Context: Evenimentele dedicate Zilei Constantin Brâncuşi au fost prezentate joi, 13 februarie, într-o conferinţă de presă organizată de Ministerul Culturii la Muzeul Naţional de Artă. Ambasadorul onorific al evenimentului este cîntăreaţa Irina Rimes. În mass-media și social media au urmat cîteva zile fierbinți de poziționări și blamări vizavi de alegere. (via Mediafax)
*
În 2016, mai multe avataruri ale culturii românești susțineau public campania Ministerului Culturii de chetă națională pentru achiziționarea sculpturii „Cumințenia pămîntului”, realizată de Constantin Brîncuși. De la baschetbalistul Virgil Stănescu la filosoful Andrei Pleșu, de la actorii Victor Rebengiuc, Maia Morgenstern sau Oana Pellea la preotul Constantin Necula, muzicianul Dan Amariei (Omul cu Șobolani) sau interpreta de muzică populară Mariana Lungu, toți exprimau cu mîndrie că Brîncuși e al lor („Brîncuși e al meu”). Iată, însă, în opinia multora, că Brîncuși nu trebuie să fie și al Irinei Rimes.
Deși e mai populară decît toți endorserii din campania amintită, deși a studiat la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău, deși e una dintre cele mai sofisticate compozitoare ale industriei muzicale mioritice recente (putem identifica referințe de la jazz manouche la trip-hop, iar melodramatismul reușește, deseori articulat & înțelept, să puncteze inspirat despre feminism, anti-conformism, recuperare sentimentală și altele), jurnaliști precum Radu Tudor („Ministrul Culturii a chemat o duduiţă care nu are nimic de-a face cu subiectul”) sau Cristian Tudor Popescu („Eu n-am nicio problemă cu doamna că vorbește cu accent moldovenesc. Chiar îmi place. E dulșe accentul ăsta moldovenesc”) își aduc aminte că pot fi sexiști și grosolani. Chiar directorul interimar al MNAR, Liviu Constantinescu, a gafat în conferința de presă: „Domnișoară Rimes, bănuiesc că sînteți domnișoară, mulțumesc pentru prezență”. Să ne imaginăm că Irina ar fi replicat: „Dar, dumneavoastră, domnule Constantinescu, sînteți însurat?” Ce discuție savuroasă s-ar fi pornit despre arta contemporană!
*
Dar, firește, nuanțele pot fi mai profunde decît astfel de exemple de mitocănie pedantă. Spre exemplu, susținerea vedetei într-o astfel de poziție poate fi o capcană reacționară, anti-elitistă. Afirmație bombastică (și în sine reacționară?), dacă ne gîndim că atît Irina Rimes, cît și Constantin Brîncuși sînt staruri pop, fiecare cu performanțele sale în domeniul de activitate. Mai departe, să nu uităm că ambasadorul e unealtă de marketing, nu critic de artă. Oare David Beckham se pricepe să repare un Rolex? Și să nu-mi spuneți că unele ceasuri nu sînt opere de artă sau că Maia Morgenstern se pricepe să teoretizeze sculptura modernistă.
Alta ar fi că Constantin Brîncuși nu are nevoie de Irina Rimes. Brîncuși e transformat astfel într-un fetiș spiritual, care n-are cum să fie cunoscut, darămite înțeles (?), de către fanii Irinei Rimes, pe care, probabil, mulți i-ar executa cu adjective peiorative. Sau, măcar, luați la mișto prin tot felul de exerciții umoristice neputincioase. Cel mai bun exemplu e Sorin Ioniță, președinte al think tank-ului Expert Forum și membru în Grupul pentru Dialog Social, într-o postare pe Facebook: „Io, dăcît cu cîntatul, mai pă tradiţional, nu prea le am cu cultura, cu ăştia noi, Brîncuşi, aia, aia, să mă scuzaţi. Nici nu sînt din localitate...” Sau, să-l citez iarăși pe Cristian Tudor Popescu: „Ăia care au avut nevoie de doamna Rimes să acceseze Constantin Brîncuși, credeți că au avut sau vor avea vreo treabă în continuare cu Constantin Brîncuși?” Sînt totuși bucuros că domnul Popescu a avut nevoie de Brîncuși s-o acceseze pe Irina Rimes. Revista Vice a mers și mai departe decît s-o considere o biată neavenită, într-o postare pe pagina de Facebook: „N-ar trebui să te mire că au ales-o pe Irina Rimes ca ambasador al Zilei Brâncuși, pentru că românii au o lungă tradiție în a face dintr-un lucru demn, ceva penibil”.
*
Reflexe de genul ăsta sînt comune, din păcate recurente, în pătura „culturii oficiale” – în cazul Brîncuși, dată fiind popularitatea acestuia, intervine și un aspect amuzant. Astfel de îngîmfări culturale pot aduce laolaltă romantici cu postmoderni și așa mai departe, de aceea Antena3 și Digi24 abordează la fel întîmplarea. Ne aducem aminte bineînțeles și de discursul „maneaua nu e muzică românească, nu e cultură etc.”, printre altele. Femeia care cîntă muzică pop e una dintre victimele „la zi” cînd vine vorba să fie considerată inferioară (vezi jurnalistul de culoare, scriitorul din clasa muncitoare, actorul rom etc). De la Dolly Parton la Madonna, de la Beyonce la Lady GaGa. Firește, Elvis Presley sau Elton John sînt excepționali. Andra e o țoapă, Horia Brenciu e un domn. Irina Rimes e o toantă, Smiley e un băiat simpatic. Și așa mai departe.
Pe lîngă confuzia din jurul unor concepte precum cultură pop sau ambasador de brand, ignoranță (cînd vine vorba despre muzica duduii, desigur!) și sexism, conceptul care face prăpăd e cel al valorii. Dacă critica de specialitate poate recunoaște ca fiind valoroasă muzica Irinei Rimes (argumentînd, contextualizînd etc), încăpățînarea și/sau incapacitatea (haț, culturală!) de a înțelege diferite & diverse expresii artistice e o problemă nu doar în rîndul maselor (deși, ironia face că cele mai bune și îndrăznețe exemple de crossover cultural le găsim tocmai la televiziunile mainstream), ci și a artiștilor. Iar Irina îmi suflă încheierea: „Gelozia mănîncă tot din tine / Eu încerc să te scap, dar nu mai ține de mine / Paranoia ta atît de reală / Mai reală ca iubirea / Paranoia e o boală.”
PS. Nu susțin că Irina Rimes nu poate/trebuie să fie însoțită de un critic de artă cu experiență la evenimentele publice dedicate sculptorului român. În conferința de presă amintită, prezent era și criticul literar (?) Alex Ștefănescu, iar despre valoarea acestuia vă rog să-mi permiteți să am și eu, de data asta, dubiile mele. Mai mult, intelectualismul evită să discute tocmai aceste aspecte ale competenței și calității propriilor reprezentanți, mult mai importante decît prezența unei vedete care ajută la popularizarea unui fenomen sau eveniment, fie el și cultural. O lume culturală care are suficienți impostori și/sau nepricepuți încît să ne bucurăm de autenticitatea și inocența Irinei Rimes: „Eu sînt mai mainstream, aşa... De mică am ştiut «Coloana infinitului» şi nu înţelegeam de ce se numeşte aşa. Cînd am văzut-o pentru prima dată am avut impresia că a făcut mereu parte din lumea mea.”
Apropo, Alex Ștefănescu, în calitate de consilier al ministrului Culturii, a avut singurul și cel mai strident comentariu reacționar în acea conferință: „Nu vreau valori culturale de muzeu. Mă interesează cele care ajung la oameni.”
