însăși se înșela având impresia că fusese acceptată în sistem; ea nu a crezut niciodată că îi vor face asta, că s-ar putea ajunge vreodată așa departe. Credea că făcea parte din lumea lor, cunoștea miniștri, se știa cu Hollande, se credea invincibilă și, în realitate, nu era. Deci diferența socială dintre ea și cei care i-au făcut asta mi se pare la fel de importantă ca cea de gen.
În film e foarte pregnantă vulnerabilitatea corpului de femeie. Maureen este o persoană puternică, împlinită profesional, ambițioasă și curajoasă, dar dezvăluirile ei sunt oprite în modul cel mai brutal printr-o agresiune sexuală în propria casă. Cum v-ați jucat cu puterea sugestiei, cu multiplele „puneri în scenă”?
E complicat să arăți prin imagini brutalizarea unui corp de femeie. Dar cum să explicăm ce s-a întâmplat fără să arătăm explicit totul? Am ales să mizez pe pe puterea imaginației, a sugestiei, a lucrurilor nearătate. Ca cineast, am știut din prima finalul, am știut că vreau să vedem agresiunea doar când Maureen vorbește cu cealaltă victimă, să le vedem în paralel. Căci numai în film poți să faci asta; e esența filmului să poți arăta lucruri cu totul altfel decât în realitate, să iei imaginea unei agresiuni și să o așezi peste povestirea altei agresiuni. Și fiindcă știam când vom vedea acest moment, asta mi-a ghidat construcția filmului până în punctul ăla. Și a mai fost ceva care m-a preocupat: perspectiva, văzutul „prin ochii victimei”. Am vrut să ne imaginăm agresiunea prin ochii celorlalți, apoi s-o vedem prin ochii ei. Am preferat autenticitatea asta decât să livrez efectiv niște imagini-șoc. E incredibil cum anumiți spectatori mi-au spus că au văzut secvența, iar eu le repetam „Nu, secvența completă nu e în film, nici nu s-a filmat”; dar puterea sugestiei și a imaginației le-a implantat-o în minte. Și asta arată că limbajul cinematografic a funcționat. E incredibil că cea de-a doua victimă care apare în film nu a vrut niciodată să depună mărturie despre ce i s-a întâmplat. I-a povestit doar jurnalistei care a scris cartea, la peste 10 ani de la evenimente. Dar doamna respectivă a văzut filmul și apoi a decis să meargă în instanță și să dea declarație pentru prima dată. Iar faptele nu sunt prescrise, justiția poate încă să deschidă ancheta să determine ce s-a petrecut. Însă nu o face nimeni.
Adevărul și justiția sunt în contrapunct total în film. Avem adevărul contextului politic real, apoi adevărul victimei. Iar scenariul sugerează de mai multe ori că Maureen nu e „victima ideală”. Filmul comentează prejudecățile bărbaților despre corpul feminin, despre reacțiilor pe care o victimă ar fi trebui să le bifeze. Asta fost o alegere militantă sau a venit natural din poveste?
E adevărat că tema era în poveste, apoi eu a trebuit să decid ce arăt pe ecran și ce nu. E o alegere artistică, care apoi devine o alegere personală și militantă. Pentru mine era imposibil să spun povestea lui Maureen fără să pun în lumină aspectul ăsta. Până la urmă, este povestea unei femei, indiferent de contextul politic. Aș spune că de aceea îmi place foarte mult și palierul intimist al poveștii, să merg în intimitatea acestei femei. Filmul începe ca un thriller politic, dar trece la unul psihologic cu ea în centru. Asta a interesat-o foarte mult și pe Isabelle (Huppert), amândoi am mers în direcția asta în mod natural.
Aveți secvențe de mare finețe despre comportamentul feminin. Cum este acela în care Maureen se rujează cu un roșu intens imediat după ce se dă jos de pe masa medicului legist sau subtonurile sexuale din confruntările directe cu bărbații de la putere. Toate existau în scenariu sau unele sunt și rodul improvizațiilor pe platoul de filmare?
Majoritatea erau deja din scenariu. Ulterior, firește că ele au căpătat adâncime prin jocul lui Isabelle. Ceea ce a adus ea, ca actriță, în plus, a fost accentuarea ambiguității personajului, îndoiala care plutește în jurul ei; ea joacă foarte bine aceste nuanțe, pe care le-a amplificat.
Finalul filmului nu e imaginea agresiunii. Finalul e și mai puternic, cu Maureen privind drept în cameră, declarând că nu e doar „sindicalista”, că are o voce și un adevăr de spus, că vorbește nu doar în numele ei, ci și al miilor de muncitori pe care statul i-a abandonat. Ce vreți să transmită finalul ăsta?
E o scenă în care am vrut să pun o oglindă în fața îndoielilor spectatorilor. Ne pune pe noi față în față cu responsabilitatea noastră. Adevărul ne privește pe toți. E imaginea cuiva care se uită drept la noi și ne spune: „V-ați îndoit de mine, sunteți mândri de voi?”. Asta transmite privirea ei. Împreună cu Isabelle, am tras o scenă fără acea privire directă în cameră. Dar nu l-am putut lăsa așa, nu era cum doream să se termine filmul. Și cred că am făcut bine, pentru că e un moment foarte puternic, în care oglinda aia ne impune să ne îndoim chiar de îndoielile noastre.
E primul dumneavoastră film așa de ancorat politic și de actual. Ați repeta experiența?
Când am ales povestea asta, știam că intram într-o zonă de tematică de film care a existat multă vreme în Franța sau în Italia, cu o aură de noblețe, care acum e mai puțin prezentă în cinema-ul european și mai pregnantă în cel american. Iar ca cineast m-a entuziasmat să încerc registrul ăsta. Înțeleg mai bine acum ce înseamnă acest gen după ce am văzut reacțiile oamenilor. Nu mă refer la box office, ci la cât de atinși au fost oamenii de povestea spusă de mine. E un sentiment foarte puternic să primești reacții așa de vii la filmul tău. Sigur că e foarte satisfăcător și că mi-aș dori să se întâmple și cu alte producții ale mele. Dar nu vreau să devin un cineast cu teme politice. Acum știu că pot s-o fac și, dacă mai găsesc un subiect care să mă atragă și să aibă aceste conotații, nu o să mă feresc de el. Însă nici nu o să caut activ temele politice. Mă îndrept mereu spre forța unor povești, spre forța unor personaje, indiferent în ce gen s-ar încadra apoi filmul. Întâi vine povestea, apoi înscrierea ei într-un gen.
