Unele literaturi sunt lop-sided spre romantism, mai ales în partea lor literară și mai ales cele noi, care au început aventura modernității lor în jurul Revoluției Franceze. Când modernitatea ți se definește aproape în exclusivitate romantic, valorile estetice (autenticismul) și cele politice (naționalismul) romantice rămân ca valori fondatoare și fac școală exclusivă, fiindcă nu există pentru ele o contrapondere în istoria culturală; de-asta, mă gândesc, le e așa de greu să pătrundă în spațiul cultural românesc interesului pentru modernitatea timpurie (pe care-l promovează Dana Jalobeanu de la Inventarea modernității încoace, o carte onestă, dar plină de semnele începutului de drum) și celui pentru Luminile politice și filozofice, care – deși stau ceva mai bine în termeni de traduceri – au prins la noi mai ales în forma prelucrărilor idealiste ale lui Kant decât în cea humeană, a scepticismului empirist. Cine nu cedează de plictiseală sau frustrare și ajunge la cartea a III-a a Lumii ca voință și reprezentare, găsește acolo întreaga teorie estetică românească de secol XIX, atât cât este. Berlin sugerează undeva pe la sfârșitul Originilor romantismului că romantismul a prins bine în Europa de Est tocmai pentru că el prindea bine în general „în țările în care era vreo tensiune sau vreo nemulțumire în cadrul societății, mai ales în cele care se aflau sub biciul unei mici elite formate din oameni brutali, despotici sau ineficienți”.
Asemenea creștinismului lui Nietzsche, născut din frustrarea vechilor aserviți ai Antichității, romantismul lui Berlin apare în Germania tocmai pentru că acolo resentimentul politic era mai pronunțat. Este un curent în esență resentimentar, dar – tot ca în Genealogia moralei – are puterea să reinventeze lumea. Principatele germane erau dezorganizate, rămase în urmă intelectual, distruse social după secole de războaie și cu populații ținute în minorat de principi care aveau pretenția să fie luminați, dar nu și ambiția de a renunța la tiranie. Intelectualii germani erau decepționați de starea de fapt și invidioși pe strălucirea culturii franceze. N-ajuta nici că majoritatea intelectualilor francezi erau nobili, marchizi și conți, pe când majoritatea celor germani veneau de jos: „Lessing, Kant, Hegel, Fichte veneau toți din medii umile. Hegel, Schelling, Schiller, Hölderlin proveneau din partea inferioară a clasei de mijloc.”
Originile romantismului
În simplitatea ei, e o explicație îndrăzneață, dar ceva din ea se vede în documente. E adevărat că romanticii germani (cu excepția lui Goethe) erau în mare anticlasiciști și că anticlasicismul lor se dezvoltase pe fond politic antifrancez, așa cum e adevărat că romantismul trebuie legat de reacționarismul religios de după războaiele napoleoniene (care se vede poate cel mai bine la Chateaubriand, dar deloc la Heine). Mai mult, spune Berlin, toți acești corifei germani fuseseră formați în medii pietiste, în care se încuraja concentrarea asupra vieții interioare intense și se deplângea viața mondenă, salonul feminin și peruca pudrată, care în Germania treceau drept artificiale și nefirești. Lucrurile inventate în aceste saloane trebuiau disprețuite și ele, cu optimismul lor raționalist, cu încrederea lor că, acumulate, explicațiile acestea aveau să rezolve în cele din urmă problemele lumii. Care lume? se întreabă romanticii germani. Nu există o lume, nu există un singur fel de a fi, există mai multe lumi, fiecare cu tipicurile ei, fiecare crescută în obscuritatea istoriei și ascultând de legi interne care-i furnizează identitatea inalienabilă. Recunoașteți aici formele fără fond maioresciene.
Luminile franceze și scoțiene țineau în optimismul lor naturalist de trei mari idei, zice Berlin.
1. prima era că toate întrebările autentice pot primi un răspuns;
2. a doua că, dacă aceste răspunsuri pot fi cunoscute, ele pot fi cunoscute prin mijloace transmise prin învățătură, prin metode;
3. ultima că aceste răspunsuri trebuiau să fie compatibile între ele, fiindcă altfel te înghite haosul; în compatibilitatea lor, ele formau „imaginea unui adevăr ideal”;
Acest optimism i se pare cvasiperen în filozofia occidentală, dar iluminiștii renunțaseră, în plus, la două dintre sursele consacrate pentru aceste răspunsuri: tradiția și revelația. Spuneau, adică, că pentru toate întrebările pe care ni le punem despre lume, nu mai putem căuta răspunsuri în ceea ce au gândit oamenii din trecut ca și cum ar fi literă de lege (tradiție) și nici în ceea ce unii dintre oamenii din trecut au pretins că au primit de sus (revelație & dogmă). Ce mai rămânea? Mai rămâneau metoda geometrică și cea experimentală a științelor naturale. Multor germani de la sfârșitul secolului XIX, câțiva cu formare teologică, le displăceau atât ideea că există un răspuns fix despre structura lumii, cât și metoda restrictivă cu care voiau materialiștii atei să ajungă la el.
Ce-au propus în schimb? Lucruri care plutesc în aer chiar și acum: raționalismului i-au opus iraționalismul, clarității profunzimea obscurizantă, metodei autenticitatea căutării. Mai întâi apare la Montesquieu ideea că s-ar putea ca alte culturi să nu se conducă după reguli care pot fi definite ca universale. Nu toate drumurile duc la Roma. Apoi la Hume ideea că legea cauzalității e mai degrabă rezultatul obișnuinței de a vedea lucruri succedându-se, nu un dat fundamental al realității, și că lucrurile imediate (masa din fața mea) nu pot fi dovedite ca existând. Când au apărut, ideile astea erau încă primite în logica pozitivistă iluministă, dar ele zdruncină ceva din optimismul ei și sunt preluate de gânditori germani și transformate, la Herder, în convingerea că fiecare popor crește în logica lui și, la Hamann, în aceea că mai importante decât înțelegerea vieții și denaturarea ei prin scheme explicative geometrice sunt exercitarea spiritului asupra vieții, regăsirea, forța cu care-ți impui voința asupra lumii.
La Blake, eroii Luminilor, Locke și Newton, deveniseră „ucigași lipsiți de imaginație ai spiritului uman”. Dumnezeu nu mai putea să fie geometru sau ceasornicar, ci poet, care dădea naștere lumii prin recitare. De-aici și importanța poeziei, mai ales în formele sale primitive, folclorice, pentru romantici. Iar la întrebarea „cum e mai bine să trăiești?”, răspunsul nu mai putea să fie unul singur. Cum vrei, în principiu, cum poți, orice formă de viață – chiar și cele pe care nu le înțelegem și care poate ne repugnă – are în ea sâmburele său de legitimitate, dat de faptul că așa s-a întâmplat să crească viața în acele locuri și nu altcumva. Metafora nu mai era cea a ordinii, ci a creșterii naturale, însuflețite, care se exprimă în istorie ca diversitate.
De-aici, crede Berlin, vine și „nu există adevăruri, doar interpretări” al lui Nietzsche, precum și primul existențialism – fiindcă dacă nu există răspuns fix pentru amenajarea principială a vieții, ca o seră de château, devin dintr-odată mai puțin importante prescripțiile, cât lupta pentru definirea propriilor valori etc. De-aici vin și istorismul mistic al secolului al XIX-lea, care căuta definiții ale popoarelor în climă, și practica de a citi istoria ca pe un soi de „teodicee”, cum fac Hegel și Marx. În fine, sunt puține lucruri pe care Berlin nu le pune pe seama romantismului: trage din el relativismul nietzschean, existențialismul, fascismul, simbolismul și chiar și liberalismul. Dar, pentru că nu se uită neapărat la diferențele dintre acești gânditori, nu explică de pildă de ce mulți ieșiți din școala romantică au rămas determiniști, ca Schopenhauer, materialiști, ca Marx, atei, ca Nietzsche.
Mi se pare că face de multe ori o confuzie între substanța ideilor și stilistica lor. Cineva poate să scrie ca un romantic – era și ușor, fiindcă nimic nu se urcă mai repede la cap decât avântul metaforic – și să rămână ancorat în niște valori mai vechi. Goethe e așa, Schopenhauer și chiar și Nietzsche, pentru care Voltaire rămânea un erou. O altă chestiune este că gânditorii ăștia trăiesc între secole și mulți pornesc de pe poziții iluministe sau republicane; unii le părăsesc, e adevărat, dar alții, ca W. v. Humboldt, rămân ancorați măcar politic în teorii politice autonomiste.
Cu aceste bemoluri, mă bucur că s-a tradus și recomand oricui să-l citească – eseul e bazat pe o serie de conferințe din anii ‘60. El leagă mai bine și reunește curiozități filozofice ale lui Berlin din alte cărți episodice despre Vico, Herder, Hamann. E unul dintre eseurile mele preferate de la el, în care se vede foarte bine marea lui abilitate, nu de istoric al ideilor (recunoaște, modest, că nu e un istoric grozav), ci de om care decantează un stil de gândire până când i se pare că regăsește în el nucleul și apoi îl urmărește deplasându-se de-a lungul vremilor, cu intuiții poate simplificatoare uneori, dar mai mereu revelatorii. Nu puteai face asta în anii ‘60 decât ieșind din școala anglo-saxonă și dacă te contaminaseși de spiritul analitic al universităților engleze. Mai târziu, parcă lucrurile aveau să devină mai academice, mai corecte și mai pietonale.
Fotografie realizată de Ray Bilcliff preluată via Pexels.
