Ce spun numele cartierelor și străzilor despre istoria unei comunități urbane? Am făcut un scurt inventar cu și despre câteva dintre toponimele bucureștene. De la strada Chiristigiilor din Obor, la Piața Hitler sau Raionul V. I. Lenin, schimbările de regim politic și-au pus amprenta asupra Bucureștiului. Ca să aflu mai multe, am pornit într-o excursie virtuală prin arhivele cartierelor din capitală. Articolul conține elemente interactive, dați click cu încredere.
Cartierele din București, inițial niște comune distincte și semi-închise, apar pentru prima dată în secolul al XVI-lea, sub denumirea de „enorii” (parohii) — „enoria popei Comino”, sau „enoria popei Matei”. Legătura strânsă dintre religie și primele delimitări oficiale sugerează apropierea administrativă dintre biserică și curtea domnească. În prima jumătate a secolului al XVII-lea, sub influența turcească, „enoriile” devin „mahalale”. Până prin 1700, cuvântul mahala nu avea același înțeles peiorativ de astăzi, când e asociat cu perifericul, grosolanul, vulgarul. Conform istoricului Constantin C. Giurescu, după ce mahalaua devine rău-famată în secolul al XVIII-lea, lumea a adoptat, din francofilie, termenul de „quartier”.
Spre deosebire de enorii, denumirile ulițelor erau mult mai des lăsate la latitudinea comunității. Pentru că rareori treceau persoane străine prin mahalale, ulițele erau recunoscute de oameni după anumite trăsături propriu-zise ale șoselei sau după un alt reper știut de mai mulți membri ai comunității — de exemplu, „ulița de cătră biserica Gheormei”, sau „ulița cea mare, lângă curtea domniei mele”.
Astăzi, cartierele capitalei nu sunt unități administrative oficiale, deci nu există limite foarte clare între ele. Ca să determin ce e cartier sau nu, m-am folosit de o propunere a unor arhitecți și urbaniști de a împărți orașul în 61 de cartiere, de Google Maps și, nu în ultimul rând, de conștiința mea bucureșteană.
Aviatorilor
Denumirea de Aviatorilor vine de la statuia construită în timpul lui Carol al II-lea în cinstea „eroilor aerului”. În discursul de la inaugurare a monumentului din 1935, regele vorbește despre dezvoltarea aeronauticii românești cu mândrie și patriotism : „Această piatră şi acest bronz să rămână veşnic ca o amintire, ca un semn al devotamentului şi al credinţei.” Piața Charles de Gaulle, la intersecția dintre Aviatorilor, Dorobanți și Floreasca, a trecut printr-o serie lungă de redenumiri, în funcție de regimul politic de la putere. Inițial numită Piața Jianu în memoria unuia dintre pandurii lui Tudor Vladimirescu, a fost botezată „Hitler” în timpul guvernării mareșalului Antonescu, marcând afilierea României la politica Germaniei naziste. După 1947, urmând o practică comună din blocul estic de a redenumi piețe, orașe și străzi după liderii Uniunii Sovietice, rondul devine Piața Generalissim I. V. Stalin. Dar nici asta nu a durat prea mult, pentru că după ce Hrușciov a condamnat politica stalinistă, statuia lui Stalin a fost demolată, iar piața a primit numele de Piața Aviatorilor.
Lacul Herăstrău și-ar fi primit numele după un fierăstrău mecanic poziționat la marginea lacului în secolul XVII — „herăstrău” vine de la „fierăstrău”. În anii ‘30, mlaștina din jurul lacului a fost asanată pentru a crea un parc. Deși numele lacului a rămas neschimbat, parcul nu a scăpat din mâinile politicii tumultoase din secolul XX fără o serie de redenumiri. De la Parcul Național, la Parcul Carol al II-lea, de la Parcul I.V. Stalin, la Parcul de cultură și odihnă Herăstrău. Acum peste un an, în urma unei decizii luate de Primăria Capitalei în lipsa unei dezbateri publice, Herăstrău a fost redenumit Parcul Regele Mihai I.
Cartierul Evreiesc
Deși delimitările sunt discutabile, Cartierul Evreiesc e la est de Piața Unirii, unde se află trei sinagogi, Teatrul Evreiesc de Stat și școala Laude-Reut. Dar ceea ce se numește astăzi Cartierul Evreiesc este doar o mică bucată din ce obișnuiau să fie cartierele evreiești bucureștene. Minoritatea evreiască locuia și muncea în mahalaua Popescului (azi, Unirii - Sfântul Gheorghe), Calea Moșilor, Văcărești - Dudești, Calea Rahovei, Calea Griviței. Comunitatea era în sine foarte diversă, cu oameni veniți din Imperiul Otoman, Spania, Polonia sau Ucraina.
Primele mențiuni ale minorității evreiești în București apar pe la mijlocul secolului al XVII-lea. Conform volumului Istorii și imagini din Bucureștiul Evreiesc (2011), de Felicia Waldman și Anca Ciuciu, boierii noștri se împrumutau la creditori străini, printre care și evrei, pentru a pune mâna pe tron. Asta a fost și situația lui Mihai Viteazul, care, după ce ajunge domnitor, îi „taie pe toți creditorii” săi.
Mai târziu, Anton Maria del Chiaro, secretarul lui Constantin Brâncoveanu, scrie în italiană pe la 1718 despre familiile evreiești din Țara Românească: „Trăiesc destul de prost, ocupându-se cu vânzarea rachiului şi cu altele, pentru a-şi susţine existenţa. În afară de limba valahă, vorbesc germana, şi poloneza. Nu au voie să poarte haine de cât de culoare neagră sau violetă, nici ghete galbene sau roşii, ci numai negre.”
În 1930, cei aproape 70.000 de evrei care trăiau în București formau 11% din populația orașului. În 2011, mai locuiau în București doar puțin peste o mie de evrei. Exodul către Israel sau Occident a început din cauza persecuțiilor din timpul regimului antonescian și din comunism. În timpul rebeliunii legionarilor dintre 20 și 23 ianuarie 1941, cartierele evreiești au fost devastate, prăvăliile jefuite, sinagogile incendiate. Pogromul de la București a dus la moartea a 125 de evrei, iar alte câteva mii au fost scoși din casele lor, bătuți și jefuiți.
Cotroceni
Cotroceni vine cel mai probabil de la „a cotroci”, care înseamnă fie „a scotoci”, fie „a adăposti”. Numele ar putea fi legat de pădurea deasă în care se ascundeau haiducii și tâlharii până prin 1660, când dealul Cotroceni devine proprietatea lui Șerban Cantacuzino. După ce a devenit domnitor, Cantacuzino a construit mănăstirea Cotroceni. Palatul Cotroceni a fost ridicat pentru regele Ferdinand pe la finalul secolului al XIX-lea. În comunism, după 1949, a funcționat ca Palatul Pionierilor pentru o vreme, iar după ‘89 a devenit reședința oficială a Președintelui României.
În Cotroceni s-a păstrat destul de bine arhitectura interbelică, locuințe construite pentru apropiații curții regale. Dacă te plimbi prin cartier, poți încă să mai ochești câte-o casă în stil neoromânesc (preferat de aristocrație), eclectic și mauro-venețian.
Drumul Taberei
Drumul Taberei vine de la taberele pandurilor stabilite aici de Tudor Vladimirescu în timpul Revoluției de la 1821. Tudor Vladimirescu e foarte prezent în cartier — un parc și-un liceu îi poartă numele. Mai multe despre procesul de modernizare a cartierului și despre locatarii foarte diverși, găsiți în articolul lui Vlad Odobescu de pe The Black Sea.
Ferentari
Nu există consens în legătură cu originea denumirii cartierului Ferentari. Două dintre ipotezele care circulă leagă denumirea de militărie: fie de la „ferentari”, ostașii olteni ai lui Al. I. Cuza, care au primit terenuri în această regiune, fie de la „Ferentarius”, numele dat soldaților infanteriști din legiunile romane. Pentru a afla mai multe, l-am contactat pe Andrei Răzvan Voinea, istoric al arhitecturii și autorul volumului Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină (2019), care a lucrat la o cercetare despre Ferentari, încă nepublicată. Din studiu, am aflat câte ceva despre toponimele din Ferentari care, deși situate într-un cartier periferic și uitat de lumea din centru, au suferit și ele tot felul de modificări. În timpul guvernului Ion Antonescu, străzile purtau nume de eroi militari. În 1948, după instaurarea comunismului, strada Carol I și strada Regele Mihai I devin strada Toporași, respectiv strada Garoafei.
Zonă agricolă în secolul al XIX-lea, Ferentari devine propriu-zis cartier bucureștean doar după 1945, când a început construcția blocurilor roșii pentru muncitori, printre primele schimbări urbanistice aduse de regimul comunist în București. Cartierul este inclus administrativ pentru vreo 18 ani în Raionul V.I. Lenin. În 1975, tot acolo sunt construite blocuri pentru nefamiliști. Locatarii, conform lui Voinea, nu se arătau nemulțumiți de condițiile de trai în timpul comunismului, deși blocurile ofereau un confort minim.
L-am întrebat pe Voinea când au devenit anumite zone din cartier propriu-zis ghetouri, unde locuitorii nu au deseori acces la curent și apă caldă, iar sistemul de salubrizare e în paragină. Mi-a răspuns că, din păcate, nu există date concrete, tot ce-a aflat a fost de pe teren. După ‘89, când mulți dintre cei repartizați aici în comunism au ales să se mute mai spre centru, unele dintre apartamentele goale au fost ocupate (scuatate) de oameni fără adăpost, de exemplu pe Aleea Livezilor sau pe strada Zăbrăuțului. Antropologul și scriitorul Adi Schiop, mai nou și actor în Soldații. Poveste din Ferentari (2017), vine cu o perspectivă critică asupra exagerării și exotizării sărăciei din Aleea Livezilor cea insalubră, ajunsă un „simbol” al cartierului. În realitate, strada e împărțită în două — pe bucata mai din est, se află garsonierele hiper-dezolante, iar pe cealalată se „respiră un aer de sărăcie relativă sau de prosperitate contrafăcută din materiale chinezeşti ieftine.” Încet-încet, chiriile crescânde și evacuările forțate din Ferentari îi împing pe locatarii cei mai săraci și mai departe de oraș.
Griviței
După Războiul de Independență, mai multe artere din București au fost numite după sate bulgărești ca să marcheze diverse victorii ale armatei române împotriva Imperiului Otoman. Calea Târgoviștii devine Calea Griviței (după Grivița din regiunea Plevna), de unde și toponimul cartierului. Din același motiv, Podul Calicilor a devenit Calea Rahovei.
Începând cu 1910, zona din jurul căii Griviței e modernizată; printre proiecte se numără construirea unui cartier cu locuințe ieftine pentru ceferiști și desființarea gropilor de gunoi. Groapa lui Ouatu, după numele unui proprietar de terenuri din zonă, obișnuia să fie un ascunziș popular pentru pungașii Bucureștiului până prin anii ‘30, ne spune studiul lui Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre (1966). Groapa Cuțarida a supraviețuit mai mult, până după al doilea război mondial. Despre gunoieri și locatarii Cuțaridei, aflăm din Groapa (1997), de Eugen Barbu:
„Gunoierii aprinseseră focul. Fumul înecăcios acoperi pământul tare. (...) Se descălțară. Aveau tălpile negre, tăiate și pline de răni. Le perpeleau la căldură. O ceată de câini îi înconjură. Erau mari cât niște viței, flocoși și răi. Lătrară spre groapă și se repeziră către marginile ei înalte.”
Obor
La finalul secolului al XVII-lea, Bucureștiul avea trei târguri, printre care și Târgul de Afară, sau Oborul (de vite). Târgul de Afară se întindea între Calea Moșilor, după sărbătoarea Moșii de vară, și Piața Obor de astăzi, situat pe-atunci după marginea orașului. La categoria divertismentul secolelor XVII-XVIII, Oborul avea și bâlci, și loc de spânzurătoare. De exemplu, cronica lui Brâncoveanu din 1693 amintește de execuția publică a unui boier care râvnea după domnie.
Activitatea comercială intensă a cartierului de-a lungul timpului e reflectată și prin denumirile străzilor din vecinătate, păstrate până azi, de exemplu Strada Chiristigiilor, adică a negustorilor de lemn, sau Strada Vaselor, adică a negustorilor de vase. În anii ‘30 s-au construit Halele Obor, sub comanda arhitectului Horia Creangă, nepotul lui Ion Creangă, iar în timpul comunismului blocul ALMO, Ansamblul de Locuințe și Magazinul Obor.
Zona Obor e marcată în principal de comerț, deci peisajul se adaptează inevitabil la vremuri. Acum câțiva ani, a început gentrificarea. Onțanu, fostul primar al sectorului 2 și felurite firme private au contribuit la deschiderea unor mall-uri, complexe rezidențiale, clădiri de birouri și, nu în ultimul rând, la evacuări forțate. Din nostalgie și pentru nostalgie, recomand să ascultați Rică din Obor, de la Zmei3, iar pentru a afla mai multe despre noul farmec al pieței articolul lui Vlad Odobescu, Rezistența #Obor.
Titan - Balta Albă
În ceea ce privește Balta Albă, o legendă circulă cum că toponimul s-ar trage de la faptul că, în timpul epidemiei cunoscute ca Ciuma lui Vodă Caragea de la începutul secolului al XIX-lea, exista o groapă în zonă unde erau aruncate cadavrele bolnavilor și acoperite cu var nestins. De la ploaie, baltă; și de la var, albă. Balta Albă. Câte despre Titan, numele provine de la o fabrică de ciment din cartier, de pe la 1900, botezată la rândul ei după titanii din mitologia greacă, fiii Gaiei și ai lui Uranus.
Despre valul de muzicieni al cartierului din ultimele decenii, de la rockeri, la jazziști, la rapperi, puteți urmări documentarul Balta Albă (2016), regizat de Silviu Munteanu.
Tineretului
Înainte de anii ‘80, cartierul Tineretului se numea Cărămidarii-de-Jos, fiindcă în secolul al XVII-lea se găsea prin împrejurimi un amestec de lut și nisip din care se puteau face cărămizi. Toponimul Tineretului se trage de la parcul Tineretului, amenajat la mijlocul anilor ‘70 de tinerii din școli și fabrici din apropiere. În 1985-1986, cartierul este sistematizat, fiind construit și Palatul Pionierilor și al Șoimii Patriei, astăzi Palatul Copiilor.
Victoriei
Înainte ca Piața Victoriei să fie loc de proteste, cartierul Victoriei era în principal o zonă a elitei boierești și-apoi a celei burgheze. Podul Mogoșoaiei, astăzi Calea Victoriei, a fost construit în 1692 prin unirea a două drumuri, și-a primit titlul de „pod” datorită pavajului cu bârne de lemn, o formă veche de asfaltare. Drumul avea scopul de a lega moșia lui Brâncoveanu de cea de la Mogoșoaia. Despre pod la începutul secolului al XIX-lea ne spune Nicolae Filimon în Ciocoii vechi și noi: „Boierii se plimbau în caleşti şi butci cu arcurile poleite, spre a se deosebi de neguţători. Podul Mogoşoaiei şi al Târgului de Afară erau cele de căpetenie preumblări ale boierilor.” Pe la 1800, unele case boierești au pentru prima dată canalizare, o inovație ce face vâlvă prin oraș.
Pe 8 octombrie 1878, Podul Mogoșoaiei e redenumit Calea Victoriei, în urma războiului de independență, de-aici și numele întregului cartier. Denumirea bulevardului și a zonei a rămas neschimbată indiferent de regimul politic, deși din punct de vedere arhitectural capătă schimbări majore la începutul secolului al XX-lea. În 1910, Henri Stahl, antropolog cultural de origine elvețiană, se arată nemulțumit de stilul parizian al noilor clădiri bucureștene care îl înlocuiește pe cel tradițional. În Bucureștii ce se duc (1910) Stahl scrie și despre „Calea Victoriei cea îngustă, șerpuită și atrăgătoare de mahalagii”, o atracție principală pentru mondenitatea bucureșteană, dar și pentru turiști. Bucureșteanul get-beget se plimbă numai pe trotuarul din dreapta, în timp ce provincialul pudic în vizită la București e îndemnat să evite vitrina librăriei Alcalay de pe partea stângă, deoarece cărțile franțuzești cu teme și ilustrații erotice n-o să-i cadă bine.
Zona Victoriei e menționată și în presa americană în 1928, într-un articol din The New York Times intitulat Bucharest, Too, Has Its Main Street: „Aproape tot ce prezintă importanță se află pe sau în apropierea Căii Victoriei. Pe o parte sau alta a drumului chinuitor, îngust sunt palatul regal, Cercul Militar, poșta centrală - în același timp cele mai de seamă magazine, restaurante și cafenele”. Turistul vestic în București remarcă surprins atât mașinile trase de cai, de mult timp dispărute în Occident, cât și taxiurile incredibil de ieftine în comparație cu cele din Londra sau New York.
Bucureștiul continuă să fie un oraș în schimbare, care reflectă la fiecare pas transformările prin care am trecut noi, ca societate. Locuitorii luptă să oprească proiectele ce pun în pericol spații urbane emblematice, cum ar fi Parcul Circului sau casele pe picior de demolare din Cotroceni.
Surse fotografii:
Foto main: Bukarest: Leuchtreklamen (1935), Landesarchiv Baden - Württemberg, Staatsarchiv Freiburg, fotografie de Willy Pragher, colorizată
Gif hărți: Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre (1966). Constantin C. Giurescu.
Aviatorilor: Piața Jianu (1936), Pinterest
Cartierul Evreiesc: Refugiați evrei și supraviețuitori ai Holocaustului dormind în fața Templului Coral, Yad Vashem Archives (sursă Leon Malowitz & Angel Zhan)
Cotroceni: Palatul Cotroceni (cca. 1901-1904), fotografie de Alexandru Antoniu; Muzeul Cotroceni (2016), fotografie de Alexandru Kocsis
Drumul Taberei: Favorit (cca. 1975), Cinema Favorit, autor necunoscut; Favorit (2017), Bucureștiul Meu Drag, fotografie de Mihai Petre
Griviței: Cinema Dacia - Marcon, Calea Griviței (1978), Bucureștiul Meu Drag, fotograie de Serban Lacriteanu; Cinema Dacia - Marcon, Calea Griviței (2017), Bucureștiul Meu Drag, fotografie de Mihai Petre
Obor: Halele Obor (1953), Pinterest
Tineretului: Palatul Pionierilor (1986), Bucureștiul Meu Drag, fotografie de Dinu Lazar
Titan - Balta Albă: Baza sportivă Spartac (1982), Bucureștiul Meu Drag, fotografie de Andrei Birsan; Park Lake Mall, fosta bază sportivă Spartac (2016), Bucureștiul Meu Drag, fotografie de Mihai Petre
Victoriei: Palatul Telefoanelor și Teatrul Național (1936), Bucureștiul Meu Drag, autor necunoscut
