J.D. Vance a devenit celebru în vara lui 2016, când cartea lui de memorii, Hillbilly Elegy, după care între timp s-a făcut și-un film, i-a adus faima mai mult sau mai puțin peste noapte. Vance era pe-atunci avocat de succes în San Francisco pentru una dintre firmele lui Peter Thiel, antreprenorul care între timp l-a și sprijinit în obținerea postului de senator, și apoi a postului de vicepreședinte al SUA, poziție din care nu i-a luat mai mult de câteva săptămâni să se facă de rușine și să participe la unul dintre cele mai ridicole momente din istoria diplomației occidentale.
Cartea ieșise inițial într-un tiraj de 10.000 de exemplare, dar pe fondul alegerilor din 2016 și-a ascensiunii lui Trump, s-a crezut atunci că poate să explice fenomenul acestei ascensiuni și, în cele din urmă, victoria MAGA. În iulie 2024, vânduse deja mai bine de trei milioane de exemplare și-i schimbase viața lui Vance, care renunțase la cariera de avocat și se întorsese în Ohio, pregătindu-se pentru una politică. Se crezuse că volumul de memorii poate să explice ascensiunea lui Trump fiindcă era o carte despre oamenii din zonele dezindustrializate ale Americii, prăbușite în sărăcie, lipsite de sprijin social, dependente de welfare și căzute pradă unei epidemii a stupefiantelor, unde Trump a fost popular în ambele reprize electorale.
Hillbilly Elegy spune povestea familiei Vance, de la plecarea lor din Jackson, Kentucky în interbelic, până la succesul universitar al lui J.D., care, după patru ani în armată (ca ofițer de presă, nu combatant), ajunge la școala de drept de la Yale și apoi nimerește într-o slujbă bine plătită pe Coasta de Est, printre antreprenorii din IT. Deși își ia câteva distanțe modice față de el, cartea este doar o rescriere a vechiului mit al „visului american”, în varianta arhicunoscută „din mizerie la bogăție în trei generații”, dar cu variantele: „poți și tu, numai să vrei” și „câteodată săracii sunt săraci din vina lor” și – poate cea mai surprinzătoare – „e bine să ai relații, fiindcă bogații așa fac”.
E o carte monotonă, o biografie generică, prelucrată pentru vandabilitate, plină de locuri comune și fără talent literar, cu interviuri constând în platitudini, statistici presărate ici și colo și câteva povețe personale – scoase ca dintr-un editorial ceva mai lung din Washington Post; dar nu strică să știi cum gândesc oamenii în mâinile cărora își pune lumea destinele, așa că hai să vedem ce putem să scoatem din ea despre prințul nostru al ridicolului.
Kentucky, unde se nasc patriarhul și matriarha familiei – Mamaw and Papaw, adică un soi de „mămuca” și „tătuțul” –, era ținutul mineritului. Există multe cărți scrise despre Apalașii minelor de cărbune, deși poate că cititorul acestor rânduri recunoaște mai bine regiunea din Justified. Există deopotrivă un documentar excelent despre grevele minerilor din Harlan din anii '70, care e pe YouTube aici – a câștigat Oscarul în 1977. În perioada dintre războaiele mondiale, regiunea trece prin multe frământări sociale, greve înăbușite violent și mare parte din populație părăsește Kentucky pentru Ohio; familia autorului face la fel și se așază în Middletown, Ohio, un oraș din ceea ce atunci încă era inima industrializată a Americii și unde angajatorul local principal era o fabrică de oțel. Familia aduce cu sine mentalitatea de hillbilly din Apalași, cu o cultură exacerbată a onoarei și dedicație oarbă pentru familie, dar și o violență ieșită din comun, la care apelează la orice percepută amenințare, cât de mică. Erau – pe scurt – white trash și se mândreau cu originile lor scoțian-irlandeze, iar J.D. Vance spune că, deși alb, niciodată „nu s-a identificat cu albii anglo-saxoni protestanți din Nord-Est [adică Chicago-Washington-New York]”.
Apucăturile de cultură rurală săracă nu-i părăsesc în locul în care se așază și, odată cu mentalitatea, importă și problemele ei, dintre care alcoolismul și violența sunt cele mai evidente. Într-un loc, mămuca îl lasă pe tătuțu să adoarmă pe canapea, toarnă benzină pe el și-i dă foc, doar ca să-l stingă copiii panicați cu o pătură. Fetele – inclusiv mama autorului – rămân însărcinate și se căsătoresc devreme, ținând-o din divorț în divorț. Tații fug adesea de responsabilitate și al lui Vance îl părăsește când e încă mic copil. Mama, Bev, se mai căsătorește de patru ori și are probleme cu drogurile. Ohio și întreaga Rust Belt se dezindustrializează în anii '70 și '80 și peste toate aceste probleme de orientare vin și cele de clasă socială care are impresia c-a fost lăsată de izbeliște și părăsită de democrați. Familia încearcă să supraviețuiască cum poate, dar nu prea poate. Autorul se naște la apogeul acestui declin, în 1984.
Copilăria lui se petrece pe acest fond – are mulți tați, o mamă dependentă de droguri și violentă, care e arestată de mai multe ori, inclusiv pentru că fură medicamentele pacienților ei, crește într-o cultură care crede că e bine să-ți rezolvi problemele cu pumnii și într-o sărăcie din care nu pare să existe scăpare. Singurii care-i oferă stabilitate emoțională sunt sora, Lindsay, și bunica. Are nevoie de ele fiindcă mama e genul de mamă care, confruntată la un moment dat de soțul ei de-atunci în privința unui episod de infidelitate, se urcă în mașină și intră dinadins cu ea într-un stâlp. Dar bunica îl învață cum să se apere și cum să rămână demn, deși tuturor le e frică de ea și are o gură spurcată. De pildă, când J.D. Vance aude câteva lucruri vagi în privința homosexualității și se teme c-ar putea să fie el însuși unul și să ardă în iad, matriarha îl învață:
„Mi-a spus: nu fi cretin, de ce dracu' ai fi gay? I-am explicat cum mă gândisem. Mamaw a chicotit și s-a gândit cum să explice lucrurile astea unui băiat de vârsta mea. În cele din urmă, m-a întrebat:
— J.D., ție îți place să sugi puli?
Am rămas înmărmurit.
De ce-ar vrea cineva să facă așa ceva?
A repetat întrebarea și i-am răspuns:
— Firește că nu!
— Atunci nu ești gay, mi-a zis. Și chiar dacă ai fi vrut să sugi puli, ar fi ok. Dumnezeu tot te-ar iubi.
Asta a rezolvat problema. Nu trebuia să-mi mai fac griji c-aș putea să fiu homosexual. Acum, că sunt mai în vârstă, recunosc ce era profund în această atitudine: homosexualii, deși nefamiliari, nu amenințau nimic din ființa bunicii. Creștinii aveau lucruri mai importante pentru care să-și facă griji.”
În ciuda tuturor problemelor ei, Vance recunoaște că lumea asta mai veche a bunicilor veniți din Apalași e totuși o oază de stabilitate emoțională. Cea nouă, a părinților care cresc în sărăcia anilor '70 și '80 este cea prăbușită. Câțiva se întorc spre creștinism, dar e creștinismul fundamentalist și anti-științific, al entuziasmului irațional și al refuzului lumii moderne, cu care – prin tată – cochetează o vreme. Cei care încearcă să se salveze prin educație nu reușesc, fiindcă situația de-acasă îi distruge psihologic. El însuși e adus de câteva ori în punctul de a renunța. Lumea bunicilor avea ceva demn încă, era „de modă veche, practica o credință tăcută, se baza pe sine, era muncitoare”, avea ceva din Fructele mâniei a lui Steinbeck; cea nouă este „consumeristă, izolată, furioasă, lipsită de încredere”. În mod curios, autorul tinde să dea vina pentru asta pe politica de welfare a statului, care a încurajat „declinul social”. Aici, mai mult decât oriunde, se vede că e republican, prin aceea că crede că democrații au pierdut Rust Belt pentru că au insistat să țină oamenii pe bonuri de masă.
În fine, nu vreau neapărat să-l caricaturizez, câteodată are un ochi format pentru explicații cauzale ceva mai sofisticate sau înțelege că nu e totul reductibil la binarisme politice, dar în esență multe dintre explicațiile lui rămân naive și nu de puține ori stupide. De pildă, povestește cum – soldat în Iraq – se duce la un moment dat într-o misiune de informare locală și-i oferă o gumă de șters unui copil de-al locului, care e atât de bucuros pentru cadoul ăsta de „doi cenți”, că explodează de fericire. Atunci are J.D. Vance una dintre revelațiile vieții lui:
„Toată viața mea, fusesem plin de resentiment împotriva lumii. Fusesem furios că mergeam cu autobuzul la școală, când ceilalți copii luau mașina cu prietenii, furios că hainele mele nu erau de la Abercrombie, furios că-mi murise bunicul, furios că trăiam într-o casă mică. Resentimentul ăsta n-a dispărut într-o clipită, dar când stăteam acolo privind mulțimea de copii ai unei națiuni distruse de război, școala fără apă curentă și pe băiatul ăsta bucuros, am început să apreciez cât de norocos sunt: născut în cea mai mare țară de pe fața pământului...”
Abia ajuns aici îți dai seama că cinismul lui e un cinism inconștient, când se compară cu copiii unei țări invadate de SUA și-și dă seama că țara lui e mai bună decât a lor; nu e singurul moment de disonanță cognitivă din carte. Dar armata – cum era de așteptat – îl face bărbat și apoi viața lui merge numai în direcție ascendentă. Face doi ani de facultate la Ohio State University și intră la Yale. La Yale își cunoaște soția, care firește că este o „anomalie genetică: deșteaptă, muncitoare, înaltă și frumoasă”. Și e, în plus, așa de înțelegătoare, încât îi răspunde până și la întrebările pe care el nu știe să le pună sau îl învață să profite de oportunități despre care nici măcar nu știa: cum ar fi, du-te la întâlniri cu profesorii (sic!). La Yale își dă seama că bogații națiunii nu trimit CV-uri la întâmplare pe site-urile de joburi, ci se folosesc de capitalul lor social – revelația asta m-a spart și pe mine. Ce înseamnă este că bogații se angajează folosindu-se de rudele și legăturile lor în sistemul de relații capitalist și nu pornesc la întâmplare. Alt fel de a o spune este că Elon Musk folosește veniturile din minerit ale familiei și nu muncește la McDonald's doișpe ore pe zi ca să facă cele câteva sute de mii de dolari de care are nevoie ca să investească pe Wall Street.
Vance îi sfătuiește pe săracii Americii să facă la fel: să se folosească de capitalul lor social. În fine, cu aerul ăsta de americaneză de scenariu și carte scrisă de oameni care vor în secret să ajungă președinți, cartea o ține așa până la final. Nu vreau să-i fur neapărat toate pretențiile la legitimitate; în prima parte, recuperarea istoriei de familie pare onestă. În a doua parte, descrierea diferențelor de mentalitate între el, venit din lumea Americii rurale, și băieții și fetele de bani-gata din Ivy League, la fel. Vance nu prea știe să împace conflictul ăsta ideologic între scepticismul pe care i-l nasc clasele avute („câteodată mă uit la membrii elitei cu un dispreț aproape visceral”) și mândria de a face totuși prin educație și căsătorie parte din ele („I am one lucky son of a bitch”).
Pentru că nu reușește să împace disonanța asta cognitivă, cumva rămâi cu impresia că ideea principală a cărții este că lumea eșuează pentru că indivizii nu reușesc să ia decizii personale corecte și că asta ține și de cultura lor. Ca atare, explicațiile lui decad în intuiții de literatură motivațională. De pildă, el se supără mai mult în trafic când îi taie cineva calea, fiindcă vine dintr-o cultură a onoarei, pe când soția Usha înțelege că nu e totul o luptă pe viață și pe moarte și-l calmează. La un moment dat, efectul acestei înțelepciuni motivaționale devine cumulativ și adormi de plictiseală. Altfel, nu ai motive, citind cartea asta, să crezi că Vance e nesincer în iubirea și fascinația lui față de locurile copilăriei sale și poate crede și el că sunt destule locuri în memoria infamiei pentru cei care pleacă dintre săraci și uită cine sunt. Doar că până la sfârșitul cărții, printre miliardarii cei noi și tehnocapitaliștii cu porniri antidemocratice, pare să fi uitat.
Fotografie principală preluată de pe Wikipedia.
