Criticul de film Andrei Gorzo lansează în curând la Editura Polirom cartea Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie, în care surprinde atât viața tumultuoasă a familiei sale, cât și România ultimilor 40 de ani din perspectiva tatălui, personajul central al volumului. Dan Gorzo, medic legist de provincie, ajunge la pușcărie în anii ’80 după ce participă la autopsia unui ștab comunist dispărut în condiții suspecte, iar după Revoluție va activa în serviciile de informare.
Cartea este rezultatul interviurilor luate de Andrei părinților săi, înregistrări pe care nu intenționa, la momentul realizării lor, să le valorifice în vreun fel public, ci doar să le documenteze viața. Poți citi aici un fragment în avanpremieră.
Află din dialogul de mai jos dintre autor și sora lui, Iulia Gorzo, traducătoare de cărți și filme, cum și-a dat seama că înregistrările spun o poveste și cum s-a folosit de propriile limite, inspirat de scriitorul și jurnalistul Graham Greene, pentru a-și contura un stil.
Iulia Gorzo: Am emoții, așa că o să pornesc de la ceva familiar, tradusul. Tocmai am tradus pentru o emisiune literară o frază care mi-a rămas în minte: „Nu există vieți banale și liniare; orice viață are-n ea un roman.” Nu știu dacă o fi așa, dar mi-a plăcut pentru ideea asta simplă și generoasă că multe vieți ar merita sau ar trebui povestite fie doar și pentru tentativa de coerență, de recuperare de sens și memorie la care obligă un efort narativ. Și mai toate rămân ne sau prea puțin povestite. Iar apropo de noi și de istoria de familie, de câte ori n-am auzit-o pe mama spunând lucruri ca: „Viața noastră e de roman” sau „Poate că tot ce-am trăit noi ar merita scris” sau chiar „Ar merita să se facă un film după viața noastră”. Uite că ai scris. Ceea ce eu n-aș fi putut face niciodată, reflexul meu fiind de la bun început, așa cum bine remarci la un moment dat în carte, cel de distanțare față de o istorie care la cele mai multe vârste m-ar fi copleșit. Deși s-ar putea ca și scrisul, așa imersiv cum e, să fie, până la un punct, o formă de a privi lucrurile de la distanță, cea dată de formula literară – și mi se pare că ai găsit una perfectă pentru poveste și pentru tine.
Andrei Gorzo: Și mie mi se pare important actul în sine de a-ți intervieva părinții, de a documenta urma trecerii lor prin lume. E ceva ce cât mai multă lume ar trebui să facă. Chiar și fără vreo intenție de a face vreodată publică arhiva rezultată. Doar ca exercițiu de pietate. Când am început să-i intervievez pe părinții noștri – pe el în 2019 (ultimul lui an de viață), pe ea în 2020 și 2021 –, nu intenționam să valorific asta în vreun fel public. Nu voiam decât să-i documentez ca oameni care reflectează la propria trecere prin lume și la istoria cu care au fost contemporani. Un act de credință – de credință în demnitatea oricărei vieți, deși sigur că viața tatălui nostru e, după orice standarde, una de o spectaculozitate peste medie.
Astea fiind zise, nu mi s-a întâmplat niciodată să aud pe cineva spunând că viața sa e un roman – ori un film – fără să am o reacție de scepticism. Scepticismul are de-a face cu formalismul raportării mele la cărți și la filme. Îmi vine să răspund – evident că n-o fac, nu dai așa peste nas unui om care vrea să vorbească despre viața sa, dar îmi vine să răspund: „Nu, viața ta nu e un roman sau un film decât în măsura în care-i găsești o formă. Aceasta face de fapt filmul sau romanul, și nu conținutul evenimențial, fie el oricât de spectaculos sau de pitoresc.” Și, ca să fiu pedant până la capăt, mie nici nu mi se pare că am găsit formula ideală. O spun chiar în carte: cartea asta nu e cea pe care mi-aș fi dorit s-o scriu despre tatăl nostru, Dan Gorzo (alias George Dora, alias Marian Mermond). Cartea pe care mi-aș fi dorit s-o scriu ar fi fost chiar un roman de Graham Greene.
Asta-mi amintește de o fază cu scriitorul american Denis Johnson, a cărui literatură – în orice caz, o parte din ea: The Stars at Noon, The Laughing Monsters, Arborele de fum – e bântuită de Greene. La un moment dat, editorul lui l-ar fi întrebat dacă a ajuns să se creadă Graham Greene, iar el, cu o străluminare cvasi-lunatică, i-ar fi răspuns: „Dar nu mă cred, ci sunt Graham Greene.” Habar n-am ce vrea să zică, dar I feel him. Pe de altă parte, eu chiar nu știu să scriu așa ceva: de pildă, sunt incapabil să imaginez prin mijloace romanești un episod ca acela, din 1984, în care Dan Gorzo, tânărul medic legist din Călărași, îl conduce cu mașina personală pe Virgil Trofin, marele ștab comunist căzut în dizgrație, la o întâlnire secretă cu Vasile Patilineț, predecesorul lui Trofin în funcția de ministru al Minelor, Petrolului și Geologiei. Și, neștiind să fac lucrurile astea romanești (atmosferă, detalii etc.), a trebuit să-mi adaptez idealul la lucrurile pe care cât de cât știu să le fac în scris (proză discursivă, eseistică etc.). Greene spune undeva că asta e chiar definiția stilului: într-o anumită măsură și-a găsit stilul navigând în jurul propriilor neputințe și limite ca scriitor, încercând să le ocolească; stilul lui e forma traseului rezultat din aceste manevre.
I.G.: Apropo de stil, ce mi-a plăcut foarte mult la felul cum ai structurat cartea e că nu reconstitui povestea cronologic – ceea ce ar fi fost în sine dificil, la câte zone de umbră păstrează. De altfel, o spui și în carte, amândoi ne-am lovit încă din adolescență de dificultatea de a spune altora povestea asta de familie – cel puțin atât cât înțelegeam din ea la diferite vârste – într-o formă care să nu creeze mai multă confuzie decât limpezime. Țin minte că atunci când am mai crescut și întâlneam oameni de care mă apropiam suficient ca să-mi doresc să le vorbesc despre familia mea, ajunsesem la o formulă concisă, care dezvăluia câte ceva, fără să spună, de fapt, nimic. Era ceva de genul: „E încurcat, ce vreți, destine de anii ’90”. (Despre anii ’80, anii crunți când părinților noștri le-a fugit pentru prima oară pământul de sub picioare, nici nu pomeneam.) Când interlocutorii mei erau români, păreau să dea din cap a înțelegere, pentru că multe familii române au suferit răsturnări spectaculoase în bălțații ani ’90, dar mult mai greu a fost să le explic unor prieteni vest-europeni un astfel de carusel. N-am reușit niciodată.
Iar dificultatea nu era doar de reconstituire cronologică, bineînțeles. Era și este în primul rând, pentru mine cel puțin, una emoțională. Iar felul cum ai structurat cartea – alternanța „capitol cu Gorzo în prim-plan”, „capitol cu Greene în prim-plan”, deși sigur că ele comunică întruna și se interiluminează – mai îmblânzește intensitatea emoțională. Și cred că ridică și miza cărții, îi adaugă dimensiunea asta literară, pe lângă cea personal-afectivă și cea istoric-documentară. Ceea ce sper să ajute și la receptare.
Ce am învăţat de la Graham Greene. O istorie de familie
A.G.: Într-un fel, da, destinul lui Dan Gorzo poate fi descris drept pilduitor atât pentru anii ’80 (victimă a ceaușismului târziu – intră la închisoare), cât și pentru anii ’90 (victimă a tranziției – suferă o declasare). În același timp, nu e nici pe departe tipic. E realmente ciudat. Îl găsim în proximitatea unor enigme (moartea lui Trofin) și a unor evenimente istorice importante (reprimarea protestelor din Piața Universității în iunie 1990, căderea guvernului Petre Roman în septembrie ’91). La jumătatea anilor ’90, când tu și cu mine suntem adolescenți, ne pomenim înconjurați de scenografia aia neo-rocambolescă: pistolul din noptieră, pașaportul lui fals pe numele unui Marian Mermond, pe care voci nervoase chiar îl caută la telefon. Și, în timpul ăsta, sărăcirea, pe care mai ales tu o percepi foarte clar. Declasarea inexorabilă. Sigur, mulți oameni sărăcesc în anii ’90, dar în cazul lui avem discrepanța asta șocantă: cum poate să fie căutat la telefon de oameni importanți (și pentru noi, copiii, oarecum siniștri), ca Gelu Voican sau ca generalul Nicolae Militaru, și, în același timp, să nu poată fi sigur că mâine va avea un acoperiș sub care să doarmă cu familia lui? Cum ajunge un tip de distincția lui să-i datoreze atât de multe lui Mitică Dragomir?
În ceea ce te privește, imediat ce dobândești un pic de autonomie, pe la vârsta de 15-16 ani, încerci să pui un pic de distanță între tine și toată dubioșenia asta, între tine și locuințele mereu provizorii ale familiei noastre, care mereu se degradau, mereu căpătau o atmosferă de disperare și insanitate ca sub efectul unui sortilegiu. Pe de-o parte, și eu mă voi îndepărta, ajungând chiar în America, deși asta după vârsta de 20 de ani. Pe de altă parte, voi rămâne mereu cumva agățat, fascinat. Într-un fel, m-am transformat în opusul tatălui nostru. El avea ceva de aventurier, îl excita ideea de a participa la istorie. În parte (presupun) și din cauza consecințelor dezastruoase ale aventurilor lui, eu am devenit un tip nevrotic-prudent, care preferă să ocupe un perimetru îngust, pe care-l poate controla. Dar întotdeauna m-am simțit foarte legat de el. Literatura aia franțuzească de gară, cu agenți secreți și conspirații, pe care o devora el, m-a marcat foarte tare, la vârsta de 11-12 ani.
N-am fost niciodată capabil – nici măcar în cele mai rele perioade pe care le-a traversat familia noastră, târâtă de el – să mă dezic de influența lui. Și cândva în adolescență a apărut literatura lui Graham Greene. A apărut ca o salvare. Ceva ce avea o îndepărtată legătură de rudenie cu maculatura de tip Gérard de Villiers și, în același timp, ceva respectabil, ceva nobil, care se aventura să definească o „condiție umană” (Sfântul Graal al literaturii nobelizabile de la jumătatea secolului XX). Și totodată ceva în care recunoșteam viața cotidiană a familiei noastre. O recunoșteam nu în ultimul rând în romanele alea din anii ’30-’40, cu titluri ca Ucigașul plătit, Agentul secret sau Ministerul groazei, pe care Greene le scrie pentru bani și pe care, ca să se semidistanțeze de ele, le subintitulează „divertismente”, romane ale căror intrigi pulp-fantasmagorice le condimentează cu un simț al detaliului sordid-cotidian. În același timp, Greene îmi oferea un filtru superior, caritabil (deși fără menajamente, fără cosmetizări), prin care să privesc un personaj ca taică-meu. Îmi oferea o iluzie livrescă a înțelegerii lui. În orice caz, îmi oferea o alternativă la repudierea lui, la aruncatul cu piatra.
Când i-am luat interviurile alea în ultimul lui an de viață, nu intenționam încă să scriu povestea lui. Oricum, sunt interviuri în care e foarte evaziv. Nici nu vorbește despre el; vorbește despre oameni ca Voican sau Ion Iliescu, așa cum i-a cunoscut. Însă după moartea lui am continuat s-o intervievez pe mama noastră, care a fost fantastică: indiferent de întrebare, încerca să se adune și să răspundă cât putea ea de exact. Și după un an de interviuri cu ea a început să-mi apară conturul unei povești, care a început să mi se pară transmisibilă, deși mi-a mai luat ceva timp până când am realizat că trebuie s-o spun prin Graham Greene. De obicei, eu scriu o chestie și apoi mă chinui să-i dau un titlu – chiar nu sunt bun la titluri, nu-mi vin ușor. De data asta am știut de la început că, dacă e să merg până la capăt cu proiectul, el se va intitula Ce-am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie. Nu se putea intitula altfel.
La nivelul cel mai basic, scrierea acestei chestii a fost felul meu de a-mi trăi doliul după moartea tatălui nostru (tocmai se fac cinci ani), iar de la Greene am împrumutat niște coordonate creștine (Greene fiind un foarte interesant contributor de secol XX la o tradiție a tragismului creștin) de care, deși sunt ateu, aveam nevoie. Apoi, vorbești de faptul că nu povestesc cronologic, ci fac du-te-vino în timp: încep în ’95, apoi mă duc în ’91, apoi plonjez adânc în trecut, dar presar tot timpul flash-uri anticipative etc. Asta vine de la Greene, din Sfârșitul unei iubiri. Imit tehnica lui. Pe de altă parte, forma asta radicală de montaj constând în juxtapunerea a două corpusuri complet diferite de materiale, de documente, pe baza a tot felul de corespondențe, analogii și rime, unele evidente, altele obscure, este ceva ce Greene nu practică niciodată. Inspirația pentru asta îmi vine din alte părți: din literatura unui Radu Cosașu, din cinemaul unui Radu Jude...
I.G.: Și pe mine m-au format aventurile astea rocambolești ale familiei tot înspre prudență, disciplină (unul dintre cuvintele mele preferate, cu care mi-am plictisit toți colegii traducători la discuțiile de breaslă) și o nevoie acută de previzibilitate, combinată cu un soi de exasperare că orice-ai face, bărcuța aia pe care crezi c-ai ajuns de bine, de rău s-o cârmești tot va lua apă în feluri dintre cele mai diverse. Asta dacă n-o înghite de-a dreptul o balenă. Deși sensibilitatea mea de cititoare nu m-a apropiat niciodată prea mult de Graham Greene, cred că aici sunt pe aceeași lungime de undă cu el – bărcuțele multora dintre personajele lui sunt sub ape de-a binelea.
Acestea fiind zise, deși eu una sunt descrisă adesea ca fiind extravertită, ceea ce teoretic s-ar putea asocia cu o nevoie de a mă comunica în afară, am avut de multe ori față de poveștile de familie dezvăluitoare aceeași reacție ca tata: tăcere, retragere, straturi peste straturi de ascunzișuri. Iar dezvăluirea o faci tu, care ești mai degrabă introvertit. Îmi place mult paradoxul ăsta, deși probabil că e doar unul aparent: probabil că nu poți face asemenea scufundări la mari adâncimi fără să fii orientat spre interior. Oricum, sunt fericită că ai făcut-o. Și chiar dacă într-unul dintre pasajele mele preferate din carte zici că te îngrozește ideea unei receptări superficiale, plăsticoase, ca cele cu care ne bombardează pe toate canalele pseudo-psihologia pozitivă și industria de healing, cred că pot să spun liniștită că pentru mine există un „înainte de cartea asta” și un „după cartea asta”. Cel mai simplu spus, mi-a oferit un loc sigur, altul decât visele, unde să mă reîntâlnesc cu tata și „hotarul lui de umbră” într-o formă frumoasă, literară, documentată, cu un filtru în plus – părintele alternativ care a fost Greene pentru tine – și, mai ales, în altă etapă de înțelegere decât cea în care mă aflam atunci când evenimentele erau în desfășurare. Pentru care-ți mulțumesc.
A.G.: Mă mișcă foarte tare ce spui. Și tot timpul cât am scris am avut în cap chestia asta. Am avut zile în care n-am făcut altceva decât să scriu și, pe măsură ce mă băgam tot mai adânc în carte, aveam tot mai mult senzația că sunt doar eu cu ea, majoritatea celorlalte lucruri din jurul meu, din prezentul meu, apărându-mi ca întrucâtva estompate, ceea ce era ușor înspăimântător (oare o să mai ies vreodată din gaura asta de iepure pe care mă tooot duuuc, ca pe-un tobogan în slow-motion?), dar nu neplăcut. Însă chestia asta am păstrat-o mereu în cap: ție cum o să ți se pară? Dar maică-mii? Era esențial s-o acceptați – nu doar în sensul de a vă acorda permisiunea, ci în sensul radical de a o percepe drept o carte nu doar a mea, ci și, pe cât posibil, a voastră. Altfel n-aș fi publicat-o. Mă perpeleam gândindu-mă la șocul pe care ar putea să-l aibă maică-mea văzându-l pe taică-meu prin ochii mei. Știam ce fel de privire vreau să am în carte. Modelul meu îndepărtat era efectul „catolic” pe care-l obține Graham Greene at his best: privirea transcendent-iubitoare care însă rămâne o privire de inchizitor, una care se duce până în prăsele și în sensul ăsta nu menajează nimic (sau aproape nimic). Doar așa puteam să scriu despre el. Dar oare ce voiam eu era compatibil cu pietatea maică-mii? Am stat cu inima cât un purice până a citit și și-a dat binecuvântarea. A fost șocată, dar a aprobat efectul final. A acceptat că, dacă e ca destinul lui Dan Gorzo să aibă parte de un fel de reparație postumă, cartea asta propune o formă de așa ceva, formă care nu e nepotrivită cu subiectul. Și-a dat seama că ce-am vrut până la urmă cu cartea asta a fost să fac lumea să plângă pentru el. Și, pe bune, la nivelul cel mai basic despre asta e vorba. De asemenea, m-am tot gândit la tine: cât de tare o să te tulbure – și în ce fel? – să citești despre lucruri care ți s-au întâmplat și ție, despre care poți confirma că s-au întâmplat, dar privite dintr-un unghi care e în mod apăsat unghiul meu? Trebuie să fie straniu: un al doilea filtru de stranietate care vine peste amintirile unor lucruri stranii ele însele. Nu?
I.G.: Înțeleg perfect efectul de vizuină de iepure pe care-l descrii, pentru că l-am simțit și eu acum, la o scară mult mai mică, câtă vreme am lucrat împreună la acest dialog. Ba chiar și în timp ce citeam și reciteam cartea. O fi fost și stranietate, nu zic nu, cel puțin la primul contact cu textul, dar a fost atenuată de emoție și de calitatea de page turner a cărții. Și eu cred că e o formă de reparație, iar mama vorbește deja despre ea ca despre „cartea familiei”, deci până acum pare să fi ieșit așa cum ți-ai dorit. Și am încredere că va avea parte de o călătorie bună și în afara familiei.
În deschidere este o fotografie din 1995 cu familia Gorzo, din arhiva personală a acestora.
