Acum câteva săptămâni, politologul Vladimir Tismăneanu a postat o memă rasistă pe facebook, motivând apoi că nu a înțeles „gluma”. Am mers pe firul istoric al umorului îndreptat împotriva romilor din România, ca să înțelegem cum s-a putut ajunge aici.
Distanța dintre Scoția și România e de vreo trei mii de kilometri, deci nu poți să le bănuiești de proximitate geografică sau legături istorice. Totuși, una dintre categoriile de bază în umorul românesc e cea a bancurilor cu scoțieni. Zgârcit, bețiv și pus pe scandal, protagonistul lor reprezintă scuza perfectă pentru faptul că umorul are nevoie de stereotipuri și că folosirea lor pe scară largă nu e doar justificată, ci și inevitabilă.
Argumentul unor libertini ai umorului ar suna cam așa: la fel cum spui bancuri cu scoțieni fără nici un fel de patimă și fără să faci rău nimănui, de ce n-ai spune și bancuri cu romi sau unguri? Se schimbă doar etnia și stereotipul asociat ei, nu și principiul de bază.
În urmă cu câteva săptămâni, politologul Vladimir Tismăneanu a postat pe Facebook o memă care prezenta un grup de ciori, însoțit de textul „Aeroportul Țăndărei - Toate zborurile sunt anulate” - o trimitere rasistă la carantina produsă de coronavirus în orașul respectiv. După câteva minute, a șters postarea, explicând că n-a înțeles bine despre ce era vorba în gluma pe care o distribuise. A șters apoi și explicația, pentru ca-n cele din urmă să-și ceară scuze pur și simplu pentru postarea rasistă.
De ce a fost gestul lui mai grav decât dacă făcea o glumă cu scoțieni? Și glumele cu romi și cele cu scoțieni se bazează pe o alăturare surprinzătoare de elemente, pe baza unor stereotipuri. De ce unele sunt vinovate, iar altele nu?
Răspunsul ține de o trăsătură adeseori ignorată a umorului. Râsul înseamnă, în primul rând, veselie și relaxare, însă are și o parte mai întunecată. Să zicem că depinde de care parte a glumei te afli. Filosoful englez Thomas Hobbes vedea în râs o manifestare a superiorității față de ținta glumei. Francezul Henri Bergson scria că râsul derivă din scoaterea în evidență a unor elemente mecanice pe care le ghicim în spatele vieții. Pe asta se bazează umorul care constă în imitație sau în exploatarea unor stereotipuri: scoțianul din bancuri devine mai puțin om și mai mult un mecanism dominat de o zgârcenie scăpată de sub control. Pentru Bergson, râsul cere detașare emoțională: poți să râzi de automatismele unui personaj doar dacă nu empatizezi cu el, dacă nu te gândești că și tu, în locul lui, ai face la fel.
Aici intervine diferența dintre bancurile cu scoțieni și cele cu romi. Umorul pe seama scoțienilor e o expresie a superiorității față de o ficțiune care nici măcar nu ne interesează. Scoțianul din bancurile spuse de români nu e marginalizat și, oricum, probabil că majoritatea est-europenilor care râd pe seama lui nu întâlnesc prea des un scoțian.
Glumele cu romi, în schimb, au altă relevanță socială. În primul rând, e stupid să te plasezi pe o poziție de superioritate față de o categorie defavorizată. În al doilea rând, sunt nocive pentru că perpetuează niște stereotipuri toxice și, odată cu ele, discriminarea. Actul de a râde sau de a spune bancuri cu romi e mai vinovat decât pare. Practic, e un semnal că, în realitate, în spatele acelor stereotipuri nu ar exista nicio dramă umană și că detașarea care ne permite să ne amuzăm e atitudinea potrivită. Glumele, bancurile și memele rasiste contribuie la întărirea prejudecăților care-i împing pe romi la marginea societății
Umorul rasist nu vine, însă, doar de la cel care spune gluma. El are nevoie și de un public care să-l aprecieze, și de un întreg climat social care să-l fi normalizat. Ca să înțelegem mai bine de unde vine postarea lui Vladimir Tismăneanu, m-am uitat la umorul rasist din România ultimilor 30 de ani. Iată trei ipostaze:
Umorul rasist și politica
Între 1979 și 1989, Călin Bogdan Ștefănescu, un tânăr inginer de la Întreprinderea de Transport București, a adunat cam toate bancurile despre Ceaușescu și regimul comunist pe care le-a auzit. Mereu când se spuneau bancuri în prezența lui, avea grijă să le memoreze și să le treacă mai târziu într-un carnețel, pe care-l păstra la sertar. O colosală muncă etnografică s-a transformat, imediat după Revoluție, într-un volum care conținea câteva mii de glume și surprindea tot imaginarul umoristic românesc al acelei perioade. Chiar dacă bancurile au ca element comun regimul, ele pun în contact comunismul cu toate temele posibile. Printre altele, volumul conține bancuri despre sex, canibali, americani și oameni cu probleme psihice.
Evident, unele glume sunt problematice. E cazul celor care insistă pe prostia și răutatea Elenei Ceaușescu și care se bazează pe motivul sexist al femeii cicălitoare. Mai sunt, apoi, bancurile cu romi, în care „țiganul”, cu toate stereotipurile asociate lui, scotea în evidență șubrezenia morală și pretențiile nefondate ale sistemului. Romul din bancurile despre comunism e leneș, needucat, fură și are mulți copii, însă e mai degrabă un accesoriu, un element secundar, al glumelor care vizează regimul lui Ceaușescu.
„Trandafir vine acasă pe la opt seara și Piranda îl ia la rost de cum intră pe ușă:
- Unde-ai umblat, blestematule, până la ora asta?
- La ședință, fa!
- Ședință, ha? Mă prostești în față?
- Stai, fa, nu da! Pe ochii mei c-am fost la ședință! A venit un grangur mare și ne-a zis o mulțime de chestii… Cică: citez în 1982 vom avea cu nu știu cât la sută mai multă carne, citez vom consuma cu nu știu cât la sută mai multe lactate, citez va crește salariul cu nu știu cât la sută și alte chestii d-astea…
- A zis el asta?
- Dacă-ți zic? Mă jur pă copii…
- Bine, te cred… Da’ zi și mie ce-nseamnă „citez” ăla, că nu prea-l pricepui…
- Nici eu nu l-am priceput, da’ trebuie să fie așa, ca un fel de sanchi…”(Călin-Bogdan Ștefănescu, 10 ani de umor negru românesc, Editura Metropol-Paideia, 1991, pag. 61)
Tendința de a fi orbi la problema rasismului din umor a continuat mult după 1990. Pentru români, abuzurile puterii politice din anii de tranziție erau mult prea presante ca să-și poată observa și propria putere de majoritari, care se manifesta difuz, însă la fel de nociv.
Umorul, ce-i drept, te predispune la așa ceva. De obicei, el apare din alăturarea surprinzătoare a unor elemente care în mod normal nu-și au locul împreună. Însă judecata dacă o alăturare este sau nu firească e condiționată de un fundal deja existent de valori și de practici, care sunt atât de încetățenite încât nu mai sunt puse sub semnul întrebării. Cu alte cuvinte, umorul este tributar simțului comun - un reper foarte schimbător, care nu e mereu un ghid de încredere. De aceea, umorul e o unealtă bună atunci când vrei să demaști pretențiile nefondate ale unui dictator sau promisiunile mincinoase ale unui regim - dar nu și dacă vrei să schimbi percepția despre o minoritate etnică.
Umorul are, din cauza relației cu simțul comun, cu stereotipurile deja înrădăcinate, o tendință conservatoare. Iar atunci când încerci să parodiezi rasismul, s-ar putea să obții efectul contrar. Un prieten observa zilele trecute că o memă care ironiza rasismul poliției era distribuită pe Facebook în aceeași măsură și de rasiști, și de oameni care voiau să tragă un semnal de alarmă în legătură cu rasismul.
Aici intervine ceea ce jurnalistul canadian Malcolm Gladwell numește „paradoxul satirei”. Mai exact, atunci când parodiem niște comportamente toxice înrădăcinate, vor râde și progresiștii care le dezaprobă, și reacționarii, care văd în ele o familiaritate reconfortantă. Din cauza asta, crede Gladwell, umorul are o relație tensionată cu progresul social.
După 1989, rasismul și umorul rasist au fost multă vreme tolerate la noi și pentru că stânga intelectuală, care ar fi trebuit să facă dreptate ca apărătoare a egalității în drepturi, era mult prea firavă ca s-o audă cineva. Centrul de prestigiu era în zona intelectualilor de dreapta. Ei aveau însă alte războaie de dus, cu neocomuniștii, cu Ion Iliescu și, după ce-au ieșit în Occident și-au văzut care e situația acolo cu egalitatea de șanse, unii au început să se războiască și cu corectitudinea politică. În eseul Comunismul american, publicat în 1994, în Revista 22, Horia-Roman Patapievici nota că „în anumite medii, în Statele Unite, se va vorbi de faptele tale culturale numai dacă ai norocul să fii sau homosexual, sau femeie, sau negru, sau mexican. În general, e necesar să aparții unei minorități cu identitate agresiv afișată și care să se fi făcut deja auzită printr-o campanie împotriva dictaturii creștinilor albi.”
E ceea ce Patapievici numește „rasismul egalității”. Într-o cultură în care un intelectual marcant vorbește așa, bancurile cu romi duc o viață ușoară.
Multă vreme, românii au fost prea ocupați cu spectrul politic al neocomunismului ca să mai facă ordine în debaraua plină cu rasism și alte forme de discriminare. Problema s-a văzut cel mai bine în februarie 2016, când s-a discutat despre proiectul legii defăimării sociale, depus de Liviu Dragnea la Camera Deputaților.
În lege era vorba de sancționarea cu amenzi a unor fapte sau afirmații care puneau o persoană în inferioritate, pe baza apartenenței sale la o categorie de persoane „care se disting din punct de vedere social prin una sau mai multe trăsături de gen, vârstă, rasă, religie, origine etnică, limbă maternă, tradiții culturale, apartenență politică, orientare sexuală, origine socială, dizabilități, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA". Inițiativa ar fi vizat, în mod clar, și umorul rasist.
Legea conținea idealuri nobile, dar era foarte greu să treci cu vederea că venea din partea lui Liviu Dragnea, așa că unii au interpretat-o ca o încercare de a cenzura presa. Cuvântul „defăimare” nu ajuta deloc. Părea că Dragnea dă o lege ca să scape de exprimarea publică a disprețului pentru el. Proiectul a fost, în cele din urmă, îngropat.
Sketch-urile umoristice
Pe la începutul anilor 2000, Cârcotașii de pe Prima TV vânau gafele de la televizor, le puneau o glumiță-n coadă și le dădeau drumul prin emisiune, să distreze publicul. Curând, însă, și-au diversificat oferta - într-atât de mult încât s-au mânjit cu cărbuni pe față, s-au îmbrăcat în haine colorate și-au început să vorbească folosind în exces litera h înainte de cuvintele care începeau cu vocală. Multe dintre sketch-urile Cârcotașilor includeau personaje în blackface și caricaturizau prin accent limba romani. Blackface se referă la cazurile când un actor alb își vopsește fața pentru a interpreta un personaj negru. În Statele Unite, e de mult un procedeu tabu, fiind considerat foarte rasist.
Ai zice că erau alte vremuri atunci și că între timp s-au schimbat, însă într-o emisiune de pe Youtube din 2018, Mihai Găinușă, unul dintre protagoniștii de la celebra emisiune a Cârcotașilor, continua s-o joace pe ghicitoarea Mama Termita, vorbind cu mai multe h-uri decât e cazul. Din câte se pare, există acolo o slăbiciune pentru caricatura de femeie romă, la fel cum Daniel Buzdugan nu ratează nicio ocazie să imite bătrâne din Moldova.
Pe site-ul CNA, găsim detalii despre o amendă pe care a primit-o Kiss FM pentru matinalul Cârcotașilor. Mai exact, la rubrica Tembelefonul lui Gaiță, un bărbat e sunat ca să i se facă o ofertă pentru „cocoșeii” pe care i-ar avea de vânzare: „Haoleo, trăi-ţi-ar familia, domnu’ Popa. Văzui anunţul ăla din ziar şi cică dumneata ai cocoşăi şi sălbiţe de vânzare.” Culmea e că sancțiunea nu e pentru vreo formă de rasism, ci pentru aluziile sexuale pe care le conține discuția ulterioară despre „cocoșei” (care sunt, de fapt, monedele de aur pe care romii și le prindeau în salbă).
Oricât de atroce ar părea acum, umorul Cârcotașilor are totuși ceva ingenuu. E rasist, pentru că vine din partea unora care sunt orbi la problema rasismului. În aceeași categorie intră sketch-urile TV și spectacolele de la Teatrul de Revistă, unde actorii jonglează voios cu stereotipurile rasiale, fără să-și dea seama de răul pe care-l fac.
Un lucru semnificativ e că aceste scenete sunt scrise și interpretate de români. În ele, se râde pe seama unor romi caricaturali, aduși de multe ori în zona grotescului, din perspectiva majoritarilor. E ca și cum ar trebui să te obișnuiești cu ideea că ești doar personajul secundar în povestea altcuiva.
Un progres uriaș a avut loc atunci când, la emisiunea iUmor de pe Antena 1, a apărut comediantul rom Florin Gheorghe. A adus o perspectivă nouă foarte apreciată de public, însă decupajul pentru TV și prezentarea de pe canalul de Youtube al emisiunii, fiind făcute probabil tot de români, au scos în evidență exotismul situației. Aveau, practic, aerul remarcilor de genul: „Uite, în sfârșit, un rom OK. Iată că se poate!”
Memele de pe internet
În același timp, rasismul e aproape la liber în mediul online. Dacă intri pe grupurile de umor de pe Facebook, sunt șanse mari să vezi imagini cu păsări de culoare neagră, care poartă amenințător sub aripă un cuțit. Sau clipuri scurte cu romi, care au pe fundal cârâitul agitat al unui stol de păsări. Iar astea sunt variantele cele mai soft, pentru că alte glumițe vorbesc despre Hitler, Antonescu și exterminarea romilor.
Umorul ăsta e mult mai atroce decât orice sketch cu șatra de romi de la revelioanele TVR din anii ’90, iar situația pare paradoxală. Te-ai fi așteptat ca în 30 de ani societatea să fi evoluat și în privința toleranței. Doar că odată cu apariția și extinderea internetului s-a democratizat și accesul la audiențe mari. Și de multe ori, pe lângă asta, mai ai și avantajul anonimatului de pe internet. Poate că umorul rasist e mai firav acum în zonele unde el trebuie asumat public, dar prosperă în grupurile de meme pe Facebook, pe paginile anonime și în mesajele private de pe WhatsApp.
Pe lângă rasismul pe care-l au la bază, umorul acestor meme mai conține un ingredient. E vorba de faptul că se aventurează pe un teren interzis, că încalcă niște tabuuri. Unele meme rasiste sunt introduse de un ironic „cine-a făcut asta?” sau „dacă și astea mai sunt glume…”, care te duc cu gândul mai degrabă la chicotelile unui copil care face fix chestiile pe care i le-ai interzis. Umorul s-a jucat mereu cu transgresiunea și cu tabuurile. Există o lungă tradiție de contestare a puterii, doar că acum, în democrația liberală în care trăim, puterea (în sens larg, reprezentată de zonele de prestigiu din societate) a ajuns să mai fie uneori și de partea bună, ca atunci când condamnă rasismul.
Mema rasistă pe care a postat-o Tismăneanu nu era genul de umor pe care să-l faci în spațiul public, într-o societate europeană din secolul 21. E mai degrabă o glumă care apare pe site-uri ca 8chan sau pe grupurile închise pe Facebook. În fond, și el o primise pe o aplicație de mesagerie, de la o prietenă. Faptul că gluma a ajuns să fie asumată de o persoană publică, chiar și pentru 7 minute, arată că umorul rasist încă mai face parte din mainstream, uneori în forma lui cea mai atroce.
Deocamdată, ținta e să fie relegat către subsolurile septice ale internetului, de unde nu știm însă când și dacă o să dispară complet.
