În vremea Coaliției și a referendumului, peisajul cinematografic din România a fost transformat într-un câmp de lupte ideologice. Săptămâna trecută, la Cinematograful Țăranului Român de pe lângă Muzeul cu același nume, fanatici naționaliști și ultrareligioși au întrerupt două proiecții ale unor filme cu tematică LGBT („120 BPM” și „Soldații. Poveste din Ferentari”).
Ca să lămurim de unde și până unde film queer în România, l-am rugat pe Andrei Luca să ne povestească istoria temei. Andrei Luca e critic de cinema și coordonator Cineclub Queer, alături de Georgiana Madin.
Istoria cinematografiei queer (nu numai cea autohtonă, ci în general) este și o istorie a reprimării. Până în momentul lansării filmului Legături bolnăvicioase (r. Tudor Giurgiu, 2006), mai exact la cinci ani de la dezincriminarea homosexualității în Romania, temele LGBT au fost evitate, fără a fi abordate frontal de cineaștii români (excepție făcând Radu Gabrea, care a regizat în Germania de Vest, în 1984, un lungmetraj inspirat de viața lui Rainer Werner Fassbinder, cu titlul Ein Mann wie Eva).
În țări precum Germania sau Marea Britanie, interzicerea prin lege nu a fost întotdeauna un motiv de suficient de puternic pentru a opri producția unor lungmetraje cu tematică LGBT. Unul dintre primele filme queer din lume, Anders als die Andern (r. Richard Oswald, 1919), spune povestea unui personaj gay care apelează la sinucidere ca unică scăpare de șantaj și de pericolul de a-și vedea întreaga viață distrusă de un scandal sexual.
Apariția filmului a fost strâns legată de intenția polemică a regizorului față de controversatul articol 175, prin care homosexualitatea era pedepsită cu închisoarea. La un an după lansarea în cinematografe, o comisie special constituită a interzis difuzarea peliculei în alte scopuri decât cele educaționale.
În mod similar, însă cu rezultate complet diferite, Victim (r. Richard Dearden, 1961), un film care abordează un subiect asemănător , a avut premiera în Marea Britanie cu șase ani înainte ca homosexualitatea să fie dezincriminată și a contribuit în mod decisiv la încurajarea unor dezbateri care au condus la schimbarea legislației. În același timp, trebuie menționat că problema fusese deja amplu discutată la nivelul societății engleze cu ocazia unor procese celebre, printre care și cel al lui Alan Turing. Mai mult, în urma acestor procese, o comisie special alcătuită a publicat în 1957 un raport care recomanda dezincriminarea homosexualității.
Menționarea Germaniei și a Marii Britanii ca exemplu accentuează faptul că homofobia este un fenomen transnațional și se manifestă în moduri similare (atât la nivel discursiv, cât și legal) indiferent de țară. În mod identic episoadelor de la MȚR, pelicula Anders als die Andern a avut parte de proiecții întrerupte de manifestanți indignați de subiect (în principal, persoane cu puternice credințe religioase, antisemite sau simpatii naționaliste). În același timp, în ciuda protestelor, până în momentul interzicerii sale filmul s-a bucurat de succes la public.
Pentru a închide bucla paralelismului dintre cazul filmului Anders als die Andern și cel al cinematografiei autohtone, ar fi important de notat că Legături bolnăvicioase al lui Tudor Giurgiu a fost în 2006 lungmetrajul românesc cu cele mai multe bilete vândute în sălile din țară (obținând în 2007 și un premiu Gopo la categoria Premiul Publicului). Vorbind despre relația dintre două studente, Kiki (Maria Popistașu) și Alex (Ioana Barbu), filmul este prima poveste din cinematografia română care abordează în mod frontal relația amoroasă dintre două femei. Timid erotic, însă destul de abil în portretizarea fragilității primei iubiri, Legături bolnăvicioase evită explorarea complicațiilor pe care le-ar putea avea în societate ecourile unei relații între două persoane de același sex. Succesul la public n-ar trebui interpretat doar în cheia unei deschideri la nivel social (deși cu doar un an înainte de momentul lansării, Accept organizase prima paradă cu tematică din București), ci și datorită unui plan de promovare inteligent.
Revăzând recent lungmetrajul lui Tudor Giurgiu, m-a surprins distribuirea în roluri secundare a două personalități publice, care în anii ulteriori apariției filmului au adoptat poziții conservatoare față de comunitatea LGBT: Mihaela Rădulescu și Puya. Mai mult decât atât, într-o cronică de întâmpinare, criticul de film Alex Leo Șerban nota prezența lui Călin Popescu Tăriceanu (susținător actual al Coaliției pentru Familie), pe atunci prim-ministru al României, la premiera filmului, dar și la petrecerea de după. Faptul că Puya, Tăriceanu și Rădulescu s-au declarat împotriva căsătoriilor dintre persoane de același sex ar putea constitui un indiciu către o posibilă receptare în cheie fetișizant-obiectificatoare a cuplului format din Kiki) și Alex .
Unul din scurtmetrajele LGBT recente, Ana se întoarce (r. Ruxandra Ghițescu, 2016), explică elocvent ce presupune această receptare printr-o secvență în care unul din personaje își exprimă toleranța față de cuplurile formate din două femei frumoase (mai degrabă ca pretext al unei fantezii heterosexuale decât ca acceptare sinceră a homosexualității) și dezacordul față de cuplurile formate din bărbați (care nu pot fi obiectificate într-o fantezie).
Această perspectivă asupra safismului deschide o nouă discuție despre condițiile care au inhibat evoluția unei cinematografii queer autohtone. România a ratat valul revoluțiilor sexuale din anii ‘60 și ’70 care au propulsat feminismul pe agenda publică a societăților vestice. Eliberarea femeii de universul domestic, de presiunea maternității și a unei familii, dar și destabilizarea patriarhatului au creat un culoar discursiv oportun pentru afirmarea unor identități și a unor modalități de conviețuire în afara normelor acceptate.
Atât Legături bolnăvicioase, cât și recentul Soldații. Poveste din Ferentari sunt lungmetraje de debut care se inspiră dintr-o sursă literară. Dacă Tudor Giurgiu s-a inspirat din cartea cu același titlu scrisă de Cecilia Ștefănescu, autoare cu care a și colaborat în elaborarea scenariului, în cazul filmului regizat de Ivana Mladenovic este vorba o adaptare a cărții cu același titlu, scrisă de Adrian Schiop, care e în același timp coscenarist și actor. Dincolo de abordarea intersecțională a problemei marginalității, Soldații. Poveste din Ferentari se distanțează de alte producții cu tematică LGBT printr-o reprezentare non-homonormativă a relației dintre cei doi protagoniști. Mai mult, intimitatea dintre personaje nu este construită pe senzualitate, ci mai degrabă pe umor.
În materie de scurtmetraje, diversitatea întregului spectru LGBTQIA+ este mult mai vizibilă. Pieptiș, scurtmetrajul lui Patrick Brăila din 2016, se folosește de metafora drumului pe care cele două personaje principale îl parcurg de acasă la mormântul bunicului pentru a evidenția procesul lent prin care mama trebuie să treacă pentru a înțelege decizia fiului de a-și începe tranziția. Ca în cazul filmului Soldații. Poveste din Ferentari, povestea are un puternic subtext autobiografic, pe care regizorul îl și dezvăluie spre finalul filmului.
Diversitatea scurtmetrajelor queer autohtone nu se rezumă doar la acoperirea întregului spectru din care este compus acronimul LGBTQIA+, ci și la o diversitate a formelor și preferințelor estetice. O noapte în Tokoriki al Roxanei Stroe, spre exemplu, se distanțează de estetica sobră a filmului românesc contemporan și adoptă un stil de reprezentare camp, destul de rar întânit în cinematografia autohtonă (deși există o serie de exemple care pot fi încadrate într-o astfel de sensibilitate, precum Secretul armei secrete – r. Alexandru Tatos sau, în mod involuntar, secvențe din filmele Elisabetei Bostan).
O petrecere de majorat la discoteca din sat devine pretextul perfect pentru regizoare pentru a broda o poveste în jurul un trio amoros. Dincolo de acțiunea propriu-zisă, care culminează cu deconspirarea relației gay dintre iubitul sărbătoritei și unul dintre invitați, Roxana Stroe introduce o serie de referințe la cultura queer și la diverse elemente kitsch ale culturii autohtone în încercarea de a expune ridicolul masculinității toxice care înconjoară personajele din film.
Mamă, tată, vreau să vă spun ceva... (r. Paul Mureșan) este un scurtmetraj de animație care se concentrează pe unul dintre aspectele cu rol vital în emanciparea comunității LGBTQIA+, și anume coming-out-ul. Folosind în mod ingenios simbolismul grafic și motajul alert pentru a relata încercarea unui tânăr de a mărturisi în fața părinților atracția față de un coleg de clasă, filmul ridică problema narațiunilor pe care le croșetăm pentru a le vorbi altora despre propria identitate sexuală.
Discuția despre asumare nu poate ocoli menționarea documentarului de mediumetraj Noi doi (r. Claudiu Mitcu), în care regizorul urmărește câteva episoade din viața cotidiană a unui cuplu gay. Deși în majoritatea cazurilor cele două personaje sunt conștiente de prezența camerei (ba mai mult, cei doi se filmează singuri, fapt care face ignorarea aparatului de filmat aproape imposibilă), există câteva secvențe în protagoniștii (Cristi și George) renunță la precauții și lasă lucrurile să se desfășoare ca și cum intimitatea lor nu s-ar afla sub o permanentă supraveghere.
În ciuda acestei liste care conține destul de puține titluri românești (la care s-ar mai putea adăuga câteva scurtmetraje, un serial TV - Valea mută, regizat de Marian Crișan și un lungmetraj – Love building al Iuliei Rugină),, ar trebui menționat că istoria queer locală nu se rezumă doar la ce s-a produs în România, ci și la ce a fost vizionat (în mod legal sau nu). Dacă e destul de greu (chiar imposibil) să contabilizezi sau să urmărești traseul casetelor cu filme cu tematică LGBT care circulau în perioada comunistă, proiecțiile organizate în mod oficial sunt mai ușor de identificat, întrucât multe dintre titlurile proiectate se află în continuare în colecțiile Arhivei Naționale de Film. Spre exemplu, Oberst Redl (István Szabó, 1985) a rulat în cinematografele de la noi în momentul lansării sale, deși povestea filmului aborda în mod explicit teme queer. Cel mai probabil, imaginea imperialismului decadent a cântărit mai greu în ochii cenzurii decât prezența unui personaj gay.
Un alt element care ar trebui probabil remarcat în legătură cu filmele discutate ține de diversitatea formelor și a preferințelor estetice. Mai mult, faptul că majoritatea titlurilor reprezintă producții relativ recente accentuează ideea unei preocupări din ce în ce mai prezente față de reprezentarea minorităților sexuale în cinematograful autohton.
În privința evenimentelor recente de la MȚR, cele care au și impulsionat ideea unui articol despre istoria filmului queer românesc, trebuie spus că au readus în prim plan o discuție evitată la nivelul societății românești și au evidențiat tocmai neputința grupurilor conservatoare de a ieși din propria bulă și de a-și impune discursurile în presa mainstream prin alte mijloace în afară de scandal. Reacțiile homofobe generate de cele două filme proiectate (120 battements par minute, al lui Robin Campillo și Soldații. Poveste din Ferentari) nu au făcut decât să confirme capacitatea cinematografului de a genera dezbateri care pot conduce la schimbare și puterea oamenilor de a se coaliza în fața nedreptății și a homofobiei.
¹Ar trebui menționat că unul dintre factorii care au contribuit la succesul filmului are legatură cu faptul că Berlinul interbelic era unul din cele mai libertine orașe europene în privința sexualității. Filme queer precum „Cabaret” (r. Bob Fosse, 1972), dar și secvențe din „La caduta degli dei” (r. Luchino Visconti, 1969) evocă diferite spații din Germania interbelică în care homoerotismul și homosexualitatea erau acceptate. (N.a.)
Imagine principală: Stopcadru din „Legături bolnăvicioase”
