Cum definești frumosul și ce legătură are asta cu sexul explică Iulian Bocai în cronica sa la cartea „Experiență estetică” de Jean-Marie Schaeffer.
Dinăuntru, poate să pară evident ce se întâmplă în mintea umană când cineva se uită la un lucru frumos și se gândește sau spune „E frumos!”, dar pentru filozofie experiența estetică rămâne o enigmă, de la empirismul britanic încoace. În primul rând, nu e limpede dacă un subiect simte la fel frumosul cu altul, nici dacă două persoane care folosesc cuvântul îl și înțeleg în același fel. Putem cădea de acord că folosirea cuvântului pare să indice un fel de satisfacție. Dar e satisfacția aceasta de aceeași natură de câte ori cineva pretinde despre un obiect al atenției că „e frumos”?
Mai exact: când spunem că un colț de natură, un sonet sau un corp sunt lucruri frumoase, folosim cuvântul în același fel, trimite el la aceeași reacție internă, una care să fie repetabilă și pe care putem s-o numim „estetică”? Dacă da, ea trebuie să poată să fie descrisă unitar și tocmai asta încearcă să facă Jean-Marie Schaeffer în cartea acestei cronici.
În România, discuțiile estetice au un aer încă speculativ, dar așa cum probabil nu mai poți face studiu lingvistic serios fără o pregătire logico-matematică sau de programare, nu mai poți elabora nici teorii ale frumosului fără o înțelegere a esteticii experimentale. De câte ori s-a încumetat să poarte discuția valorii estetice, critica literară românească s-a întors la speculație și încă la o speculație idealistă, în care singurele obiecte de care era nevoie erau cartea și mintea pricepută a cititorului; deși la Maiorescu există câteva intuiții psihologist-biologiste pe ici, pe colo, dar de obicei înțelese primitiv, e interesant că n-a prins la noi o școală de gândire fiziologistă, care să ia intuițiile speculative și să le pună la încercare; n-a prins în fine, și pentru că, spre deosebire de speculație, cercetarea aceasta costă și nu poți obține rezultate în ea cu instrumentele tradiționale ale cercetării românești: pixul și caietul dictando.
Însă să vorbești despre frumos întruna fără să cobori în locul în care pretinzi că se întâmplă, adică în corp, și să vezi în ce fel corpul modulează această reacție, înseamnă să te învârți în cerc de la un punct încolo, într-o discuție nesfârșită despre valori. La fel, chiar și dacă pretinzi că valorile estetice sunt inculcate social, că ele sunt rezultante ideologice, că se schimbă după cum bate vântul istoriei, tot trebuie să ajungi în cele din urmă să descrii mecanismul cognitiv al inculcării lor și să te asiguri că el nu determină măcar unele dintre aspectele acestor valori, pe care tu le crezuseși cu totul politice.
E genul de turnură kantiană (a întoarce privirea spre interior) care, mai ales în estetică, trebuie făcută, poate pentru că aici e mai evident că există o legătură puternică între orice experiență estetică și emoție, iar locul emoțiilor nu poate să fie decât în ceea ce secolul XVIII numea încă suflet, noi suntem mai predispuși să numim minte, iar Hume credea că e doar o mulțime de impresii ținute laolaltă de o memorie corporală și nimic mai mult.
În cuvintele autorului: „Experiența estetică se caracterizează prin însăși conjugarea acestor două trăsături, și anume ancorarea în resursele noastre cognitive și emotive de bază și întrebuințarea lor atât de aparte.” Schaeffer crede într-adevăr că există o anumită experiență specific estetică și că ea poate fi analizată experimental. Dacă un lucru e trăit și cognitiv, și afectiv, poți gândi situații în care să urmărești ce înseamnă această trăire: bagi pe cineva într-un RMN și-i pui un tablou în față, de pildă. Pui niște persoane să facă o sarcină de contemplație artistică și vezi cu ce fel de intensitate reacționează. Te folosești de teorii ale comportamentului economic, atunci când e el însuși ordonat valoric etc.
Experiența estetică
Primul lucru pe care-l observă Schaeffer e că există o diferență între atenția standard și atenția estetică: cea estetică nu urmează niciun principiu de economie a resurselor, ci dimpotrivă, este intensă, și anume intensă fără un scop anume. E intensă și pentru că trebuie să urmărească mai multe lucruri în paralel (într-o poezie e atentă deopotrivă la aliterații, sonorități și sens, de pildă, pe când într-o conversație e atentă la mesaj numai). Ce se activează deci într-o experiență estetică este în primul rând tocmai acest tip de atenție care se suprainvestește în lume, cu niciun alt scop decât pentru a obține o anumită plăcere. Cum ar veni, în experiența estetică, atenția conduce și creează într-un sens o lume proprie, care funcționează ca o enclavă nepragmatică. În alte cuvinte, privitorul își spune atunci: în fața acestui roman sau film știu că nu are rost să cer realității lucrurile pe care i le cer de obicei și în același fel. De-aici încolo sunt atent la ce se întâmplă în alte moduri, care răspund la alți stimuli emoționali; și anume intensific această atenție tocmai acolo unde recunosc posibilitatea activării unei emoții, despre care spun că e estetică.
Întrebarea care se pune însă este: de ce ar exista, în termeni evoluționiști, în biologia umană o asemenea capacitate de a suspenda cu totul orice pragmatism și de a-ți dedica o atât de mare parte din timp unei activități autotelice, care consumă resurse ineficient și-l blochează pe participant într-un soi de emoție care nu duce altundeva decât la ea însăși? N-o să mire pe nimeni când vă spun că Schaeffer leagă această aptitudine, în termeni evoluționiști, de un arhaic ritual de împerechere (mai ales la păsări), în care masculul elaborează tot felul de „cuiburi” sofisticate al căror singur scop e să convingă femela să se cupleze cu el.
Înainte să spuneți că e simplist, Schaeffer nu zice că acest ritual și atenția artistică sunt funcțional similare, ci doar omolog similare. Adică, Schaeffer nu pretinde că omenirea face artă doar ca să obțină parteneri sexuali (ar contrazice toate dățile în care romancieri altfel buni au rămas singuri-cuc), ci că experiența noastră artistică e un astfel de comportament cu rădăcini arhaice, care însă s-a autonomizat de-a lungul evoluției speciei, continuând în autonomia sa să funcționeze după aceleași reguli ale lipsei de pragmatism și ale atenției specifice. Dacă vi se pare reductiv încă, asta e pentru că este; în ultimă instanță, experiența estetică e definită ca fiind acest gen de atenție polifonică acordată lumii, care se are ca scop și e modulată de plăcere: „experiența estetică este acest cerc [atenție-plăcere] și nimic altceva”.
De îndată ce ai hotărât că răspunsurile pentru comportamentul estetic trebuie căutate în primul rând în subiect, adică în corpul lui, trebuie să fii darwinist și nu mai ai de ales, dacă nu vrei să ieși din logica științifică contemporană. Adică trebuie să presupui că există o filogeneză a oricărui comportament estetic, că ea poate fi urmărită pe scara evoluției și că explicația comportamentului estetic stă în elucidarea acestei filogeneze. Edward Wilson, într-o carte tradusă la Humanitas, oferă și el o explicație similară, deși nu sexuală: practica spunerii de povești, zice el acolo, s-a născut ca urmare a eusocialității speciei umane, care – stând în jurul focului de tabără – a început să fabrice narațiuni pentru a întări coeziunea socială.
Una dintre urmările interesante ale acestei întoarceri kantiene spre subiect este că suspendă problema obiectului artistic. Și într-adevăr, Schaeffer aproape că nici nu-l discută; pentru el, atenția estetică este cea care colorează estetic realitatea și, mai ciudat, cea care negociază raportarea la obiect, pe care aproape că-l definește. Asta are marele avantaj că reușește să împace frumosul artistic cu cel natural – că reușește să dea o explicație pentru faptul că numim frumoase și sonetele, și corpurile și pădurile. E pentru că – în fața tuturor – ne intensificăm atenția în acest fel. Dar are strania consecință că nu se mai gândește la obiect ca la un lucrul care cere, prin trăsăturile sale intrinseci, această atenție. Ce face teoria lui Schaeffer este ce făcea și prima critică kantiană pentru cogniție: mută frumusețea înăuntrul privitorului și explică comportamentul estetic ca pe un soi de mecanism intern de evaluare care se vede nu atât în judecata produsă („vai, ce frumos”), ci în felul în care mecanismul însuși se activează în fața lumii. Suspendarea asta a obiectului e consecința cu care îți vine greu să te împaci citindu-l; odată cu ea, se suspendă și autorul obiectului. Îți vine să te întrebi: ok, dar când se fabrică un obiect artistic, nu se fabrică tocmai pentru a activa în privitor mecanismul atenției estetice? Și nu înseamnă asta că poți imprima realității materiale niște specificități structurale care s-o facă preferabilă în termeni estetici, așa cum, în ritualurile de împerechere, corpul se face frumos tocmai pentru a fi mai dorit?
În cele din urmă, nu-și pune problema obiectului fiindcă e interesat mai degrabă de o descriere fenomenologică a ce ți se întâmplă când ai o emoție estetică. Bănuim că aceasta trebuie să fie diferită de alt fel de emoții, dar nu e limpede în ce fel. O bănuim și pentru că, de pildă, să plângi când pierzi pe cineva apropiat și să plângi când moare cineva pe ecran nu e același fel de reacție la lume, tocmai pentru că în ultimul caz știi că moartea de pe ecran n-are consecință (că e „enclavizată pragmatic” ar spune Schaeffer). Și totuși stârnește o emoție reală, iar emoția aceasta reală are consecințe, deși consecința ei este că ne face și mai atenți la propria noastră experiență artistică.
Fotografie realizată de cottonbro studio, preluată via Pexels.
