De ce casele noastre arată așa cum arată? Bill Bryson încearcă să răspundă la întrebarea asta, dar și la multe, multe alte întrebări cartea, acum într-o nouă ediție la Polirom, Acasă O istorie a vieţii private. Aici autorul american ia ca model propria casă pentru a reface îndelungata istorie a vieții private. Rând pe rând, analizează bucătăria, dormitorul sau baia care devin pretexte pentru a vorbi despre istoria alimentației, sexului sau igienei. Textul e împodobit cu anecdote și detalii biografice care fac lectura mai ușoară.
Bill Bryson s-a născut în SUA, unde a lucrat ca jurnalist. La Editura Polirom, de acelaşi autor au mai apărut Călătorii prin Europa (2015), Despre toate, pe scurt. De la Big Bang la ADN (2015), sau Însemnări dintr-o ţară mare.
Citește un fragment din Acasă. O istorie a vieţii private.
„Intimitatea era un concept foarte diferit pe vremuri. În hanuri, paturile comune au rămas un lucru obişnuit pînă în secolul al XIX lea, iar jurnalele conţin adesea observaţii în care autorul se plînge cum a fost dezamăgit să descopere că un necunoscut ajuns tîrziu se suie în pat alături de el. Benjamin Franklin şi John Adams au fost nevoiţi să împartă un pat la un han din New Brunswick, New Jersey, în 1776, petrecînd noaptea ţîfnoşi şi aproape fără să doarmă, ciorovăindu-se dacă să deschidă fereastra sau nu.
Chiar şi acasă era cu totul obişnuit ca un servitor să doarmă la picioarele patului stăpînului, indiferent ce ar fi făcut stăpînul în pat. Documentele arată clar că intendentul şi şambelanul regelui Henric al V-lea erau amîndoi prezenţi atunci cînd acesta s-a culcat cu Catherine de Valois. Jurnalele lui Samuel Pepys arată că o servitoare dormea pe podeaua dormitorului lui şi al soţiei sale şi că el o privea ca pe un fel de alarmă vie împotriva hoţilor. În astfel de circumstanţe, perdelele din jurul patului ofereau o oarecare intimitate şi, de asemenea, atenuau curenţii de aer, dar au ajuns să fie considerate tot mai mult nişte depozite nesănătoase de praf şi insecte. Perdelele din jurul patului puteau constitui şi un risc de incendiu – un considerent deloc neimportant, în condiţiile în care totul în dormitor, de la rogojinile de papură de pe podea pînă la acoperişul de stuf de deasupra, era foarte inflamabil. Aproape toate cărţile despre gospodărie avertizau împotriva cititului la lumînare în pat, dar mulţi făceau asta oricum.
În una din lucrările sale, John Aubrey, istoricul din secolul al XVII-lea, relatează o anecdotă referitoare la căsătoria fiicei lui Thomas More, Margaret, cu un bărbat pe nume William Roper. În această poveste, Roper îl vizitează într o dimineaţă pe More şi îi spune că doreşte să ia de soţie pe una dintre fiicele lui – oricare dintre ele era bună. Prin urmare, More îl duce pe Roper în dormitor, unde fiicele lui dormeau într un pat culisant tras de sub patul părinţilor. Aplecîndu-se, More apucă îndemînatic „un colţ al cearşafului şi îl dă brusc la o parte”, relatează Aubrey debordînd de încîntare lubrică, dezvelind fetele care erau, practic, goale. Protestînd somnoroase faţă de acest deranj, fetele se rostogolesc pe burtă, iar sir William, după o clipă de reflecţie plină de admiraţie, declară că a văzut ambele părţi şi bate uşor cu bastonul pe fundul lui Margaret, fiica de 16 ani. „Ăsta era tot deranjul cînd curtai pe cineva”, scrie Aubrey cu evidentă admiraţie.
Oricît de adevărat sau neadevărat ar fi acest episod – şi merită să amintim că Aubrey scria la mai bine de un secol de la întîmplare –, ceea ce este clar e că nimănui de pe vremea sa nu-i se părea ciudat că fetele mari ale lui More dormeau lîngă patul părinţilor.
Adevărata problemă legată de paturi, cu siguranţă pînă în perioada victoriană, a constat în faptul că acestea erau inseparabile de cea mai tulburătoare activitate, sexul. În cadrul căsătoriei, desigur că sexul era uneori necesar. În populara şi influenta ei carte What a Young Woman Ought to Know (Ce ar trebui să ştie o tînără femeie), Mary Wood Allen le asigura pe tinerele ei cititoare că era acceptabil să participi la intimitatea fizică în cadrul căsătoriei, atît timp cît aceasta se făcea „fără cea mai mică fărîmă de dorinţă sexuală”. Se considera că dispoziţiile şi gîndurile mamei în momentul concepţiei şi de a lungul sarcinii afectau fetusul în cel mai profund şi iremediabil mod. Partenerii erau sfătuiţi să nu facă sex decît dacă erau „în deplină rezonanţă” unul cu celălalt la acel moment, de teamă să nu conceapă un copil ratat.
Acasă. O istorie a vieţii private
Pentru a evita în general excitaţia, femeilor li se recomanda să ia mult aer, să evite distracţiile stimulatoare precum cititul şi jocul de cărţi şi, mai presus de orice, să nu îşi folosească niciodată creierul mai mult decît era strict necesar. Educarea lor nu era doar, pur şi simplu, o irosire a timpului şi a resurselor, ci şi un lucru rău şi periculos pentru delicata lor constituţie. În 1865, John Ruskin opina într-un eseu că femeile trebuiau educate exact atît cît să le fie de folos practic soţilor lor, dar nu mai mult. Pînă şi americana Catherine Beecher, care, după standardele epocii, era o feministă radicală, susţinea cu înflăcărare că femeilor trebuie să li se acorde drepturi depline şi egale la educaţie, atît timp cît se recunoştea că ele au nevoie de un timp suplimentar pentru a se coafa.
Pentru bărbaţi, principala şi preocupanta provocare era să nu verse o picătură de lichid seminal în afara legămîntului sacru al căsătoriei – şi nici acolo prea mult, dacă se putea. După cum explica o autoritate, lichidul seminal îmbogăţea sîngele şi revigora creierul atunci cînd era reţinut în trup în mod nobil. Consecinţa eliminării ilicite a acestui elixir natural însemna că mintea şi trupul rămîneau efectiv slăbite, astfel încît pînă şi în cadrul căsătoriei trebuia să fii econom cu spermatozoizii, deoarece sexul mai frecvent producea spermă „moleşită”, ceea ce ducea la progenituri apatice. Un act sexual pe lună era recomandat ca fiind frecvenţa maximă sigură.
Masturbarea era, desigur, complet exclusă. Consecinţele bine cunoscute ale masturbării acopereau, practic, toate stările indezirabile cunoscute de ştiinţa medicală, inclusiv nebunia şi moartea prematură. Cei care se profanau pe ei înşişi – „fiinţe tremurînde, palide, nenorocite şi cu picioare scheletice care se tîrăsc pe pămînt”, după cum îi descria un cronicar – erau de compătimit. „Fiecare act de autoprofanare este un cutremur – o explozie – un atac cerebral paralizant şi mortal”, declara un altul. Studiile de caz explicau în termeni elocvenţi riscurile. Un doctor pe nume Samuel Tissot descria cum unul dintre pacienţii săi saliva încontinuu, cum din nas îi curgea un sînge apos şi cum „defeca în pat fără să şi dea seama”. Aceste ultime cinci cuvinte erau în mod special zdrobitoare.
Cel mai rău era faptul că dependenţa de masturbare avea să se transmită automat progeniturilor, astfel încît fiecare incident de plăcere vicioasă nu doar înmuia creierul cuiva, ci mai şi submina vitalitatea generaţiilor încă nenăscute. Cea mai minuţioasă analiză a riscurilor sexuale, ca să nu mai pomenim de titlul cît se poate de cuprinzător, era oferită de sir William Acton în The Functions and Disorders of the Reproductive Organs, in Childhood, Youth, Adult Age, and Advanced Life, Considered in Their Physiological, Social and Moral Relations (Funcţiile şi tulburările organelor reproducătoare, în copilărie, adolescenţă, la vîrsta adultă şi matură, examinate în relaţiile lor fiziologice, sociale şi morale), publicată prima oară în 1857. El a fost cel care a decis că masturbarea va duce la orbire. De asemenea, este responsabil pentru afirmaţia citată adeseori: „Aş spune că majoritatea femeilor nu prea sînt afectate de senzaţii sexuale de nici un tip”.
Astfel de credinţe au dominat o perioadă uimitor de îndelungată. „Mulţi dintre pacienţii mei mi-au spus că primul lor act de masturbare a avut loc în timp ce asistau la o reprezentaţie muzicală”, relata grav şi poate puţin neverosimil doctorul William Robinson, într-o lucrare din 1916 asupra disfuncţiilor sexuale.
Din fericire, exista ştiinţa care putea veni în ajutor. Un remediu descris de Mary Roach în Bonk: The Curious Coupling of Sex and Science (Acuplarea: curioasa împreunare a sexului şi ştiinţei) era „inelul cu ţepi pentru penis”, creat în anii 1850, care se punea pe penis la culcare (sau chiar tot timpul) şi era prevăzut cu dinţi de metal care intrau în orice penis care se dilata ireverenţios peste o anumită marjă foarte restrînsă de abatere permisibilă. Alte dispozitive foloseau curenţi electrici pentru a-l aduce pe subiect într o stare de trezie uimită, dar penitentă.
Trebuie remarcat că nu toată lumea avea aceste convingeri conservatoare. Încă din 1836, o autoritate medicală din Franţa pe nume François Lallemand a publicat un studiu în trei volume care echivala sexul frecvent cu o sănătate robustă. Aceasta l-a impresionat atît de mult pe un expert medical scoţian pe nume George Drysdale, încît a formulat o filozofie a iubirii libere şi a sexului dezinhibat numită Physical, Sexual and Natural Religion (Religia fizică, sexuală şi naturală). Publicată în 1855, aceasta s-a vîndut în 90.000 de exemplare şi a fost tradusă în 11 limbi, „inclusiv maghiară”, după cum remarcă Dictionary of National Biography cu obişnuitul şi fermecătorul său accent pus pe detalii inutile. În mod evident, exista un anumit tip de dorinţă pentru o mai mare libertate sexuală în societate. Din nefericire, societatea în ansamblul său mai avea încă aproximativ un secol pînă la a o satisface.
