De curând, criticul & cercetătorul literar Mihai Iovănel a publicat la Polirom Istoria literaturii române contemporane, carte care comprimă în 700+ pagini ultimii 30 de ani de literatură de la noi. Am stat de vorbă cu Mihai Iovănel, pe care de cinci ani încoace îl puteți citi (aproape) săptămânal pe Scena9, despre ce înseamnă să concepi o asemenea istorie, despre rolul și greutățile ei, despre subiectivitate și ideologie.
La ce folosește o istorie a literaturii în 2021? Și ce efect are asupra comunității literare pe care o documentează?
Pentru cei interesați de așa ceva, oferă o sinteză complexă asupra literaturii din ultimii 30 și ceva de ani. Aceasta poate fi utilă inclusiv în ipoteza că scenariul propus de mine este fals sau discutabil, întrucât îi va provoca pe alții să lucreze la scenarii mai plauzibile.
În ce privește efectele asupra comunității, acestea apar într-un sens dublu. Primul sens, cel constructiv, este evident. Însă există și un sens distructiv la fel de interesant. Să scrii o astfel de istorie înseamnă să selectezi un scenariu bazat pe un set de fapte și pe un număr de autori. Aceste numere sunt inevitabil limitate în raport cu numărul total al scriitorilor, al cărților, al situațiilor. Alegând un scenariu și nu altul, anulezi inevitabil alte posibilități, alte dezvoltări posibile. Asta poate crea anxietate în mintea celor care nu apar în scenariul meu, provocată de impresia că – așa cum citeam undeva pe Facebook – „cine nu e pe listă nu există”. Nimic mai neadevărat. Orice narațiune, inclusiv o narațiune de tipul unei istorii literare, este limitată prin natura lucrurilor. În plus, există mai multe rațiuni pentru a scrie literatură. Să produci literatură „de performanță” este doar una dintre ele. Dar poți scrie foarte bine într-un sens privat, terapeutic, pentru prieteni etc. Nu-i nici o problemă dacă autorul unei istorii literare nu te include.
Prin sens distructiv înțeleg și un mod de a te certa cu tradiția. Spre deosebire de alte domenii ale societății umane, unde cooperarea și consistența sunt cheile succesului pe termen lung, în artă o anumită doză de violență simbolică se poate dovedi utilă. Canoanele trebuie bubuite din când în când, e dezolant să le luăm prea în serios. Altfel sfârșim ca într-o poezie de Adrian Păunescu, aia cu „Sărut mâna, tatăl meu, sărut mâna, mama mea”. Adică reproducem mecanic valorile trecutului și le fetișizăm static în loc să încercăm să le reproblematizăm.
Ce & cât înseamnă Istoria literaturii pe care ai scris-o: câți ani de muncă, câte nopți & zile de citit, câte pagini / cărți parcurse, câte drafturi ale textului? Apropo, când ai mai avut timp să faci ditamai cartea, dat fiind că scrii constant și la S9 și pe Facebook și ai și munca la Institut?
Din 2015 n-am mai avut nicio vacanță, în sensul că n-am mai plecat nicăieri cu scopul de a mă odihni sau relaxa. Am folosit cam fiecare segment de timp liber pentru a citi focalizat și a scrie. Aceste porțiuni de timp liber n-au fost foarte numeroase, pentru că la institutul unde lucrez eram implicat în același timp în editarea unui Dicționar general al literaturii române (8 volume, peste 8 000 de pagini tipărite în format mare), pentru care am scris sute de articole și am revizuit alte mii de articole ale altora). De asemenea, scriam (de regulă) săptămânal pentru Scena9. Sigur, aceste șantiere nu erau neapărat contradictorii. De pildă, cam 40 de pagini din Istorie... au apărut inițial pe Scena9 (evident, într-o altă formă). Dar pe termen mediu-lung, cronica săptămânală nu prea este compatibilă cu proiectele de anduranță.
Am citit din ce în ce mai puțin lucruri care nu se integrau în proiect. N-am prea mai avut timp să citesc romane polițiste, pasiunea mea, decât atunci când mai mergeam cu trenul sau eram lovit de vreo alergie. De câteva ori, nu foarte frecvent, mi-am mai oferit alibiul de a le citi pentru Scena9. Dar de regulă atunci când citești pentru a recenza se cam duce plăcerea. Te gândești la fiecare pagină „cum o să folosesc asta?”.
Am tot primit în ultimii ani invitații să citesc un manuscris sau altul, eventual pentru a scrie un blurb. Pe cele mai multe le-am refuzat, și nu din meschinărie, cum ar putea părea cuiva din exterior, care se gândește că nu-mi ia decât o zi-două să citesc un roman doar pentru a oferi un feedback în particular sau pentru a scrie un text pentru coperta a patra. Pur și simplu nu aveam timp. (Ca să nu mai vorbesc de cazurile în care am primit cărți de 1 000 de pagini cu oferta „de nerefuzat” de a le scrie prefața în cel mult o săptămână, că trebuie să intre la tipar.)
Istoria literaturii române contemporane. 1990-2020
Care au fost cele mai grele procese / momente din making of-ul Istoriei? Și care au fost cele mai mari dileme / îndoieli pe care le-ai avut?
Ultimul an a fost cel mai dificil, pentru că s-au închis bibliotecile și asta a reprezentat un blocaj major în etapa de editare finală. Sigur, aveam la îndemână un mare număr de fotocopii, epub-uri și pdf-uri. Dar faptul că nu puteam explora/completa/verifica/ decât într-un perimetru limitat a fost extrem de frustrant.
Un alt moment solicitant a apărut în procesul de editare. Editura care mi-a publicat cartea, Polirom, a aplicat legea dreptului de autor (care este destul de ambiguă) și mi-a cerut să nu citez mai mult de 20% dintr-o poezie în cazul în care nu obținem acordul scris al autorilor. Or, au existat destule cazuri în care acest acord nu putea fi obținut din motive obiective (autori care au dispărut din viața publică, autori care au murit și ale căror drepturi au fost transferate nu știu către cine etc.). Au existat și cazuri în care autorii contactați de editură au refuzat să acorde dreptul de a cita peste 20% dintr-un text. Asta a însemnat că a trebuit să ajustez citate sau să înlocuiesc citatele din poezii de patru versuri (calculați cât înseamnă 20% din asta!) cu citate din poeme mai lungi, care se încadrau în marja de 20%. Dacă am schimbat citatele, a trebuit să rescriu și comentariul. Cred că sunt primul autor al unei istorii literare din România care s-a confruntat cu o astfel de provocare. E suficient să-mi reamintesc povestea asta ca să-mi revină durerile de cap.
Pe de altă parte, colaborarea cu echipa Polirom a fost excelentă la toate nivelurile. Îi mulțumesc îndeosebi redactoarei de carte, Vasilica Turculeț, pentru munca ei fantastică.
Ai avut colaboratori, te-ai consultat cu alți cercetători apropo de criterii de includere, periodizări & co. sau a fost mai degrabă o muncă solitară?
Munca brută (cititul și redactarea primelor variante de text) a fost în mare parte o muncă solitară. Nu prea poate fi altfel, după cum știe prea bine orice scriitor (sau familia oricărui scriitor). Dar fără dialogul cu o serie de oameni cărora le și mulțumesc în prefață, specificându-le contribuția, nu aș fi scos-o la capăt. Ei au citit, au editat și au comentat câteva drafturi succesive, oferindu-mi un amplu feedback, foarte dur în multe puncte. Sunt destul de leneș, votez pentru conservarea efortului (de aia îmi și place fotbalul italian), dar acest feedback m-a făcut să-mi depășesc comoditatea și, cum se zice în sport, să trag de mine. Fără câteva cărți scrise de colegii mei de generație (Andrei Terian, Ioana Macrea-Toma, Teodora Dumitru, Adriana Stan, Alex Goldiș, Alex Cistelecan ș.a.) n-aș fi înțeles multe chestiuni de detaliu sau de macrostructură privind istoria literaturii române. Pentru a nu mai vorbi de nenumăratele discuții, în special cu Teodora Dumitru, care m-au ajutat într-o privință sau în alta. De fapt, probabil că nici nu aș fi scris această carte dacă Teodora Dumitru nu m-ar fi convins în 2014 să propun pentru o bursă postdoctorală nu o cercetare despre Nae Ionescu, așa cum aveam de gând, în continuarea cărții mele despre Mihail Sebastian, ci proiectul unei istorii a literaturii române contemporane. Odată ce am publicat o schiță a acestei istorii în 2017, cu titlul Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc, n-am avut altă opțiune decât să scriu și istoria propriu-zisă.
(De altfel, toate cărțile mele au pornit de la teme date. Subiectul Mihail Sebastian, despre care am scris o teză de doctorat transformată în carte în 2012, mi-a fost propus de profesoara Elena Zaharia-Filipaș, care se impacientase că nu mai termin doctoratul despre Eminescu. Iar volumul Roman polițist (2015) l-am scris basically pentru că Al. Cistelecan mi-a cerut prin 2010 un text despre Mircea Ivănescu și m-a pisat cu mailuri vreo două luni până am compus un text de 20 000 de semne; pentru că acest text mi-a deschis câteva piste, l-am extins/rescris și am mai construit câteva texte în jurul lui.)
Șansa de a lucra împreună cu Christian Moraru în spațiul a două volume colective publicate la Bloomsbury Academic (Romanian Literature as World Literature, 2017, și Theory in the „Post” Era A Vocabulary for the Twenty-First-Century Conceptual Commons, 2021) mi-a deschis și alte perspective, inclusiv asupra unor standarde profesionale de care nu prea te lovești în România.
Toate acestea sugerează că aproape orice text critic de o anumită amploare, chiar dacă este semnat și asumat de un singur autor, apare de fapt ca o muncă de echipă. Este important ca această echipă să fie cât mai competitivă, după cum este esențial ca membrii unei comunități de critici/ profesioniști să colaboreze. În mod ideal, Istoria... mea ar fi trebuit elaborată propriu-zis de mai mulți autori și autoare. Însă în 2014, când am inițiat-o de facto, un astfel de proiect colectiv nu s-a putut coagula. O cauză este faptul că instituțiile care finanțează linii și proiecte de cercetare sunt prea conservatoarea: o Istorie a literaturii române contemporane editată sub egida Academiei s-ar opri probabil la momentul în care Fănuș Neagu a revoluționat literatura „contemporană”. Este adevărat că pentru o schiță a acestei Istorii, concretizată în Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc, am beneficiat de o bursă postdoctorală individuală de 18 luni derulată în cadrul Academiei Române, dar la fel de adevărat este că un proiect de cercetare colectiv cu tema Istoria literaturii române contemporane nu ar fi primit susținere instituțională. Așa că nu am avut de ales decât să-mi autofinanțez cercetarea, renunțând la timpul liber și investind sume ridicate pentru obținerea cărților și a materialelor necesare.
O altă cauză pentru care am ales să mă apuc singur de acest proiect istoriografic: colegii mei de generație erau interesați de alte teme de cercetare. Vestea bună este că în momentul de față sunt în desfășurare două proiecte colective, gândite pentru piața internațională, care privesc/includ literatura română contemporană.
Spuneai că ai vrut „să riști” cu această Istorie a literaturii române contemporane. Ce riscuri apar atunci când scrii despre literatura prezentului tău?
Sunt mai multe categorii de risc. Riscul de a-i ostiliza pe scriitorii cărora nu le place cum au fost tratați. Riscul de a provoca represalii – de pildă din partea angajatorului meu, Academia Română, ale cărei poziții de după 1989 sunt descrise în cartea mea într-un mod neflatant (deși într-un mod corect/neutru din punctul meu de vedere), fie că e vorba de poziții ale unor persoane aflate la conducerea ei sau de tendința instituției ca atare. Deloc nesemnificativ este și riscul de a scrie despre persoane apropiate care activează în același domeniu. În cazul meu, am luat decizia ca în cadrul părții despre critica douămiistă să prezint (neutru și nevalorizant) cărțile Teodorei Dumitru, partenera mea de viață. Am făcut-o fiindcă e vorba de lucrări care mi-au influențat profund modul de a gândi și de a-mi scrie Istoria. A le exclude din tabloul general ar fi echivalat cu o falsificare a acestuia și a procesului prin care mi-am produs cartea. Ar fi fost contradictoriu ca pe de o parte să o citez de numeroase ori pe Teodora Dumitru, acordându-i credit pentru o idee sau alta, iar pe de altă parte ea să nu apară în secțiunea criticilor douămiiști.
Alte riscuri țin chiar de conceptul unei „istorii a literaturii contemporane”. Acesta expune tensiunea dintre ideea de istorie (narațiune cu cap și coadă care descrie un segment finalizat din trecut) și ideea de contemporan (un proces aflat în plină desfășurare, cu dezvoltări impredictibile în viitor). Dau un singur exemplu: în prima parte a anilor 2000, pariul pe Marius Ianuș putea fi considerat o investiție sigură. Însă evoluția lui ulterioară către un fundamentalism ortodox de factură legionară-antisemită, reflectată și în poezia pe care o scrie (care a regresat la nivelul lui Radu Gyr), arată cât de sigure sunt pariurile „sigure” în istoria literară.
Ți s-a întâmplat, oare, să te simți vreodată incomod sau ridicol în poziția de „Mare Inchizitor” pe care o presupune statutul de autor al unei istorii literare? Sau o astfel de poziție e cu totul depășită și te-ai așezat pe alta?
O astfel de poziție este într-adevăr cu totul depășită. Pe de altă parte, ideea de istorie literară rămâne o formă foarte conotată, o formă asociată cu ideea de putere a celui care face și desface. Am făcut eforturi sistematice să demasc această formă de-a lungul Istoriei. Orice sursă de putere trebuie chestionată și problematizată.
Cum ai făcut cu subiectivismul, cum l-ai dozat? Sau nu mai putem vorbi despre obiectivitate în cazul unor demersuri de felul ăsta?
Discuția despre subiectivitate și obiectivitate e veche. Când Călinescu și-a publicat Istoria din 1941, unul dintre reproșurile cele mai frecvente a privit subiectivismul său, caracterul capricios al comentariilor și poziționărilor. Într-adevăr, Călinescu își cam măcelărise colegii critici, ignorându-i și minimalizându-i sistematic. Comunismul l-a mumificat pe Călinescu, transformându-l în „divinul critic”, cum îi zicea Eugen Barbu, dar contemporanii lui, deși îi recunoșteau marele talent literar și marea putere de muncă, vedeau în el un scandalagiu oportunist.
În prefața Istoriei mele, am discutat problema limitărilor inevitabile presupuse de specia „istorie literară cu un singur autor”. Doar că am mutat accentul dinspre „subiectivitate” către „contingență”, pe caracterul uneori întâmplător al alegerilor mele. Compar acolo istoria literară cu un RPG open world. Într-un astfel de joc există un main quest compus dintr-o serie de misiuni pe care trebuie să le duci la capăt. Dar în rest ai libertatea relativă de a-ți dezvolta personajul așa cum dorești, de a secvenția explorarea lumii în ordinea în care dorești. Altfel spus, există un echilibru între ceea ce ești obligat să faci și ceea ce faci ca urmare a unor alegeri mai mult sau mai puțin întâmplătoare. Continuând analogia, într-o istorie literară ai un număr de autori nefacultativi (nu poți să nu scrii despre Cărtărescu fără să te faci de râs) și un număr de rute pe care nu le poți evita. Dar, pe de altă parte, există și un număr semnificativ de rute pe care le urmezi doar pentru că tu – și nu altul, cu alte alegeri și gusturi – ești la tastatură.
Ce presupune desprinderea de abordarea critică centrată pe estetic, așa cum ne-a obișnuit critica până acum?
Deja am fost acuzat că sunt prea ideolog și că istoria mea e de fapt o scriere de propagandă pentru idei de stânga. Am de spus câteva lucruri. În primul rând, îmi asum din prefață poziționarea în zona materialismului post-marxist. În al doilea rând, cam toate istoriile literare/culturale din România care contează au acordat o importanță extinsă ideologiei, începând cu E. Lovinescu, care în Istoria civilizației române moderne împărțea „forțele” societății în progresiste („revoluționare”, cum le zicea el) și reacționare. Dar trăim într-o țară în care rasismul lui G. Călinescu din Istoria literaturii române de la origini până în prezent nu deranjează aproape pe nimeni, în schimb așa-zisa „corectitudine politică” provoacă lamentații colectiva în zona neoconservatoare. În al treilea rând, faptul că operez cu instrumente de stânga nu înseamnă că valorizez doar autorii calificabili ca autori de stânga (care nici nu sunt atât de numeroși).
Faptul că sunt interesat și de poziționarea ideologică a unui autor nu aruncă neapărat peste bord problema calității specifice/ literare a unui text. Opinia mea e că și în continuare „procesul de educaţie va trebui să includă evaluarea operelor ca artefacte, să distingă între un pasaj bine scris şi unul prost scris, între un roman bine construit şi unul rău construit”. Însă trebuie să renunțăm la ideea că „valoarea estetică” este ceva mai presus de realitate, că atunci când discutăm un text nu trebuie să dezbatem și problemele sociale sau politice pe care acesta le implică.
Explică-ne conceptul de canon transnațional, care joacă un rol important în volum.
Este vorba despre lista de autori români care circulă în regim de relevanță dincolo de granițele noastre (de la Norman Manea și Mircea Cărtărescu până la Lavinia Braniște). Această listă nu este produsă neapărat ca urmare a unei politici conștiente de export, intră și foarte mulți factori circumstanțiali în configurarea ei.
Cum vezi evoluția prozei românești de după ‘90, prin comparație cu poezia?
Și poezia, și proza au avut după 1989 un traseu asemănător. În primii 15 ani (cu aproximație) au oscilat între un postmodernism care fugea de realitate și un mizerabilism care se scufunda în realitate ca în niște nisipuri mișcătoare. În ultimii 15 ani, scriitorii au descoperit poziții mai echilibrate de raportare la realitate. Realitatea însăși s-a stabilizat, după anii tulburi de tranziție de la comunismul naționalist și decrepit al anilor 80 la un capitalism periferic, odată cu creșterea puterii de cumpărare raportată la piața occidentală și cu formarea unei noi structuri sociale.
Foto main: Ștefan Baghiu
