A încetat din viață Ionuț Cioană / Mircea Nicolae (1980-2020), artist, curator și critic de artă, care a publicat pe Scena9 câteva zeci de texte. Cum și-l amintesc câțiva dintre cei care l-au cunoscut?
În toamna lui 2016, când a intrat în redacția Scena9, Ionuț era așa cum îl văzusem ultima oară, cu câțiva ani în urmă: un tip cu privirea pătrunzătoare, un pic încurcat și stângaci, dar gata să transforme starea asta într-un exercițiu de deschidere reciprocă. Căutam cu oarecare disperare pe cineva care să scrie despre artele contemporane de la noi, dar într-un fel accesibil cât mai multor oameni, nu doar inițiaților în jargoanele teoriei. Dacă aveți impresia că e o misiune simplă, așa cum am avut și noi, aflați că vă înșelați. Ionuț Cioană, care a acceptat provocarea asta și chiar a reușit să-i invite pe neofiți spre galerii și muzee, fără să-i îndepărteze pe cunoscători, rămâne și azi un inorog.
De atunci, am meșterit împreună de la distanță, pe hârtia digitală, multe texte. Îi sunt recunoscătoare pentru fiecare cronică-eseu, al cărei prim cititor și editor am fost. Fiecare dintre ele a fost o călătorie iluminatoare: prin lucrările și ideile artiștilor despre care scria, prin istoria artei și a societății în care-și au rădăcinile, prin spații și instituții pe care le admiră sau cu care dă de pământ, dar mai ales prin propriul lui proces de înțelegere și cunoaștere.
Deși extrem de prețios, Ionuț n-a fost întotdeauna un colaborator comod: pe marginea textelor lui, a convingerilor și îndoielilor noastre, am polemizat mult. Se întâmpla să fie posesiv cu scrisul lui și uneori simțeam că se raportează la ele ca la lucrări de artă. Nu degeaba la un moment dat se întreba dacă n-ar fi mai bine să le semneze ca Mircea Nicolae, numele dublului său, artist. Dar fiecare discuție cu Ionuț te împingea un pas mai departe, să-ți limpezești mai bine propriile poziții.
Îmi pare rău că „amenințările” lui repetate, de a reveni cu un text nou, vor rămâne pentru totdeauna în aer. Îmi va lipsi scrisul lui liber, lucid și inteligent, șlefuit uneori până la obsesie, prin care se pricepea așa bine să ne aprindă mințile.
Cu Mircea Nicolae, un soi de atipic plana peste scena de artă locală
Daria Ghiu, jurnalistă și critic de artă
Ori de câte ori dau ocol Casei Poporului, mă gândesc la o lucrare care m-a impresionat prin franchețea și absurdul ei, prin senzația ciudată pe care am avut-o atunci când am aflat de ea: un gest artistic reușea să sintetizeze perfect amestecul de sentimente pe care le aveam de fiecare dată când eram aproape de zidul ăla ridicol, distrus, ciobit, făcut bucăți înainte de vreme, suspendat în timp. E vorba despre mulaj din gips – 66. O lucrare semnată de Mircea Nicolae, dintr-o serie de 100 de intervenții în spațiul public. Artistul expediază pe 13 februarie 2008 o bucată din Casa Poporului în Kîrgîzstan. Un ornament din gips, o floare desprinsă de pe zidul care înconjoară clădirea. Floarea pusă în cutie, cu un statement alături, despre un dublu nicăieri, geografic și utopic. Un nicăieri pe care îl simți pe șira spinării ori de câte ori ești în preajma Casei, un sentiment de neterminat, de utopie in-situ, de parcă te-ai afla în fața unei machete de proporții gigantice.
Simultan cu începerea studiilor de istoria artei, în 2008, urmăream absolut înnebunită blogul lui Mircea Nicolae. Nu îl cunoșteam personal, dar gesturile lui artistice erau școala mea de artă conceptuală. Amestec de sinceritate, simplitate a gestului, un corp mis à nu, topografii bucureștene și personale, răbdare, liniște și lentoare, finețe a descrierilor și dorința de a-ți explica până înțelegi; arhiva impecabilă și o delicatețe a gestului deseori stângaci. Și totul la doi pași de mine, într-un București care mi-era și nu prea cunoscut. Cu Mircea Nicolae, un soi de atipic plana peste scena de artă locală, așa cum începea să mi se dezvăluie aceasta, pe categorii. Doi ani mai târziu, exact acum 10 ani și o lună, i-am scris un email, entuziasmată fiind de o altă lucrare a lui, pe care am decis să o aleg ca temă de referat la cursul de artă contemporană al domnului profesor Adrian Guță, la finalul masteratului. Performance-ul era o propunere pentru Bienala Bucureștiului, dar artistul va fi tăiat de pe lista participanților, invocată fiind lipsa banilor, într-o ediție de altfel foarte bogată, BB4. Neintrând în detalii, vorbeam atunci despre cum artistul, printr-o lucrare despre fecale, urină și circuitul acestora în natură, reușește de fapt să critice o bienală fals conectată la scena locală.
Un an mai târziu mă fascina o altă lucrare a lui, Greetings from Bucharest, și îi scriam și despre asta. Iar despre multe alte intervenții ale lui le vorbeam pur și simplu celor apropiați.
În anii din urmă îl citeam scriind atât de viu despre artă. Mi se părea extraordinar modul de adresare, inteligența, toate legăturile pe care reușea să le construiască, lecția de istoria și teoria artei îmbrăcată într-o cronică de expoziție, tonul ferm, dar niciodată agresiv. Dinamica scriiturii, totul cinematografic, de parcă erai în dreapta lui și descopereați expoziția împreună. În 2017 și 2018 a fost invitat în două ediții ale emisiunii Arte frumoase la Radio România Cultural, atât ca artist, cât și ca teoretician, cele două poziții care de fapt se stimulau constant una pe cealaltă. Deloc întâmplător i-am propus să vorbească despre readymade și Fântâna lui Duchamp, la 100 de ani de la crearea ei.
Mă bântuie acum, când scriu multe alte gesturi ale lui, un dar – 89 ori un măr - 68 (de care îmi amintesc deseori când mă aflu printre oameni). Sau. Sau. Sau. Sau obsesia mea de a credita Mă gândesc la ea, atunci când o vedeam online pe ziduri aiurea. Sau prima lucrare a lui cu care m-am întâlnit, într-una dintre primele expoziții de artă contemporană vizitate, la Galeria Nouă, Back to the Future/Cu spatele la viitor, în 2007.
Nu am vorbit niciodată foarte mult, din păcate, dintr-o timiditate exacerbată a mea, care mă ține deseori departe de cei timizi. Dar admirația a fost și rămâne foarte mare. Mi-ar plăcea să văd un studiu pe lucrările lui, impresionant arhivate. Mi-am petrecut serile din urmă revizitându-i în liniște opera, ascultându-i vocea și nevenindu-mi să cred că ceea ce trăiesc e realitate. Pentru moment, nu pot scrie mai mult, dar sper să mă pot întoarce.
Mircea Nicolae era o proteză pentru Ionuț Cioană
Raluca Voinea, curatoare, co-director tranzit.ro
Dragă Andra,
E prea devreme să scriem despre Ionuț și despre Mircea Nicolae. El nu scria așa. Își lua timp, se documenta, întreba, încerca să înțeleagă, mai întâi pentru el și apoi pentru ceilalți. Scria texte de citit cu atenție, cu timp, nu lăsa nimic neexplicat, nepus în relație sau în context, avea o nevoie acută ca lucrurile pe care le vedea și despre care scria să aibă un sens pentru el, să nu fie aruncate în lume la întâmplare.
Apoi, nu sunt eu în măsură să scriu despre Ionuț. Nu l-am cunoscut bine, nu ne-am sincronizat: când el se deschidea și ar fi vrut să stea de vorbă, eu nu eram prezentă sau nu aveam timp; când eu mă întorceam către el, deja se retrăsese în propriile neliniști, îndoieli, răzgândiri, frământări, dureri. Unda de șoc pe care a adus-o dispariția lui a fost și un cuțit de răsucit contratimpii în care ne situăm adesea față de ceilalți. O readucere aminte că nu ne putem situa și în contra timpului.
Mircea Nicolae crea proteze pentru obiecte nefolositoare, trecute sau neîncepute: o bucată de sticlă neprelucrată, o plantă uscată, o piatră spartă. Mircea Nicolae era o proteză pentru Ionuț Cioană. O expoziție cu lucrările lui și o publicație cu textele și cu însemnările lui ar spune mult mai multe despre el decât oricare dintre noi cei care l-am cunoscut, atât cât am putut fiecare. Din păcate, avem nevoie de multe proteze pentru relațiile dintre noi. Acele relații care uită un om să moară singur în casă.
Un om puternic și principial, cu care merita să te confrunți
Szilard Miklos, artist și cercetător în istoria artei
A murit colegul meu, Ionuț Cioană - Mircea Nicolae. O pierdere enormă pentru cei care știu să aprecieze ceea ce a făcut și mai avea încă de făcut în domeniul artei. A fost artist, critic, curator, cercetător, organizator și muncitor, totul într-o singură persoană, așa cum mulți dintre noi, cei care activăm în acest domeniu, suntem nevoiți să fim. Plecarea lui tragică și timpurie lasă un gol imens, o lipsă a unui reper, pe care o vom simți mult timp și pe care nu o vom putea umple prin forțe proprii. Curajul cu care se lansa în domeniul public pentru a ne educa pe toți poate fi egalat doar de forța intelectuală cu care ne-a marcat în discuții private și diverse colaborări profesionale. Era un om puternic și principial cu care merita să te confrunți. Avea un umor care te storcea, pentru care îi plăcea să se scuze, și o gingășie greu de uitat. Ceea ce păstrez cel mai viu în gând sunt amintirile lungilor plimbări avute împreună atunci când veneam în vizită la București. Discuțiile acelea îmi revin aproape zilnic în minte. Anul trecut am lucrat împreună mult și intens la un proiect ambițios, expoziția lui Mattis Teutsch, care ne-a marcat profund pe amândoi. Cu greu îmi pot imagina această muncă fară ca el să îmi fi fost alături. În cursul acestui an m-a sprijinit cu tovărășie și prietenie. Am împărțit mult entuziasm și multe descoperiri. O tristețe enormă mă cuprinde acum pentru pierderea lui. Gândirea lui pătrunzătoare și atenția pe care mi-a acordat-o m-au întărit în propriile idei și vor fi o rezervă pentru viitor.
Un mix între istoric și poet
Vladimir Bulat, curator
Pe Mircea Nicolae l-am cunoscut când era doar Ionuț Cioană (n. 1980), de prin 2005, când avea să documenteze turnurile de apă din bucurești, și le plasa pe blogul towerspotting.blogspot.com, la care am contribuit și eu, ideea lui ulterioară fiind să includă în documentația sa materiale și despre alte turnuri - eu i-am propus câteva și din Chișinău.
În iunie 2011, a primit Future Generation Art Prize / 54th Venice Biennale, la Palazzo Papadopoli, iar lucrul acesta l-a confirmat în postura sa de artist aproape invizibil, el lucrând cu „aproape invizibilul”; îi plăceau mult arta lui Martin Creed și performance-urile lui Allan Kaprow. Citea enorm și comenta foarte pertinent și în felul său fenomenele artistice din România.
Mircea Nicolae era un pseudonim de artist, provenit de la Mircea Eliade și Nicolae Labiș - ce făcea el se înfățișa ca un mix sublim dintre istoric și poet, ceea ce și era întru totul creația lui Mircea Nicolae. Ce lasă el culturii vizuale este de-o profunzime și de un firesc intrinseci, încât te poți întreba unde-i arta? Ei bine, el a demonstrat cu prisosință că arta se întruchipează atunci când nu afirmi cu tot dinadinsul și îndârjirea care-ți aparține că ești artist...
Azi am aflat, absolut stupefiat, că Ionuț Cioană ar fi murit, dar poți să știi? Poate că a plecat în căutarea unor noi subiecte, și pe alte tărâmuri, deși a iubit Bucureștiul și l-a înțeles într-un mod în care alții nu știu să o fi făcut.
Să luptăm pentru o lume în care figuri ca cea lui Ionuț să devină repere și să nu rămână doar excepții
Salonul de proiecte (Alexandra Croitoru, Magda Radu, Ștefan Sava)
Ne este extrem de greu să scriem un text comemorativ despre Ionuț. Dispariția lui prematură, șocantă pentru toți cei care l-au cunoscut, lasă un gol de neumplut, de care ne vom da cu adevărat seama abia după ce va mai trece timpul. Pentru că Ionuț avea cu adevărat o identitate unică în peisajul scenei artistice românești: un intelectual instransigent, un artist versatil, deopotrivă conceptual, politic și poetic, un formidabil partener de dialog, care diseca, meticulos și cu multă pasiune, subiectele și preocupările pe care cei din jurul său i le împărtășeau. Lui Ionuț îi plăcea să funcționeze într-un context colaborativ și ar fi extrem de important ca un viitor demers retrospectiv și atent documentat al activității lui să facă limpede anvergura matricii colaborative în care el a fost prins de-a lungul timpului.
Cu toată fragilitatea lui, pe care adeseori o discuta deschis cu ceilalți, Ionuț a fost un tip curajos, care prin textele lui de critică de artă nu s-a sfiit să sublinieze problemele etice și profesionale pe care le identifica în cazul multor inițiative locale. Prin atitudinea lui care refuza orice compromis, el eluda logica omniprezentă și meschină a spiritului de gașcă, a serviciilor reciproce pe care cei aflați în poziții dominante și le administrează constant. Nu știm cine altcineva ar mai putea, în sfera criticii de artă din România, să dedice atâta timp, răbdare și suplețe intelectuală descrierii și plasării într-un context local și internațional, istoric și teoretic, a unor demersuri artistice și curatoriale. Când spiritul critic, empatia și integritatea sunt treptat evacuate din sfera noastră culturală și socială, voci ca cea a lui Ionuț sunt neprețuite. Un artist și critic de artă de inteligența și deschiderea lui ar fi trebuit să fie expus, colecționat și încurajat într-o mult mai mare măsură decât s-au petrecut aceste lucruri cât timp el a fost cu noi. E imperativ ca cei care am rămas pe baricade să ieșim din pasivitate si să luptăm pentru o lume în care figuri ca cea lui Ionuț să devină repere și să nu rămână doar excepții.
Genul de om și de artist deloc comod, dar care te îmbogățea prin gesturi și conversații
Monotremu, duo artistic, inițiatori ai proiectului de educație artistică Minitremu
Vestea că Ionuț a murit ne doare foarte tare și simțim că nu l-am valorizat suficient, cât timp a fost printe noi. Să scriem acum ceva despre el, postum și în absența lui, e un exercițiu delicat. Pentru că dacă ar fi trebuit să scriem câteva cuvinte despre Ionuț știind că el le-ar fi citit, ne-am fi gândit de două ori înainte, atenți la ce poziție ar fi luat, ce ar fi susținut și argumentat critic, într-o opoziție rafinată și dusă uneori până la exasperare. Cel mai probabil nu am fi scris nimic, ca să nu ne expunem, așa cum s-a expus el, de-atâtea ori, cu costuri doar de el știute.
I-am admirat lucrările fragile, economice și poetice. I-am admirat privirea proaspătă și inchizitoare, de outsider în lumea artei, cum se cosidera din cauza formației de literat. O privire exigentă și modestă în același timp, venită dintr-o fire pudică și meticuloasă. Am avut ocazia să lucrăm împreună și am aflat multe despre artă și lume, din observațiile lui pedante și detaliate.
Ionuț era genul de om și de artist deloc comod, dar care te îmbogățea prin gesturi și conversații. Fără el simțim acum că lumea artei contemporane românești e mult, mult sărăcită. Și ne obligă să ne amintim că „suntem făcuți pentru a muri, cu toții, fără nicio diferență”, așa cum notase într-un post pe blogul lui.
Un artist și dragostea lui imensă
Cristian Neagoe, provocator cultural, co-fondator Street Delivery
Cu dispariția lui Ionuț Cioană, România a pierdut unul dintre cei mai suavi, subtili și inteligenți artiști contemporani.
Ionuț (sau Mircea) putea să vadă și să creeze artă din obiecte găsite pe stradă. Ionuț punea proteze pietrelor și vedea frumusețe în turnuri de apă. În dragostea lui imensă, a creat un fenomen la granița dintre street art, performance și succes comercial scriind, pur și simplu, „mă gândesc la ea” pe firma goală a unui magazin falimentar din Sibiu. Pe ușă a scris doar „non stop”.
Aș vrea să mă pot gândi la el non stop, dar viața fuge și fierbe, iar acum nu mai pot să stau cu el la o cafea, să vorbim despre viață ca artă și despre felul delicat în care se împletesc dacă știi să le lași. Sper ca și în moarte să găsească tot artă.
Nu prea mai văd cine s-ar mai lua la trântă cu tot felul de închipuiri, idei, și oameni de pe scena de artă din România
Vlad Morariu, cercetător în istoria și teoria artei, lector la Middlesex University
De Mircea auzisem de pe la sfârșitul anilor 2000; dar cum tot cam atunci am plecat din România, n-am apucat decât să-l cunosc pe Ionuț, mult mai târziu, și prea puțin. Cred că ultima oară am vorbit pe la sfârșitul lui 2018. Cu vreun an mai devreme am schimbat un rând de mesaje după un text fabulos pe care îl scrisese despre expoziția lui Dan Perjovschi de la Sandwich, World Attractions, pe care încerca să o descifreze trecând prin Arthur Danto, George Dickie și teoria instituțională a artei.
Ce voiam să spun: în ultimii cinci ani, Ionuț Cioană rămăsese singurul critic de artă român pe care il mai citeam, și mi-a părut tare rău când am aflat că a decis să nu mai continue. Textele lui arătau inteligență, nuanță, efort și migală. Erau texte cu adevărat critice, scrise de pe poziții neechivoce. Ionuț nu recicla fraze tip, nu se limita la a-ți povesti expoziția cu figuri de stil creative, și nici nu te bombarda teoretic până să te ia somnul. Deși Ionuț Cioană semna textele, mi se părea adesea că artistul Mircea Nicolae era cosemnatar. Mircea era coleg de breaslă și înțelegea practica celor despre care scria, Ionuț construia aparatul conceptual care-i dădea voie să ia distanță critică. Amândoi, tot timpul in dialog cu cititorul/cititoarea: „Și aici vreau să subliniez, ca să fie clar, că mă văd și pe mine, dar și pe tine, cititorule / cititoareo, incluși în această discuție” (citat din textul despre Perjovschi). Foarte, foarte rar să găsești asemenea scriitură unde practica și teoria conlucrează atât de vioi.
La sfârșitul lui 2019, credeam că se vor întoarce; n-a fost să fie. Sunt trist pentru că nu prea mai văd cine s-ar mai lua la trântă cu tot felul de închipuiri, idei, și oameni de pe scena de artă din România - nu la fel, nu cu aceeași elocvență, nu cu aceeași logică a argumentării. Nici unul, nici celălalt nu au primit îndeajunsă recunoaștere; fără amândoi rămânem infinit mai banali și mizeri.
Un tip atent
Suzana Dan, artistă vizuală, manager Rezidența BRD Scena9
De fiecare dată întâlnirile cu Ionuț erau la început ușor crispate. Pe mine mă intimida - poate simțea lucrul asta, habar n-am, dar era doar o fază de moment. Oricum, cu nimeni nu am mai pățit ca la fiecare reîntâlnire, după ceva timp, să o iau de la capăt cu ritualul „îmblânzirii”, la fel ca vulpea cu micul prinț. Paradoxul era că momentul ăsta dura foarte puțin, apoi reluam comunicarea în felul în care eram obișnuiți unul cu celălalt. Dar parcă era un ritual să ne salutăm cu „bună ziua” dacă treceau câteva luni de la ultima întrevedere.
Cu Ionuț nu am avut de a face doar colaborând fie ca artist sau curator - el a fost persoana care m-a ajutat în câteva momente de cumpănă, ca prieten. Îmi este rușine să îmi arog un astfel de titlu față de Ionuț, dar în felul nostru de a comunica, cu suișuri și coborâșuri, pot să spun că în cei aproape zece ani de lucru împreună, comunicarea noastră a depășit de fiecare dată limitele stricte ale unei colaborări profesionale. M-am confesat lui, mi s-a confesat la rându-i, ne-am împărtășit probleme și am râs prostește de multe lucruri. Și ne-am certat și ne-am împăcat. Cam la fel ca niște prieteni. Dar cred că de fapt așa era Ionuț cu toată lumea.
Mă uit la fotografiile pe care le-am strâns în toți anii ăștia cu el și în multe dintre ele, în mijlocul unui eveniment, indiferent care, el își găsea spațiu pentru o discuție mai mult decât apropiată cu cineva. Avea respectul ăsta față de omul de lângă el. Puține persoane îl au.
Vorbesc poate în dodii acum, dar realizez totodată că, pornind de la acest detaliu, de fapt pot să concluzionez că așa era el. Un tip atent. A fost atent la el, a fost atent la noi, ăștia care eram pe lângă el, a fost atent cu ceea ce observa și comenta în textele scrise. Și suferea foarte mult atunci când cineva îl critica, fiindcă munca lui nu era doar un simplu efort. Cred că tot ceea ce făcea, făcea ca pe o datorie pe care o avea față de el și față de noi. Uneori lucrurile nu erau roz. Simțeam câteodată, când lucram împreună la ceva, că totul devenea anevoios, complicat, plin de probleme. Mulți știm să ascundem lucrul ăsta și să mergem mai departe. Căutăm o rezolvare rapidă și aia e. Ionuț era cam altfel. Și mă bucur mult că am lucrat cu el, fiindcă am învățat să fiu mai atentă la oamenii din jurul meu. Fără să înalț monumente pompoase, despre Ionuț pot să spun că era un om care a vorbit cu o sinceritate asumată rar întâlnită, despre el, despre orașul ăsta în care a trăit, despre comunitatea artistică din care a făcut parte, despre condiția artistului în țara asta.
Dar eu cum l-am apărat?
Irina Botea Bucan, artistă vizuală
Dragă Andra,
Am scris despre Ionuț, dar nu pot să îți trimit textul, căci am scris cu furie și a ieșit dramatic. Am scris despre corpul lui alb, cu părul negru, în cele trei săptămâni pănă a fost găsit, despre scrisul lui, despre cum începeam să vorbim direct, fără ocolișuri, disecând cu bucurie și încredere. Am mai scris despre filmul lui, Romanian Kiosk Company, pe care l-am văzut la Veneția, și cum am stat să-l văd de două ori, neputând să mă ridic de pe bancă. S-a bucurat că l-am văzut, însă.
Am început să vorbim după ce a scris textul ăsta despre expozitie. Nu vreau să scriu eu mai mult despre el, vreau ca oamenii să citească ce a scris, să se ducă la linkuri, să se ducă pe stradă, lângă vitrine, să îi caute textele. Chiar nu pot trimite celălalt text. Am scris, așa cum zicea Peggy, zipând și mutându-i corpul ăla alb, moale, cu păr negru, peste turnurile de apă și peste parc, peste mineri, peste case, prin uși și zid. Dacă aș avea vocea Diamandei Gallas, as țipa de furie în 8 octave sau mai știu eu câte. Le-aș lua pe toate 8 la rând! Căci sunt furioasă! Mai bine ascultați-o pe ea aici, cum țipă de furie, enervată de multe și de Guns'n'Roses cei șmecheri, care au făcut rost să cânte la un concert pentru Freddy Mercury. E furioasă că i-a murit fratele de HIV. Nu știu de ce a murit Ionuț. Și știu doar din film al cui frate și fiu era, și cum nu a arătat filmul în România, pentru a-i proteja, de fapt pe toți. Dar eu cum l-am apărat? Cum de l-am lăsat cu armura aia scurtă din metal toxic pe față, care nu e bună pentru aer, ci doar pentru înot sincron, sau nici măcar - e doar o lucrare de artă pe nas?
Foto principală: Portretul lui Mircea Nicolae, realizat de artista Larisa Sitar
