Istoria carantinei începe la Veneţia, în a doua parte a veacului al XIV-lea. Ideea a venit din necesitatea de a restricționa accesul în oraş oamenilor veniți pe nave din Orient, suspectaţi că ar fi purtători ai flagelului ciumei, pentru a limita răspândirea bolii și a proteja în felul acesta viața și starea de sănătate a locuitorilor din „lagună”. Atunci, dogele şi consiliul venețian le-au impus călătorilor nou-sosiți la porțile orașului să stea izolați patruzeci de zile într-un lazaret supravegheat (un spital improvizat) și să urmeze câteva proceduri de dezinfecţie și igienă. De ce 40 de zile de izolare? Numărul și motivația credem că sunt de inspirație biblică: 40 de ani au rătăcit Moise și poporul ales prin deșertul Sinaiului, timp în care mulți iudei au murit, iar cei rămași s-au vindecat de morbul sclaviei egiptene. Și Iisus a stat singur în deșert 40 de zile, rezistând ispitirilor de tot felul și ținând post. Se intuia atunci că 40 de zile ar reprezenta exact timpul necesar pentru îndepărtarea pericolului de moarte. În limba latină, numărul 40 se traduce prin quaranta, care a dat în italiană quarantina, de aici numele de carantină. [1]
În istoria modernă a Occidentului au existat două modele de intervenție împotriva bolilor pe cale să se transforme în epidemii sau pandemii. Unul dintre ele a fost influențat de teoria medicală a miasmelor (un aer urât mirositor și nociv) și celălalt de teoria contagiunii de la om la om. Ambele modele au fost analizate de istoricul american Peter Baldwin, în influenta sa carte Contagion and the State in Europe, 1830-1930. [2]
Mai apropiată de modelul venețian a fost carantina austriacă, implementată mai ales în Imperiul Habsburgic și Prusia, în Rusia, Polonia și Finlanda. În statele cu un „regim politic autoritar”, cum avea să constate Peter Baldwin. Instituția a fost construită plecând de la ideea că boala se răspândește prin contagiune directă și punea accent pe izolare strictă la frontiere, în special la frontiera navală, pe sechestrarea bolnavilor, pe interzicerea deplasărilor și pe interdicții sociale. În mare, atunci când boala izbucnea, regula era ca oamenii să stea izolați în casele lor și să aștepte stingerea focarelor.
În ce privește carantina din principatele române (din 1859, România), aceasta a fost croită după modelul carantinei din Imperiul Habsburgic și a început să funcționeze ca instituție permanentă a sistemului de sănătate publică din anul 1830. La temelia organizării ei au stat articolele referitoare la sănătatea populației din Regulamentul Organic. [3] Conform acestuia, activitatea sistemului de carantine, în primii 23 de ani de funcționare, a fost dirijată de Ministrul de Interne, de Inspectorul carantinelor, de Protomedicul țării și de „Comitetul sănătăţii” și s-a axat pe măsuri de izolare ferme și foarte stricte la frontiera dunăreană și pe pedepse drastice. De exemplu, între 1830 și 1859, durata de izolare în carantinele de la Dunăre a variat de la 3 la 5 - 7 zile, în perioadele de acalmie, și de la 14 la 20 - 24 și chiar la 30 de zile, în perioadele acute ale bolii, în funcție de semnalul primit de la Constantinopol. Zilele de izolare nu puteau fi negociate, erau obligatorii și se aplicau tutoror celor care voiau să intre în principate. Cine se gândea să eludeze carantina risca să fie împușcat de jandarmi, dacă era surprins și nu se oprea la somația acestora, sau condamnat „pe viață la ocnă”. Scopul acestor reguli și pedepse era unul singur: să fie blocată molima la frontierele țării. [4]
Despre carantinele de la Dunăre există numeroase descrieri și mărturii din epocă. Voi aminti aici, ca exemplu, experiența englezului John Mason, trăită în carantina de la Galați și lăsată posterității în cartea Trei ani în Turcia. Jurnalul unei misiuni medicale la evrei. Mason era de profesie chirurg, iar drumul spre Moldova l-a făcut în calitate de membru al misiunii medicale și de convertire a evreilor la creștinism. După un drum lung și istovitor pe apă și pe uscat, John Mason debarcă la Galați, cu intenția de a ajunge la Iași. E 8 mai 1846 și în această parte a Europei bântuie holera. Conform protocolului, intră în carantină și timp de trei zile se supune ascultător regulilor carantinei. Distanțarea sanitară nu-l indispune, dimpotrivă, îi găsește rostul. Iată ce notează Mason în jurnal: „Când am intrat majoritatea celor care se aflau deja acolo ne-au evitat, păstrând distanța, ca și cum am fi adus cu noi o boală contagioasă. Și, într-adevăr, nici nu aveam intenția să ne apropiem de ei pentru că erau groaznic de murdari și mai degrabă ei ne puteau transmite vreo boală”. Apoi, deși avea, ca orice om, slăbiciunile lui, execută disciplinat procedurile de igienizare: „După-amiază ne-am scos lucrurile din cufere și am început procesul de dezinsecție prin fumigație. Pe la opt seara, am fost obligați să ne dezbrăcăm în camera de fumigație și să ne îmbrăcăm cu hainele deja dezinfectate. O baie călduță ar fi fost înviorătoare, dar nu găseai așa ceva în lazaret”. Cât privește carantina propriu-zisă, Mason recunoaște cinstit că deși nu era confortabil să locuiești chiar și trei zile într-o cameră de „patru pe cinci metri”, care „servea drept bucătărie, sufragerie, dar și de dormitor, cu două canapele făcute din plăci înnădite neglijent”, a găsit mici soluții de supraviețuire. S-a binedispus cu „priveliștea de la fereastră”, unde se afla amenajată „o grădină drăguță, dar care, deși abia recent croită, începuse să fie îngrădită cu niște stâlpi albi despărțiți unul de celălalt cu stinghii din lemn”, și cu gastronomia carantinei, care „era acceptabilă, cu excepția ceaiului care, dacă nu ni s-ar fi spus, nu aș fi crezut că era ceai”. Treptat, deși orarul și normele carantinei îl făceau să se simtă „ca într-o închisoare”, a deprins să facă abstracție de interdicții, ca în cazul plimbărilor, care „erau restricționate”, și să savureze ieșirile scurte și supravegheate: „Nu aveam voie să mergem decât până la malul Dunării și înapoi, pe o distanță de 200 de yarzi, sub paza unui moldovean plăcut la vedere, bine clădit și cu părul aspru, care ne era și temnicer, și slujitor”. În final, oricât de greu ar părea de crezut, Mason ajunge să noteze în jurnal că, în cele trei zile petrecut în carantina de la Galați, a avut adeseori sentimentul că era „aproape ca acasă”. [5]
În ce privește planul de intervenție din interiorul țării, acesta presupunea implicarea și responsabilizarea funcționarilor statului și a populației, și era bazat pe interdicții stricte în ce privește viața socială, pe măsuri sanitare și pe dietă (inventat de greci, cuvântul denumea regimul cotidian de alimentație și de viață al fiecărui individ, care trebuia să fie variat și cumpătat, și nu reducerea hranei, în sensul de a mânca cât mai puțin). De fiecare dată când holera era iminentă, Domnitorul și Ministrul de Interne dădeau „poruncă” după „poruncă”, îndemnând la responsabilitate și vigilență. Un bun exemplu este „circulara” din primăvara anului 1848, care reamintea responsabililor din administrația centrală și locală să verifice fiecare „zvon de boală lipicioasă”, să „rânduiască” doctori „la toate locurile” suspecte, să supravegheze ca „spițeriile” să fie deschise la „verice ceas” și, în sfârșit, la întâia confirmare „a boalei” să fie aplicate interdicțiile carantinei, cum ar fi interzicerea slujbelor religioase, a târgurilor cu produse agricole și animale, a activităților publice în spații închise, pentru stoparea „lățirei lipitoarei boale”. Indicații primeau și directorii de spitale: să fie spitalele „înzestrate cu cele de cuviință”, ca „întâmplându-se de a lua boala holerii un caracter epidemic” să „fie de ajutor”. [6]
Alte dispoziții priveau la popularizarea măsurilor de igienă publică și privată. Fel de fel de sfaturi, măsuri și atenționări au fost redactate și difuzate prin gazete pentru instruirea oamenilor. Prin rubrici speciale, de tipul „Măsuri profilactice obștești”, „Măsuri profilactice individuale”, „Băgări de seamă”, ziarele popularizau măsuri de autoprotecție ce trebuie luate în vremuri de molimă. Un cuvânt răzbate cel mai des din toate: „curățenie”. Norodului, „fără osebire”, i se recomandă „să-și ție curate și locuința și trupul”. Se insistă pe igiena hainelor, pe motivul că sunt purtătoare de paraziți (purici, ploșnițe, căpușe, păduchi etc.), pe „curățenia caselor”, ce ar trebui „spoite” și adesea „aerisite”, dar și pe cea a mediului înconjurător. Îndemnul suna așa: „toate ulițele, curțile proprietarilor și maidanurile să se curețe de orice murdalâcuri”. Alte sfaturi privesc la alimentație și ritm de viață. „Să se întrebuințeze hrană ușoară, măsurată, pâinea să fie coaptă bine și nu caldă, a se feri de bolbotine, pepeni verzi, poame necoapte, bob, fasole, mazăre, linte, mai vârtos uscate mânătărci, lapte stricat sau acru, pește mai vârtos neproaspăt, raci, pește sărat, carne grasă sau de mascur, nimic prea sărat, care să poată aduce sete”, și nu în ultimul rând să se ferească omul „de osteneală peste măsură”. [7]
De asemenea, funcționarii statului (medicul, învățătorul, preotul, primarul etc.) trebuiau să explice clar și ferm oamenilor nu numai cum să se ferească de holeră, ci și în ce constă boala. Pentru a îndeplini acest ultim lucru, nu era nevoie de prea multă imaginație. Tabloul manifestării holerii era destul de convingător: începea brusc cu dureri greu de suportat, în special la nivelul abdomenului și al membrelor, cu vărsături, diaree, deshidratare și culmina cu secătuirea bolnavului de vitalitate. După 24 de ore de agonie, în cele mai multe cazuri, bolnavul se întâlnea cu moartea. [8]
Măsurile, povețele și chiar intervențiile la fața locului nu au dat roade. Cum să vindeci boala când ai o teorie greșită despre ea? Nu a fost totuși muncă în vânt. Tot acest efort de igienizare se integrează în procesul general de modernizare al societății românești; prin aceste norme și măsuri cu caracter sanitar, statul a căutat să se modernizeze și să scape societatea de anumite comportamente și mentalități îndătinate. Pe la 1857, autoritățile sanitare împreună cu cele politice au început să se întrebe dacă, într-adevăr, măsurile autoritare sunt un mijloc eficient de combatere a epidemiilor de holeră și dacă sistemul de carantine, care cheltuia mari sume de bani, își mai avea rostul. O primă decizie s-a luat în iulie 1859 și a constat în suspendarea „vremelnică” a activității carantinelor.
Mai amintesc, în treacăt, că regimul dur al carantinelor de la Dunăre (și al modelului austriac, în general) a alimentat numeroase critici, suspiciuni și temeri din partea statelor occidentale. Criticile vizau atât normele de funcționare ale carantinei, pentru că îngrădeau libera circulaţiei a oamenilor și a mărfurilor, cât și guvernanții principatelor, pentru că, sub pretextul controlului epidemiei, au acordat puteri sporite funcționarilor de carantină. Adeseori aceștia foloseau regulile carantinei ca pretext pentru a controla și supraveghea persoanele care străbăteau zona. Mai exact, criticile nu vizau rostul și rolul carantinei, ci problemele generate de normele de funcționare ale acesteia, care puteau foarte ușor, prin manipulare și instrumentalizare politică, să conducă, în numele unei ideologii la modă, la forme autoritare de guvernare și la politici rasiste. Ceea ce s-a și întâmplat în unele sate europene. [9]
Al doilea model de intervenție a fost cel britanic, fondat pe teoria medicală a miasmelor și bazat pe aplicarea de măsuri sanitare și restrictive. Teoria punea apariția bolii și contaminarea pe seama unui aer urât mirositor și otrăvitor, numit generic miasmă, care plutea din loc în loc după cum „se aliniau planetele” și bătea vântul. Astfel, în 1831, când întreaga Europă se confrunta cu o devastatoare pandemie de holeră, guvernul britanic, fără a avea o idee lămurită asupra cauzelor molimei și a transmiteri ei, a impus vaselor care veneau cu mărfuri din zona Mării Negre să stea în carantină, iar concetățenilor le-a recomandat să fie precauți și să țină miasma cauzatoare de boală la distanță, prin purificarea aerului cu esențe puternic mirositoare sau cu plante aromatice, prin dezinfectarea încăperilor cu apă de trandafir și oțet și prin limitarea pe cât posibil a deplasărilor în locurile ce presupuneau adunări mari de oameni. Totul a fost în zadar. Mărturiile din epocă înregistrează o situație cât se poate de gravă: sute de oameni mureau zilnic, iar victimele erau de toate vârstele. La fel s-a întâmplat și în 1835, când holera s-a reîntors în Europa, și în 1848. [10]
Prin 1852-1853, anestezistul reginei Victoria, John Snow (1813-1858), medicul care introdusese practica anesteziei în Marea Britanie, lansa o nouă teorie: holera nu e transmisă printr-o miasmă, ci prin utilizarea surselor de apă contaminate cu dejecții. Deși lumea medicală nu i-a luat în serios ipoteza, Snow a recomandat autorităților responsabile de sănătate publică să pună la dispoziția oamenilor o rețea salubră de alimentare cu apă. Recomandarea i-a fost ascultată, și, începând cu anul 1854, guvernanții britanici și-au axat politica de sănătate publică pe implementarea de măsuri care urmăreau să asigure populației condiţii mai bune de trai şi igienă. Au fost identificate și nevoile urgente: un sistem sigur de scurgere și de canalizare a dejecțiilor și o rețea corespunzătoare de alimentare cu apă a orașelor aglomerate. Aceste realizări au scăzut incidența bolii, iar spre sfârșitul veacului al XIX-lea, holera nu a mai fost văzută în Marea Britanie ca un pericol pentru sănătatea publică. Mai mult, în 1893, bacteriologul german Robert Koch a confirmat ipoteza lui Snow, demonstrând că vinovată de producerea bolii era o bacterie în formă de virgulă, care, într-adevăr, se transmitea pe calea apei contaminate. Până la urmă, acest plan de intervenție, puternic axat pe măsuri de salubritate publică, s-a dovedit eficient în stoparea epidemiilor de holeră și treptat a condus la apariția unei „ideologii a optimismului” în lumea occidentală. [11]
A învinge boala a fost dintotdeauna preocuparea de căpătâi a medicinei. Eficiența modelului de intervenție englez în cazul holerei a trezit mari speranțe (speranțe alimentate și de descoperirea asepsiei - metodă de sterilizare a instrumentelor medicale -, a vaccinul antirabic sau a razelor X). S-a crezut atunci că prin asigurarea de condiții sanitare mai bune populațiilor și prin producerea de vaccinuri specifice (așa cum s-a întâmplat în cazul variolei), epidemiile vor fi eradicate în Europa. Optimismul nu a durat prea mult, speranțele tuturor au fost spulberate de epidemiile de gripă, care, spre sfârșitul veacului al XIX-lea, au început să-și facă tot mai des apariția în Europa, readucând în centrul atenției ideea de carantină austriacă. Gripa este cunoscută și sub numele de influenza, denumire ce provine de la ceea ce s-a crezut a fi cauza ei: „influențele astrologice defavorabile”. Se pare că istoria gripei începe în Anglia veacului al XV-lea și a fost denumită „boala transpirației”, după simptomul cel mai evident. De atunci, virusul a tot bântuit prin Asia, Africa, Europa și continentul american, îmbolnăvind și ucigând mulțimi de oameni. De fapt, bolnavii puteau să moară în câteva ore sau să-și revină după câteva zile. Indiferent ce nume a purtat boala de-a lungul veacurilor (gripa rusească, gripa spaniolă, gripa asiatică etc.), multe dintre statele lumii au încercat s-o controleze punându-i în cale câteva filtre și obstacole. De fiecare dată, până la conceperea unui tratament specific, soluția cea mai la îndemână și mai eficientă a fost carantina cu măsurile ei restrictive.
Bibliografie
[1] Michel Foucault, Biopolitică şi medicină socială , Cluj, Editura Idea Design & Print, 2003
[2] Peter Baldwin, Contagion and the State in Europe, 1830–1930, New York, Cambridge University Press, 1999
[3] Negulescu, Paul, Alexianu, George, Regulamentele Organice ale Valahiei şi Moldovei, Bucureşti, Întreprinderile „Eminescu” S.A., 1944
[4] Buletin. Gazetă Oficială, nr. 16, 31 iunie 1836
[5] John Mason, Trei ani în Turcia. Jurnalul unei misiuni medicale la evrei, Traducere și cuvânt înainte de Mihai-Răzvan Ungureanu, Iași, Editura Polirom, 2019. Vezi și revista „Liternautica”, nr. 3, 2020.
[6] ANIC, Fond Comitetul carantinelor, ds. 37/1848, f.v. 21, 22
[7] Buletinul Oficial, nr. 55, 15 iulie 1855
[8] G. Brătescu (coord.), Din istoria luptei antiepidemice în România. Studii și note, București, Editura Medicală, 1972
[9] Constantin Ardeleanu, Gurile Dunării – o problemă europeană. Comerț și navigație la Dunărea de jos în surse contemporane (1829-1853), Brăila, Editura Istros a Muzeului Brăilei, 2012. Vezi și Marius Turda, Eugenics and Nation in Early Twentieth Century Hungary, Basingstoke, Palgrave Macmillan, 2014
[10] Ch. Hamlin, „Predisposing Causes and Public Health in Early Nineteenth-Century Medical Thought”, în Social History of Medicine, nr. 5 (I), 1992
[11] Michael B. Oldstone, Viruses, plagues and history. Past, present and future, Oxford University Press, 2010
