Aproape orice nou film „cu pretenții” de pe Netflix poartă în el deopotrivă promisiunea că va sparge în sfârșit pereții acestei arte anonime și indiferente cu care ne-a obișnuit platforma (de la „Mank” la „Passing”) și dezamăgirea că ne-am făcut false speranțe. „The Power of the Dog”, cel mai recent film al lui Jane Campion, nu se-abate de la regulă.
Deunăzi vorbeam cu o prietenă, în acord asupra faptului că The Power of the Dog e un film mai degrabă uitabil. Ea văzuse filmul lui Campion imediat după capodopera lui Ernst Lubitsch Ninotchka, proiectată la Cinemateca Română, despre care spunea: „propagandă pură – dar un film!” Scurt și la obiect. În această sentință stau cele două reflexe – leneșe ca orice reflexe, dar nu tocmai lipsite de adevăr – care asaltează criticul la ieșirea (recte: închiderea ferestrei web) dintr-un film Netflix. Întâi, acela de a emite judecăți esențialiste despre producția platformei, pe modelul: „filmele Netflix sunt așa și pe dincolo”. Imprecis? Cu siguranță, ca orice judecată prescurtată. Injust? Nu chiar, într-atât de tare se-aseamănă între ele aceste filme cu cadre curate și netede, cu reverența lor față de trecut, cu mizanscena sărăcită de orice texturi discernabile, orice gesturi care să „facă” imagine, orice idiosincrazii. Și-apoi, acela de-a te întreba, pe urmele criticului Serge Daney: dacă acesta n-ar fi un film, ce-ar fi? – într-atât de îndepărtate par aceste forme consensuale și fără semnătură de cinemaul pe care, măcar din cărți și cinemateci, am învățat să-l iubim.
Dramoleta schițată mai sus se vede totuși amplificată la contactul cu-aceste filme recente care, în esența lor, vor să facă bine: să mai îmbogățească puțin legenda vechilor hărți, să propună o mai mare acuratețe a reprezentărilor de pe-acele hărți, să ne arate forme de relief necunoscute. Just. Vezi acest The Power of the Dog, incursiune crepusculară pe urmele fantomelor westernului (suntem în Montana, anul e 1925, calul coexistă cu Ford Model T), care știe că miza jocului e importantă: nu-i ușor să torni apă în vinul masculinismului care a animat genul din cele mai vechi timpuri, introducând ici o figură mai puțin virilă, dar mai enigmatică, colo un dialog care să abată atenția de la eternele pistoale și eternii călăreți. Lăudabil în intenție, cum lăudabilă era și premisa acelui neo-western netflixian regizat de Paul Greengrass, News of the World, despre reabilitarea imaginii indienilor. Dar oare ce pot provoca aceste filme docile și moi, cu excepția unui sentiment involuntar de înduioșare prilejuit de hăul dintre efortul aducerii la zi, ideologic vorbind, și forma în cel mai bun caz conservatoare, în cel mai rău, inaparentă?
De altfel, întreg filmul lui Campion s-ar putea rezuma prin acest cadru luat din dronă, cu ranch-ul pe care și-l împart acești doi frați în mijlocul pustietății, care are frumusețea înghețată și nerealistă a unui joc video cu grafică de-acum zece ani. Povestea însă promite, în ciuda scăpărilor evidente: unul dintre frați (cel „bun”) se căsătorește cu o văduvă pe care o aduce în sânul gospodăriei laolaltă cu fiul ei (cel „slab”), spre furia celuilalt frate (cel „rău”). Scenariu simplu, corect, care mizează pe forța eclatantă de cristalizare morală pe care numai westernul – acest gen absolut al cinemaului – știe să o mobilizeze. Și e interesant de văzut cum protagonistul – fratele „rău” (Benedict Cumberbatch) nu e neapărat un ins fără cultură și fără căpătâi – scrie scrisori, „rupe” la mandolină, poartă „chaps” peste pantaloni și are un je ne sais quoi contemplativ și teluric care-l face mult mai interesant decât pe fratele său sărac cu duhul. Îmi place și personajul excesiv al mamei (jucat de Kirsten Dunst), o femeie cu grația ofilită, a cărei unică sursă de fericire – sau angoasă – e puiul său (Kodi Smit-McPhee, de o apatie pătrunzătoare). Și uite-o – scenă frumoasă de mare cruzime – plângând neputincioasă când vede că fiul s-a înhăitat cu omul rău: un plânset care se naște nu din teamă, ci din supărarea că nu-i mai poate controla viața pe de-a-ntregul.
Există o bucurie în a vedea aceste relații în plină desfășurare: Campion are mâna sigură când ocazionează ciocniri de caracter. Dar siguranța vine și din faptul că totul e prea clar, prea la vedere, imposibil de ratat – chiar și evoluțiile unui personaj ajung până la noi hurducate și fără finețe, motivate parcă de capriciile unui scenariu fără subtilități (de ce își schimbă Phil dintr-odată atitudinea față de băiat? De ce dispare fratele bun din poveste, doar ca să reapară la spartul târgului?), care pune cu mâna revelații din loc în loc, pentru a-și facilita sarcina. The Power of the Dog e un film cu mesaj, și e amuzant de văzut cum totul servește livrării acestei concluzii cuviincioase despre masculinitatea în criză, cu prețul neglijării oricărui alt meșteșug. Să zicem că mesajul e esențial, dar totuși nu mă pot abține să propun o întrebare, chiar cu riscul de a părea nesuferit și naiv: ce mai poate pretinde această explorare a bărbătoșilor, venind în urma unui film, deja crepuscular, precum The Man Who Shot Liberty Valance (John Ford, 1962)? Filmul lui Campion nu reînnoiește nimic – iar de deconstruit, ca în westernurile superbe marca Kelly Reichardt, nu poate fi vorba –, ci plachează oportunist un conținut revizuit politic peste o înlănțuire de imagini fără drepturi de autor.
The Power of the Dog rulează pe Netflix de pe 1 decembrie.
