Filmul Ivana cea Groaznică, regizat de Ivana Mladenović, a primit de curând Mențiune specială în cadrul Zilelor Filmului Românesc la ediția de anul acesta a Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF). Publicăm online un portret al regizoarei, apărut în primul numărul al revistei Scena9 pe hârtie.
Vreo treizeci de oameni s-au adunat iarna trecută în față la Muzeul Țăranului Român din București. Au venit cu o oră înainte de proiecția filmului Soldații, o poveste de dragoste între doi bărbați, într-un cartier sărac. Dar nu ca să prindă bilete, ci ca să protesteze, să-l apere pe țăranul român de „propaganda homosexuală”. Unii au intrat în sala de cinema a muzeului, la proiecție, unde au pus manele pe telefon și s-au jucat cu lumini pe ecranul mare după ce-a început filmul, până a venit poliția și i-a scos afară. Gestul lor alimentează homofobia tot mai răspândită în România, întreținută de Coaliția pentru Familie, iar asta face din Soldații un film cu atât mai important și mai îndrăzneț.
El și cartea cu același nume, scrisă de Adi Schiop în 2013, sunt premiere pentru peisajul autohton: arată cum se cuplează doi bărbați din medii diferite și nu o face idilic sau corect politic. După ce a ajuns pe marile ecrane, la început de 2018, filmul i-a emoționat și i-a pus pe gânduri pe unii, pe alții i-a revoltat, iar regizoarei Ivana Mladenovic i-a dat un boost de notorietate.
Născută într-un orășel sârbesc de lângă Dunăre, cineasta de 33 de ani surfează curajos pe Noul Val din România, unde a venit acum 12 ani. Soldații e primul ei lungmetraj de ficțiune, iar până la el a făcut câteva documentare și-a jucat în filmul Inimi cicatrizate de Radu Jude. Arta ei inspiră emoție și frondă, vorbește despre iubire, despre acasă, despre rasism sau homofobie. Vorbește și despre ea, despre curiozitățile și căutările ei.
Ivana e retrasă și timidă, nu se simte confortabil când o întrebi despre ea. E subțire și mică de înălțime, dar poate fi foarte intimidantă. Are un fel direct de a vorbi și pare că evită pe cât posibil să facă ce nu-i place. I s-a tot reproșat că e prea conflictuală, așa că s-a mai domolit. Când e relaxată, iese la lumină o fire caldă, sensibilă, cu umor, care ar vrea să angajeze pe cineva să meargă în locul ei la festivaluri și să vorbească în public. Dacă ar avea timp, ar mai face o facultate, crede că acum ar înțelege mai multe, i-ar plăcea să învețe fizica, de exemplu, dar nu vrea să-mi spună de ce, că e prea macabru.
Am cunoscut-o într-o perioadă în care era obosită și stresată. Lucra contratimp la un nou scenariu cu Adi Schiop, unul dintre cei mai importanți scriitori din noua generație de la noi. Aveau deadline strâns pentru un concurs de finanțare și mergeau la festivaluri străine cu Soldații, la care munciseră la foc continuu. Filmul a fost făcut aproape în întregime cu actori neprofesioniști, iar filmările au durat doar o lună, trăgeau duble de dimineața până noaptea. Era foarte ocupată, mai scria la un scenariu pentru alt film, primul pe care o să-l facă în Serbia, așa că a trebuit să insist să vorbim de câteva ori, să aflu mai multe despre ea. Iar cum prima ei replică din Inimi Cicatrizate e o referință la Kladovo, orașul în care s-a născut, am început de-acolo.
„De-atunci, toată lumea din Kladovo mi-a spus Micul Prinț”
Ivana apare în blugi skinny și o cămașă în carouri roșii & negre când ne vedem prima oară, într-un bar din București. Vorbește foarte bine româna și-o face să sune badass, are inflexiuni tăioase și-un fel seducător de-a distorsiona unele cuvinte. Își lasă garda jos și tonul ei devine blând, melodios când povestește despre Kladovo. Un oraș cu 20.000 de locuitori aflat peste drum de Turnu Severin, la capătul Podului Prieteniei dintre România și Serbia, unde se vorbește des româna. Bunica Ivanei vorbește română, mama ei vorbește vlahă. Tatăl - nici una, nici alta. „Vlaha e o română stricată, cu scrisul în chirilică. Româna sună mai frumos, sună mai frumos ca orice limbă, pentru mine.”
Tatăl ei e medic veterinar, mama a fost economistă. Ivana mai are un frate și a avut și bonă până la șapte ani, o iubește ca pe o mamă. „Era bine la ea: mă uitam la filme, ascultam toate melodiile posibile, mă machiam, îmi făceam rochii. Era rai, îmi făcea toate poftele. Mi-a fost greu să mă duc la școală după aia, aveam impresia că merg undeva unde o să mă bată cineva, că mă duc într-o închisoare. Liceul a fost groaznic. Nu suportam școala, eram la mate-fizică, mă chinuiam să iau note bune și voiam să plec odată din oraș.”
În Serbia era cool să știi filme la începutul anilor ’90, când găseai chiar și Fassbinder pe RTS, TVR-ul sârbesc. Una dintre marile atracții din Kladovo era un videoclub local, iar copiii își petreceau zilele de naștere uitându-se la filme; una dintre verişoarele ei, de exemplu, și-o serba doar cu filme horror. O adevărată groază pentru Ivana erau însă serbările școlare, când învățătoarea o forța să iasă pe scenă să recite. Prima poezie, în clasa întâi, a fost cu o veveriță îngâmfată. „Și ea mă punea să zic aşa ca şi cum eu aş fi fost veveriţa. Efectiv mi se făcea rău. Aveam și atunci anxietăți de ieșit pe scenă.”
Doi oameni au împins-o totuşi în direcția asta: un profesor de franceză care făcea teatru și lecturi de poezie cu elevii și o profesoară de sârbă care făcea spectacole cu ei. Cel mai mișto a fost când profa „a făcut o piesă de teatru din versuri de la melodiile noului val sârbesc de muzică, de la toți care erau pe heroină.” Ivana era în clasa a opta și a dat audiție pentru spectacol, jucau în el numai elevi de liceu, ea era cea mai mică.
„Am zis niște dialoguri dintr-un film sârbesc, We Are Not Angels. Era o discuție între două fete care n-aveau succes la băieți, erau clumsy. Știam pe de rost toate replicile din film. Am trecut și mi-a dat rolul Micului Prinț. De-atunci, toată lumea din Kladovo mi-a zis Micul Prinț. Femeia asta îmi spune tot timpul că-i pare rău că nu sunt actriță.”
Războaiele iugoslave care-au înghițit, în două serii, întreg deceniul ’90, până-n 2001, au lăsat și ele o amprentă asupra Ivanei. Nu una traumatizantă, de care să fie conștientă. Era mică și n-a simțit prea tare conflictul în Kladovo. Pe alocuri era și romantic, își amintește ea, cel puțin în al doilea val de războaie, deși oamenii trăiau greu. „Era romantic pentru că noi eram în clasa a opta când a început bombardamentul și din martie până în septembrie n-am mers la școală. Aveam cinci luni de libertate într-un oraș în care nu era nicio lumină stradală. Umblam pe biciclete noaptea, sub lumina lunii. Era beznă. Era liber. A fost mai nașpa în primul război, dar în ăsta era o euforie pentru că nu mergeam la școală. Eram mai mari, voiam să petrecem, ieșeam în oraș, orașul era plin de actori care fugiseră din Belgrad. În Kladovo nu prea era nimic, erau doar sirene din trei în trei ore. Dar era neplăcut: erai pe plajă, începeau sirenele și toată lumea se căra acasă. Nu aveam însă admitere, țin minte că asta era important.”
Într-a douășpea, bunicul ei i-a cumpărat o mașină Yugo, pe care n-o putea porni singură. Era ger, îngheța, așa că-l ruga pe un coleg de clasă să facă asta, se urcau mai mulți în mașină și mergeau prin satele din jur. „Sunt multe sate fantomă. Mulți vlahi au lucrat în străinătate și au rămas acolo, iar copiii lor nu vor să se întoarcă. Unii au făcut bani și, ca să-și arate bogăția, au făcut căsoaie. Sunt superbe, pentru că sunt la Dunăre, palate în care nu stă nimeni. Ne plimbam și făceam poze pe film. Toți eram niște tocilari - nu fumam, nu beam, eram cuminți. Prima oară când m-am amețit a fost la 24 de ani.”
„În România se face un film mult mai adevărat”
Ca să plece din Kladovo, Ivana a dat la Drept, unde nu trebuia să învețe foarte mult la admitere. A studiat trei ani în Belgrad, dar nu i-a plăcut. Seara învăța, ziua era la cinematecă. „Cred că mă uitam și la cinci filme pe zi. În Serbia există cultul ăsta al filmelor. Primul meu iubit era regizor și ne uitam împreună la tot ce poți să-ți imaginezi. Țin minte că atunci preferatul meu era Kaurismäki. Mi-am cumpărat DVD-uri originale și strângeam bani pentru CD-uri cu soundtrack-urile filmelor, alea erau pe primul loc, nu știu de ce.”
Ea și colegii ei aveau prieteni care scriau în presă, luau de la ei legitimațiile, le copiau și-și puneau poza lor peste ca să intre la festivaluri de film. Iarna trecută, Soldații a avut premieră în Serbia fix la festivalul ei preferat din facultate - „Festivalul de film de autor”, unde Ivana a și câștigat premiul pentru cel mai bun regizor. S-a emoționat așa de tare, că a mulțumit înainte să i se înmâneze premiul, și-a cerut scuze și a fugit de pe scenă.
„La festivalul ăsta erau filme de care nu prea dădeai în cinemauri, pe unele clar nu le înțelegeam, nu-mi venea să cred ce văd. Acolo, de exemplu, m-am întâlnit prima oară cu filmele lui Apichatpong [Weerasethakul]. Am văzut Tropical Malady, pe care nu l-am înțeles atunci, dar care mai târziu a devenit unul dintre preferatele mele. E un film gay, deși nu e făcut să te gândești că e așa. Așa am pățit și cu Cinci și Zece de Abbas Kiarostami - un alt regizor pe care nu l-am înțeles pe vremea aia, dar care apoi a ajuns să-mi placă foarte mult.”
Ivana se gândea încă din liceu să dea cândva la Regie sau la orice avea legătură cu filmul, dar nu credea c-ar fi avut vreo șansă: era fată și era din Kladovo. Cu toate astea, a renunţat la Drept şi, după ce a picat admiterea la regie în Belgrad, s-a orientat spre București. Şcoala de film românească „era foarte celebră în Serbia”, iar tinerii din generația ei, captivi într-o țară măcinată de conflicte, își doreau să locuiască în altă parte. Ivana văzuse filme de Corneliu Porumboiu și de Cristi Puiu și i se părea că în România se face un film „mult mai adevărat”; filmele sârbești erau mai de Hollywood, mai șlefuite, „cu filmat care arată a reclamă”, nu aveau „roughness-ul” de-aici.
Înainte de admitere, a învățat niște română în Belgrad de la o româncă pe care a găsit-o în cartierul chinezesc de-acolo și a intrat la UNATC, la Regie. S-a integrat repede, consideră și acum că românii și sârbii sunt prieteni. A învățat limba cum trebuie în câteva luni. La început, își scria temele în engleză, iar prietenii i le traduceau în română și asocia cuvinte cu oamenii care i le spuneau: unul a învățat-o imponderabilitate, altul ștangă și tot așa. Primul lucru pe care l-a văzut când a venit prima oară în București, cu trenul, a fost o groapă de gunoi cu foarte multe ciori - decorul primului ei scurtmetraj documentar, Milky Way, pe care l-a făcut în anul II. Filmul spune povestea a doi ciobani care își pasc vacile într-o groapă de gunoi de la marginea Bucureștiului.
„Mi-am dat seama că sunt mai bună la documentar decât la ficțiune”
O femeie varsă pe masă boabe de porumb dintr-o cutiuță de plastic, le frământă și le cere să-i vorbească despre Ivana. „Să-mi spuneți de gândurile ei, de drumurile ei, de bucuriile ei, de școala ei, de sănătatea ei, de casa ei, de părinții ei, de liubavul ei.” Află de la ele că un bărbat e nefericit de fiecare dată când ea pleacă de-acasă, însă Ivana e bucuroasă, abia așteaptă să plece. La un moment dat, un bărbat bronzat, cu părul alb, vorbește poetic, pe o plajă din betoane de la Dunăre: „Sunt cel mai nefericit om din lume, nu m-am gândit că fata mea o să plece de lângă mine… Ai fi putut fi avocată, ai fi putut fi medic veterinar, am toate cărțile de care ai fi avut nevoie, ți-aș fi putut da halatul alb din prima zi.” E tatăl Ivanei, în scurtmetrajul In the Village din 2007, care arată tranziția ei dinspre Serbia spre România, ce-a lăsat în urmă și ce o așteaptă.
Îl consideră cel mai bun film al ei, pentru felul în care s-a simțit când l-a făcut. „Fără nicio presiune. Asta caut în continuare, să nu am stres când filmez, altfel mi se pare că pierzi extrem de mult. E emoționant, așa, filmulețul. E despre mine şi taică-miu şi despre alegerile pe care le facem în viață. E despre Dunăre și un moment de pe plaja pe care am crescut: e o zi de vară fără nicio grijă, oamenii din familia mea joacă tenis de picior, mâncăm pepeni și e așa… asta e viața pe care aș vrea s-o am acum și de la care am fugit. Atunci nu eram nostalgică. Acum mi se pare amuzant că chiar m-aș întoarce acolo. Nu e vorba de Serbia, ci de viața aia mai lejeră.”
A făcut şi câteva scurtmetraje de ficțiune, cu unele a câștigat premii la festivaluri, dar şi-a dat seama că-i place mai mult documentarul. „Erau niște prostioare, cu DJ-i, cu relații. Mi-am dat seama foarte târziu că sunt mai bună la documentar decât la ficțiune. Noi nu avem școală de documentar și era greu să te prinzi dacă ești bun când faci lucrurile după instinct.”
„Eram foarte mici, şi eu, şi ei, şi chiar ţineam la ei”
„Ai mai face la fel? Ai mai omorî pe cineva?”, îl întreabă Ivana pe Alex, un băiat de 18 ani, cu părul ondulat, care stă în fund în faţa unui dulap cu haine. „Ştiu eu? De unde să ştiu de pe-acum? Eu zic că nu, dar n-ai de unde să ştii.” Alex avea 14 ani și jumătate când şi-a omorât iubita, după o ceartă. „A fost şi vina mea, şi vina ei. De ce să mă simt prost? Rezolv ceva acum dacă stau şi-mi pare rău?”. „Sunt sigură că-ţi pare rău”, îi spune Ivana. „Mă împrăştii, nu vezi?”. „Sunt sigură că-ţi pare rău.” „Îmi pare… Îmi pare rău tare de tot. E mai bine, eşti mai fericită?”.
Alex e personajul principal din Turn Off The Lights (2012), primul lungmetraj documentar al Ivanei, ales cel mai bun documentar la Festivalul de la Sarajevo din 2012 și la Premiile Gopo din 2013. Filmul urmărește trei adolescenți după ce ies din închisoare şi o face în așa fel încât să pară că ești acolo cu ei, în viața lor. Cel mai mult în intimitatea lui Alex, un tip complex, cu multe nuanțe. Ba e agresiv, ba visător, îţi poate crea repulsie, dar vezi în el un copil rătăcit și furios cu care e uşor să empatizezi. O parte din magia Ivanei e să-și facă personajele să se deschidă și să fie umane, iar asta, spune ea, pentru că îi pasă de ele și de poveștile lor. La documentarul ăsta s-a implicat emoțional, iar asta o urmărește și acum.
„Filmul a ieșit bine, nu el era problema, puteam să-l conduc, doar că experiența oamenilor a fost prea mult pentru mine. A lăsat o amprentă asupra mea multă vreme. Și acum mă sună unii dintre părinții și bunicii lor. Unii dintre ei s-au întors în închisoare. A fost dureros, pentru că m-am apropiat de ei. Chiar mi-a păsat de ce se întâmpla cu ei. Nu aveam experiență, nu am avut un mentor care să mă ghideze, am făcut-o după capul meu, ce-mi imaginam eu că înseamnă un documentar.”
Mergea să filmeze doar când voiau băieții sau când o chemau ei. A făcut filmul în stilul direct cinema, încerca să nu intervină deloc. Ea intervine totuși o dată, atunci când îi spune lui Alex că e convinsă că-i pare rău. Regretă asta acum. „Am fost naivă, nu era treaba mea să zic așa ceva. Când mă uit la secvenţa aia, mi se ridică pielea de pe mine. Eram foarte mici, şi eu, şi ei, şi chiar ţineam la ei.”
Chiar și-așa, nu și-a propus un comentariu social, a vrut doar să prezinte o parte din lumea aia, a puștilor care ajung după gratii. În perioada aia a inspirat-o puțin și Larry Clark, regizorul care a făcut un film dramatic cu o zi din viața unor adolescenți din New York - Kids. „S-a schimbat ceva de când am mers prima dată în pușcărie, am vrut să înțeleg mai mult. Poate am început să mă cunosc și pe mine mai bine. Mă gândeam că i se poate întâmpla oricui, că oricare dintre noi, cu un anturaj nepotrivit în adolescență, poate ajunge în situația asta.”
Ideea de puşcărie tot apare în filmele Ivanei. Apare şi în documentarul pe care l-a făcut după - Dacă 6 era 9 (2013), portretul unui artist neînţeles din Bucovina, care fusese închis pentru că și-a omorât tatăl -, și în Soldaţii, şi în scenariul pe care îl scrie acum cu Schiop. Asta are legătură şi cu viaţa ei, cu faptul că bunicul ei a fost închis, pe nedrept, timp de 10 ani. Ea a ajuns prima oară după gratii în 2008, când regizorul Florin Şerban a chemat-o să facă un making of pentru filmul său Eu când vreau să fluier, fluier - o dramă cu deţinuţi din penitenciarele din Craiova şi Tichileşti (Brăila). De la un punct încolo, s-a dus singură și așa a ajuns să-i urmărească pe băieții din Turn Off The Lights. La începutul vizitelor, Şerban îi pregătea pe deținuți să joace în film, aşa că Ivana a avut șansa să vadă cum se lucrează cu actori neprofesioniști. Iar asta a influențat-o mult.
„Era un rahat de replică, dar mie mi-era atât de rușine...”
Mai târziu avea să lucreze ea însăși cu actori neprofesioniști, însă până atunci, a simțit pe pielea ei cum e să joci fără experiență într-un film. Începuse munca la Soldații în 2013, când a apărut și cartea cu același nume a lui Adi Schiop, un pionier al literaturii gay din România. Ivanei i-a plăcut mult romanul, care e o ficțiune autobiografică, l-a cunoscut pe Schiop și i-a propus să scrie împreună un scenariu după el. În doi ani, au scos o poveste cu care au aplicat pentru finanțare. În așteptarea ei, cum n-avea cum să se apuce de alt film, a acceptat când Radu Jude i-a propus să o joace pe Solange în Inimi Cicatrizate (2016). Filmul spune povestea scriitorului Max Blecher, e despre un tânăr din interbelic imobilizat la pat într-un sanatoriu, care se îndrăgostește de Solange, o fostă pacientă.
„Nu-l știam [pe Jude] și-mi doream să-l cunosc. Habar n-am de ce m-a ales. Nici n-am vrut să știu, probabil c-aș fi luat-o razna dacă aș fi știut exact ce a văzut el. El ne-a și cucerit cu multe chestii. Până să luăm rolul, ne tot dădea cărți, mergeam la arhivele de film, ne uitam la perioada aia, a făcut în așa fel încât să ne îndrăgostim de ea. Erau chestii pe care nu le știam și, ușor, ușor, am vrut cu toții să fim parte din asta. A găsit și jingle-uri de la radiourile de-atunci, reviste, reclame, poezii. Cum să nu accepți?”
Într-o zi însorită, aproape de mare, Ivana apare cochetă pe-o cărare, într-o rochie de vară violet, cu o pălăriuță albastră pe cap și un coș de flori în mână. Asta a fost prima ei secvență ca actriță, în Inimi cicatrizate, era multă lume în jur, în spatele camerelor și nu crede că a simțit anxietate mai mare în viaţa ei. „Aveam un rahat de replică, dar mie mi-era atât de ruşine… Eram îmbrăcată toată în chestia aia şi eu în viaţa mea n-am cărat un coş cu flori. Transpiram de timiditate. Mi s-a părut că personajul meu n-are absolut nimic în comun cu mine, iar asta a fost un pic enervant. Uneori am reușit să mă las, să fiu altă persoană, dar de cele mai multe ori n-a fost plăcut. La un moment dat m-am relaxat și a început să-mi placă. Cred că mi-ar plăcea să mai joc, să mă lupt cu chestia asta.”
„Am lăsat întotdeauna spectatorul să simtă ce vrea el”
Schiop & Ivana au obținut apoi finanțarea pentru Soldații (2017), printr-un combo de granturi româno-sârbo-belgiene. Filmul e o poveste dură de dragoste între doi bărbați de 35 și 40 de ani din medii diferite: Adi e un antropolog care se mută în Ferentari ca să-și documenteze doctoratul în manele, Alberto e un fost pușcăriaș rom care locuiește în casa unui văr bogat din cartier, unde e tratat ca o slugă. El îi face lui Adi intrarea în lumea lui. Între ei se naște o idilă care vorbește despre diferenţe de clasă, despre rasism, despre homofobie, în ceea ce mulţi consideră că e cel mai rău famat cartier din București, Ferentariul - un loc cu drogați și seringi, romi și infractori.
Romanul lui Schiop radiografiază pentru prima dată lumea asta, pe care noi restul o vedem marginală. Locuiește în Ferentari de mai mulți ani și a reușit să scoată de-acolo o poveste heartbreaking în romanul lui, unde face comentarii sociale, dă sentinţe, trage concluzii. Ivana a venit să-l completeze - filmul regizat de ea e o docu-ficțiune în care lucrurile vorbesc de la sine, mai aproape de realitate. Spre deosebire de roman, filmul se concentrează doar pe povestea intimă a celor două personaje și o face mult mai conținut decât în carte, care devine lacrimogenă spre final. Din film răzbate tandrețe și o tristețe subtilă, o dramă difuză din care fiecare înţelege ce vrea.
„Eu încerc să las spectatorul să simtă ce vrea el să simtă”, spune Ivana. „Arăt mai degrabă situațiile prin care trec personajele mele, de care-mi pasă. În Soldații, prin relația de dragoste dintre cele două personaje, filmul vorbește și despre teme mai largi precum rasismul sau homosexualitatea.”
Într-un peisaj spălățel, cu povești mizerabiliste sau middle-class filmate în studiouri sau apartamente, Soldații aduce ceva proaspăt. Cultura românească nu calcă pe la periferie, aşa că a venit o regizoare sârboaică, aflată la început de drum, să facă asta. Soldații e filmat on location și chiar dacă mare parte din acțiune are loc într-un apartament, el te bagă acolo, în Ferentari, prin mici fresce de documentar sau secvențe trase în diverse locuri din cartier. E colorat, are manele, are dramă, are umor, îl are și pe Dan Bursuc, e autentic. Ivana a vrut neapărat să lucreze cu neprofesioniști, cu oameni de-acolo, din cartier, tocmai ca să păstreze Ferentariul autentic. Și a reușit – doar trei actori din distribuția filmului aveau experiență.
Pentru Adi & Alberto, personajele principale, a dat mai întâi probe printre profesioniști, dar n-a găsit un actor care să arate a pușcăriaș rom și nici unul care să intre în pielea lui Schiop. Așa a apărut în schemă Vasile Pavel Digudai, bodyguard la un club din Ploiești și garda de corp a unui politician din același oraș. A a venit la probă cu un prieten de-ai lui, luptător profesionist, fost pușcăriaș, mult mai masiv decât el, dar mai timid - dacă primea rolul lui Alberto, împărțeau banii. Au dat amândoi probă. Prietenul lui Digudai nu știa să citească, așa că Ivana a făcut o cu el improvizație, care a ieșit „absolut bestial.” A încercat și Digudai, dar nu i-a ieșit din prima. „Am continuat totuși cu el. Era dornic. Celălalt dădea de înțeles că o să lipsească jumătate de an, așa că i-am dat textul lui Digudai, să-l învețe mai bine.” Pe Schiop l-a chemat la probă pentru propriul rol după mai multe încercări eșuate cu profesioniști. „A fost catastrofă cum a jucat, dar când l-am văzut acolo, în spatele lui Digudai, și le-am făcut o poză, am zis: Ăsta e filmul meu!”
„Digudai a fost de un miliard de ori mai bun decât mine”
Digudai joacă foarte bine în Soldații. Ivana spune că a fost mult mai bun decât ea în Inimi cicatrizate. Doar că Jude a avut mai multă încredere în actorii neprofesioniști decât ea când a făcut Soldații, avea mai mult experienţă şi îi lăsa să joace în cadre lungi, cu duble mai puține. „It was terrifying”, descrie ea experiența de la Inimi cicatrizate. „Făceam cadre lungi pe care nu puteam să le duc. Digudai era mult mai sigur pe el, nu-l mânca ruşinea ca pe mine. E un talent înnăscut.” A avut cel mai solicitant rol din film, așa că Ivana a și cerut mult de la el. Acum își reproșează că a fost prea strictă și că l-a castrat mai mult decât trebuia. „Am pornit pe picior stâng și îmi pare rău.” Schiop face și el un rol bun datorită crispării și atitudinii conținute cu care joacă. Replicile puține îi dau un aer misterios, melancolic. „Cu Schiop a fost mai ușor, l-am lăsat pur şi simplu să fie el, că el e foarte mişto.”
Ca să nu-i inhibe pe actori, Ivana a redus echipa de filmare la patru oameni. Chema mai mulți când avea de tras secvențe de exterior. A făcut multe repetiții şi a reușit și improvizații, mai puțin la momentele intime dintre Adi și Alberto. Digudai nu e gay și voia să știe clar cât de departe să meargă, iar câteodată reacționa neașteptat.
„Uneori, după anumite gesturi pe care le făcea Adi, sărea dintr-odată şi pleca de la filmare câte-o jumate de oră. Eram şi obosiţi cu toții, de la căldura aia de 40 de grade, într-un apartament plin de praf din Ferentari. Împingeam şi eu limitele uneori. Când un neprofesionist ajunge prima dată pe platou și vede echipa mare, își închipuie că trebuie să joace într-un anumit fel, ca în filmele pe care le vede. Atunci îi dispare naturalețea pentru care l-am ales, toate chestiile de care nu e conștient. Unii și-o și luau în cap, voiau să fie vedete.”
Ivana spune că a învățat din toată experiența asta să fie mai liberă, să se joace, să-i lase pe oameni să se desfășoare. Cu Schiop ar vrea să mai lucreze și la alte filme. A mai scris cu el un scenariu între timp - despre drama de familie a unui lăutar român imigrant - și se străduiesc acum să obțină finanțare pentru el. Nu-i place să scrie singură, e un „proces dureros și mega stresant” pentru ea, plus că Adi i-a fost cel mai apropiat în ultima vreme și îl admiră. Are un fel înduioșător de a vorbi despre el.
„În ultimii trei ani, doar pe Schiop l-am văzut. Îi știu glumițele, știu când îl enervez, știu când nu mă suportă. E unul dintre cei mai talentați oameni la scris pe care i-am cunoscut. Are un super gust și greață de patetic, mă face să mă gândesc mai mult. Lui îi e scârbă de lucrurile care țin de dragoste, de relații, și atunci îi mai zic băi, dar trebuie să se vadă și că se iubesc puțin oamenii ăia. Bleah, ce scârbă mi-e, zice el. Sare peste secvența aia, dar știe că trebuie să se întoarcă și la ea. Mă simt mai bine când sunt cu el, oricât de mult ne certăm. Chiar țin la el, și omenește, nu doar profesional.”
„Homofobia mă îndemna mai degrabă să lupt”
Ivana a început deja să lucreze la un alt film, primul pe care o să-l facă în Serbia, după un scenariu pe care l-a scris tot cu Schiop. O comedie care îmbină autobiografia cu ficțiunea şi în care o să joace tot actori neprofesioniști, cunoscuți de-ai ei. Pe scurt, o fată care locuiește în România e invitată în Serbia, în orașul ei natal, ca să fie imaginea unui festival pe tema prieteniei româno-sârbe. Îşi invită acolo fostul iubit cu noua lui soție, pe care se gelozește.
„O să filmez și pe podul construit în ’72 de Tito și Ceaușescu, podul acestei prietenii. În film o să joace în el jumate sârbi, jumate români, o să fie jumate în sârbă și jumate în română. Mi se pare că e cel mai reprezentativ pentru mine în momentul ăsta din viață, chiar dacă Lumea mă întreabă: Tu, care faci filme activiste, ce-ți veni să faci o comedie?”.
Ivana crede că şi Soldaţii, şi Turn Off the Lights au umor şi că filmele ei nu sunt neapărat activiste. Activismul are un mesaj clar, direct, spune ea, pe când filmele ei nu. Deşi a lucrat cu oameni consideraţi marginali, ea nu-i vede aşa, simte că face parte din lumea lor. Nu o atrage neapărat zona periferică, ar face filme despre o grămadă de lucruri, atât timp cât o interesează povestea cuiva. Temele pe care şi le alege au în spate ceva foarte personal.
„În Soldații, de exemplu, e o poveste de dragoste care nu e posibilă. Normal că îmi păsa și de cum trăiau oamenii din cartier, dar pe mine mă interesa mai mult relaţia dintre cei doi. Homofobia mă îndemna mai degrabă să lupt decât mediul social din Ferentari. Mă scoate din minți când aud o prostie homofobă, cred că în cazul ăsta chiar ajung să fiu un pic mai luptătoare. S-ar putea să fie și provincialismul din mine, și trăitul într-un oraș mic, unde toată lumea judecă, și cred că chestia asta, într-un fel, a ajuns să fie și lupta mea în filme. Cred că asta mai mult decât orice altceva.”
