Pe Ion Vianu, psihiatru, scriitor și disident emigrat din România în anii ‘70, l-am descoperit ca cititor în ultimul an de liceu și îmi aduc că ceea ce mă atrăgea era insolitul discursului și felul nuanțat în care vorbea despre istorie, memorie și literatură. 

Într-o lume culturală ca a noastră, fixată pe etichete și în care traseul unui scriitor trebuie să fie unul clar și bine marcat, Ion Vianu mi se pare a fi o figură oarecum atipică, atât prin formația lui ca psihiatru și psihanalist, prin riscurile reale pe care și le-a asumat ca disident, cât și prin felul în care, mai târziu, avea să exploreze dimensiunea autobiografică a literaturii (și dimensiunea literară a autobiografiei). A făcut asta și de unul singur (în volumele Între violență și compasiune. Amintirile unui psihiatru, Amor intellectualis. Romanul unei educații, Arhiva trădării și a mâniei, apărute la Editura Polirom), dar și împreună cu bunul său prieten, scriitorul și criticul Matei Călinescu (plecat și el din România tot în anii ‘70). Alături de el a scris Amintiri în dialog și, din lunga corespondență pe care au purtat-o, a fost publicat chiar la începutul anului un prim volum, Scrisori din exil, la Editura Humanitas, care va fi urmat de un volum care cuprinde corespondența de după 1989. 

Memorialistica lui Ion Vianu are o miză bogată și e mai mult decât o recuperare a unor felii de viață din trecut, presupune și un efort amplu de redefinire a sinelui prin povestire și dialog. Într-un fel, se poate spune că toate aceste scrieri  se leagă într-un mare proiect narativ. Până și acest volum de corespondență, întins din 1977 până în 1992, îți dă impresia unui roman epistolar. 

Întâmplarea face că am început să citesc Scrisori din exil în urmă cu câteva săptămâni, chiar în primele zile de izolare la domiciliu. În toată atmosfera aceea de panică, acest schimb de scrisori între doi prieteni care își vorbesc de-a lungul anilor despre cărți, familie, bucurii și necazuri, îmi dădea o senzație de stabilitate, de realitate care nu se lasă diluată. Cu aceste gânduri în minte, am pornit atunci când l-am contactat pe Ion Vianu, aflat acum în Elveția, pentru a realiza acest interviu via Skype. Mi-am dat seama că probabil nu sunt singurul care, în astfel de momente, simte nevoia să se întoarcă spre vocea lucidă a unui psihiatru și a unui scriitor atât de respectat și admirat precum Ion Vianu. 

Ion Vianu s-a născut la 15 aprilie 1934 și este fiul criticului și esteticianului Tudor Vianu. A absolvit Facultatea de Medicină în 1960 și a lucrat ca psihiatru în București la Spitalul nr.9 (actualul Obregia). La începutul anilor ‘70, a făcut câteva călătorii de studii în Germania de Est și în Franța, ocazie cu care a intrat în contact cu noile școli psihanalitice (printre care și cea creată în jurul lui Jacques Lacan) și a participat la un stagiu sub îndrumarea psihanalistului Serge Lebovici. Întors în România, a lucrat ca „psihanalist sălbatic” - termen aplicat celor care nu-și pot face formarea ca psihanaliști și care nu au fost la rândul lor psihanalizați -, ceea ce era imposibil pentru Vianu în acei ani. În 1975, a publicat Introducere în psihoterapie, prima carte apărută la noi pe această temă, scrisă de un specialist român.  

În 1977, Ion Vianu a denunțat practica prin care psihiatria era instrumentalizată politic de către autoritățile comuniste pentru a-i persecuta pe cei incomozi și a fost unul dintre puținii intelectuali din țară care s-a solidarizat cu scriitorul și disidentul Paul Goma, care lansase o mișcare pentru drepturile omului. Tot în acel an, a părăsit România și s-a stabilit în Elveția, unde a practicat psihiatria și psihanaliza, fiind în același timp și un colaborator constant al redacției Europa Liberă. 

La mijlocul anilor 2000, Ion Vianu a trăit o vreme în România, într-o perioadă în care și vechiul său prieten, Matei Călinescu, se afla la București. Din 2009 încoace, anul morții lui Matei Călinescu, stă mai mult în Elveția și vine ocazional în țară. 

În dialogul pe care l-am avut cu el, Ion Vianu a povestit despre exil și prietenie, despre istoria psihiatriei în România & relația lui cu Paul Goma, despre legionarism și comunism, dar și despre izolarea pe timp de pandemie și despre efectele acesteia asupra vieții de zi cu zi.

Pe parcursul discuției, eu mă aflam în balconul meu care dă spre Cișmigiu, iar el în apartamentul lui din Elveția. Văzând imaginea copacilor reflectându-se în geamuri, Ion Vianu a zâmbit și s-a înviorat imediat. Era acolo o frântură din București, oraș pe care l-a văzut transformându-se de-a lungul deceniilor, oraș despre care a scris atât de mult și pe care îl iubește orice ar fi. 

Azi, 15 aprilie, când publicăm acest interviu, Ion Vianu împlinește 86 de ani. 

Se poate spune că începutul activității dumneavoastră ca psihiatru se suprapune cu apariția psihiatriei în România? 

Psihiatria românească de dinainte de ’46-’47 era sublimă, dar lipsea cu desăvârșire. Adică erau foarte puțini psihiatri și foarte puține instituții, iar psihiatria și psihanaliza nici nu jucau un rol cultural. Cu toate păcatele ei, psihiatria a început să existe efectiv ca o specialitate abia după 1947. Dar mi-aduc aminte că prin anii ‘70 am fost convocați de directorul spitalului nr. 9 din București, unde lucram, care ne-a spus: „suntem o specialitate ideologică și obligația noastră este să servim principiile Partidului”. Într-un anume context ne-a mai zis ceva: „ de acum încolo, psihiatria va însemna sârmă ghimpată și câini de pază”. Era metaforică expresia, n-a fost chiar așa, dar a fost totuși o psihiatrie opresivă. Cea mai bună dovadă e că,  în perioada decembrie 1989/ ianuarie 1990, la Spitalul Poiana Mare, din 120 de bolnavi au rămas 40. Ceea ce înseamnă că ceilalți 80 erau prizonieri politici. Este cert că psihiatria a jucat un rol politic. În același timp trebuie spus că au fost suprinzător de puțini psihiatri care să facă jocul regimului, au fost câteva nume, dar au fost și care au rezistat și au refuzat să colaboreze. 

Această evoluție a psihiatriei era legată și de un proces de modernizare a României?

Fără îndoială, comunismul a fost și o modernizare, în condițiile în care întreaga lume s-a schimbat după război. Iar România s-a transformat în comunism, poți să pui în balanță și lucruri pozitive și lucruri negative din acest punct de vedere. Poți să pui închisorile și colectivizarea, după cum poți să pui și construirea blocurilor, cu toate implicațiile care vin de aici, și apariția psihiatriei. Dar o modernizare a existat, o modernizare însoțită de teroare și opresiune, dar care a presupus mari schimbări. România din 1990 era o Românie mult mai complicată și mai complexificată decât țara veche.

Familia v-a încurajat când v-ați hotărât să studiați medicina? 

Tatăl meu [n.r. Tudor Vianu] se prinsese în jocul meu, și înțelegea că voi fi și eu un umanist, chiar dacă nu aveam să fac același lucru ca el. Și a avut un mic regret inițial, dar după aceea n-a mai exprimat niciodată acest regret și am fost mai degrabă încurajat în căutările și studiile mele. 

Cum vedeați legătura dintre literatură și psihiatrie pe atunci?

Întotdeauna am fost de părere că există o continuitate între literatură și psihiatrie, dar acesta nu era punctul de vedere al tuturor psihiatrilor, așa vedeam eu lucrurile. Credeam că, pe de o parte, cunoașterea literară îți accentuează sensibilitatea ca psihiatru, pe de altă parte, experiența psihiatrică încurajează și îmbogățește capacitatea de a percepe și chiar de a crea literatură. Am început să studiez medicina având sentimentul că studiile pur umaniste nu sunt destul de apropiate de viață. Mă interesa foarte mult viața practică, și nu să vorbesc despre asta, ci să practic viața practică. Încercarea de a schimba realitatea într-un mod care să ți se pară  demn și decent - asta mi se părea mai interesant decât contemplația pură.

Asta v-a dus și la disidență? 

Da, au fost câteva momente fundamentale, în urma cărora mi-am dat seama că se poate rezista. De pildă, am avut de-a face la un moment dat cu un ofițer de Securitate care se ocupa de cazul unui student. Acest student declarase într-un anumit context că Hitler fusese mai bun decât regimul actual. Și ofițerul mi-a spus: „Eu vreau să știu dacă acest om este nebun. Pentru că, dacă nu e nebun, trebuie să-l arestez.” Și l-am văzut pe acel băiat, care era foarte speriat, și care nu era nici nazist, nici măcar anticomunist nu cred că era. Pur și simplu se enervase și spusese o enormitate. În cele din urmă, am luat decizia și i-am zis ofițerului de Securitate că tânărul nu are probleme psihice. „Sunteți sigur? Atunci trebuie să-l arestez”, mi-a zis el. „Asta e treaba dvs., dacă decideți să-l arestați pentru că a spus o vorbă”, i-am răspuns. Și nu l-au arestat. Atunci mi-am dat seama că au și ei punctele lor slabe și că nu mai sunt dispuși să meargă cu teroarea până la capăt. Asta a fost o experiență crucială pentru mine. Concluzia la care am ajuns era că se putea rezista mai mult decât credeam noi, și că frica teribilă pe care ne-o inspirau ținea de o percepție greșită. 

Cum a decurs mai apoi relația cu Paul Goma? 

Relația noastră s-a răcit. Dar orice s-ar întâmpla, oricum am judeca, acțiunile lui Paul Goma au marcat un moment istoric. Însă Goma era un om foarte orgolios. Voia să fie mereu primul, să fie unic. Iar în 1989, când eram la Paris, i-am telefonat și i-am zis: „Uite, Paul, e ceva extraordinar ce se întâmplă în România!” Și i-am propus să ne vedem. Iar el mi-a răspuns: „Acum vrei să mă vezi? Acum nu mai vreau eu să te văd pe tine.” Și, într-adevăr, în ultimii ani resimțisem o atitudine negativă la el și renunațasem să-l văd. Iar când a scris acel text despre Basarabia, m-am separat complet de el. Orice s-ar zice, e un text impregnat de ură antisemită, e o baie de ură față de evrei, or mie antisemitismul mi se pare un lucru odios. Dar ăsta e Goma numărul 2, ca să zic așa. Goma numărul 1 rămâne un erou, orice ar fi. 

La câțiva ani după ce ați emigrat, ați publicat un articol cu titlul: „Fiecare societate are psihiatria pe care o merită”.  Cum arătau cele două societăți - română și elvețiană - în contextul în care vorbeați despre psihiatrie ca despre un fel oglindă a societății? 

Comparația e foarte bună. Psihiatria pe care am trăit-o eu în Elveția era una liberală, o psihiatrie plurală și experimentală, mai vie, mai puțin dogmatică, mai puțin farmacologică, în care se vânturau foare multe idei, foarte multe tendințe. Exercitarea psihiatriei era mai plăcută și mai imaginativă. De pildă, eu în România îmi tratam aproape toți bolnavii cu medicamente, în Elveția am ajuns la un fel de stabilitate, numai jumătate dintre ei primeau medicamente, restul erau tratați prin diverse alte mijloace.

Și cum vedeți psihiatria de azi, mai ales în relația cu medicația? 

Eu sunt la pensie de 17 ani, așa că nu pot vorbi despre ultimele știri din psihiatrie, dar este clar că există o influență a industriei farmaceutice, și că folosirea unor anumite medicamente este oarecum abuzivă, dar există și alte posibilități care țin de psihoterapie și psihiatrie socială și care își au rolul lor. Pacientul este văzut ca un personaj al jocului social și în asta stă binele. Răul stă în faptul că medicamentele sunt prea des folosite și în doze prea mari, asta este o greșeală care este comună școlilor vechi, cât și celor noi. Dar România are o problemă specifică și care ține de condiția economică a țării. În spitalele de psihiatrie, mizeria este mai mare decât în alte spitale și țin minte că, în anii 2000, am avut la GDS o masă rotundă în care am vorbit despre situația de la Spitalul Poiana Mare, unde muriseră în iarna din 2004 zeci de pacienți din cauza foametei și a frigului. Ceea ce este scandalos, absolut scandalos. Dar psihiatria a fost întotdeauna „Cenușăreasa” medicinei. Asta provine din discriminarea față de bolnavul psihic, care este văzut ca o persoană de rangul doi. 

Despre volumul Scrisori din exil s-a spus deja că se citește ca un roman. Ați avut vreo intenție în acest sens pe parcursul anilor în care ați corespondat cu Matei Călinescu? 

După ce Matei a plecat din România, în 1973, cu câțiva ani înaintea mea, ne-am scris o vreme, dar când el a luat decizia să nu se mai întoarcă în țară, am încetat corespondența pentru că devenea prea formală. Scrisorile treceau pe la cenzură, acest al treilea cititor care ne incomoda. Când am plecat și eu din țară, în 1977, am reluat corespondența, și a fost absolut spontan. Abia mult mai târziu, când s-a adunat această corespondență, ne-am pus problema că ar putea fi ea însăși o operă literară. În 1997, am fost în SUA și atunci am parcurs împreună cu Matei scrisorile și ne-am dat seama că există o anumită unitate și un fel de tramă epică. Apoi, după 2000, când corespondența s-a sterilizat oarecum din pricina internetului, am ajuns la concluzia că, într-adevăr, ea constituie un fel de roman epistolar. Sunt anumite evoluții în această carte, se întâmplă lucruri și în plan politic, și în planul vieților noastre individuale, se nasc copii, mor părinți, trecem prin anumite transformări. 

Care au fost etapele acestei corespondențe? 

Am avut trei etape. Am avut o etapă de scris cu mâna. Asta era faza unor scrisori mai lungi, putea să dureze o săptămână ca scrisoarea să ajungă de la unul la altul, o săptămână ca să răspundă destinatarul și tot așa. După aceea a urmat perioada faxului, când timpul de transmitere era practic anulat. Și după aceea a venit perioada e-mailului, care a fost cumva distrugătoare, a scurtat foarte mult scrisorile, iar suportul electronic, despre care ai crede că este etern, este, de fapt, cel mai fragil. 

Cum au fost anii petrecuți în București, în perioada în care și Matei Călinescu se reîntorsese în România?

Am trăit la București, în paralel, câțiva ani, cam din 2005 până în 2008/2009. El a plecat dintre noi mai devreme, în 2009. Tot cam pe atunci m-am îmbolnăvit și eu, și am început să stau mai mult în Elveția. Iar acum sunt bolnav și nu prea mai vin în România, dar cine știe, cine știe ce va fi după coronavirus. Ce pot să zic e că, de când a dispărut prietenul meu, Matei, am un dialog interior cu el, adică foarte des mă întreb: Ce-ar fi zis el în cutare împrejurare? Și adevărul e că îmi lipsește foarte mult. 

Privite astăzi, observațiile dumneavoastră legate de viitorul regimului Ceaușescu și al URSS par aproape profetice. De unde venea acea luciditate asupra unui viitor incert? 

Erau foarte mulți pe atunci, și printre ei m-am numărat și eu, care credeau că comunismul este etern. Cu toate astea, odată cu evenimentele din Polonia, cam cu zece ani înainte de căderea comunismului în România, mi-am dat seama că acest regim trece printr-o criză foarte gravă care s-ar putea să-l termine. Însă dacă luați scrisorile noastre de după 1989, o să vedeți că observațiile despre viitorul României sunt mai puțin exacte decât au fost cele privind comunismul. Mă gândesc că România, cu toate dificultățile prin care trece azi, este totuși o țară mai plurală decât ne-am imaginat noi. În primii ani de după Revoluție, acest lucru nu era deloc evident. Vedeam mai degrabă un destin al României semănând foarte bine cu destinul Belarusului. 

În același timp, erați sceptic în privința idealizării și întoarcerii spre interbelic, în care nu vedeați o soluție.

Ceea ce spun eu în scrisori este că România pre-comunistă nu a constituit un model la care să vrei neapărat să te întorci. În acei ani era foarte la modă ideea asta de a reveni la 1938, adică să revenim la momentul unei dictaturi. România din 1938, cu toate experiențele sale istorice, nu era un ideal pentru mine. Să nu uităm că era și țara unei mari corupții, cel mai corupt personaj fiind însuși Regele Carol al II-lea, și era țara unui politicianism barbar. Legionarismul n-ar fi existat dacă nu exista și acest politicianism, legionarismul a apărut și ca reacție la o stare de lucruri neobișnuită și păcătoasă. Antisemitismul, naționalismul erau reacții și soluții false și fatale, dar reacția pornea de la o stare de lucruri condamnabilă. Discuția despre trecut trebuia să fie mai nuanțată și nu o găseam destul de nuanțată, cum nici acum nu mi se pare că e. Cred că generația noastră - care e o generație în lichidare - nu are distanța necesară și nu va fi capabilă să revadă altfel istoria, să prezinte o istorie mai completă și mai complexă a României decât cea pe care am avut-o până acum. 

Ce reacție ați avut în momentul în care ați avut acces la dosarul de la Securitate făcut pe numele dumneavoastră? 

Ceea ce s-a întâmplat a fost că, în ciuda faptului că autoritățile au fost foarte aspre cu mine - atunci când am fost dat afară cu scandal, iar copilul meu a fost bătut și așa mai departe -, societatea românească m-a sprijinit în general. Dacă vezi dosarele mele politice, observi că mulți m-au vorbit de bine, iar acest lucru a fost reconfortant pentru mine. Simțisem acea aprobare încă de atunci, și mi s-a confirmat și acum. Iar ăsta a fost un prilej de satisfacție. 

Este acesta, de fapt, un al doilea exil, o a doua plecare din țară? 

E un fel de a doua plecare pentru mine, dar în cu totul alte condiții, în sensul în care mă pot întoarce oricând în țară, și asta e foarte important. Și apoi sunt numeroasele mijloace de comunicare care mă ajută să păstrez multe legături cu țara, cu prietenii, cu fiul meu care locuiește acolo. Așa că, într-un fel, sunt călare pe frontiera între cele două țări. 

Urmăriți știrile din România în această perioadă? 

Da, sunt cât se poate de consecvent, sunt la zi cu ce se întâmplă, și nu numai acum.

Și ce părere aveți despre expunerea la toate aceste știri îngrozitoare care dau năvală peste noi în perioada pandemiei? 

Și eu m-am surprins în momente de anxietate în ultima vreme, dar impulsul de a cunoaște este mai puternic decât sentimentul de protecție în cazul meu. Evident, nu trebuie să cazi în nebunie, să fii toată ziua călare pe internet și să afli toate detaliile despre toată această suferință. Trebuie să-ți păstrezi un spațiu de liniște și de preocupări personale. Dar, pe de altă parte, nu poți să-ți interzici să fii curios și să urmărești ce se întâmplă, cel puțin eu nu reușesc. 

Vedem cum crește numărul cazurilor de violență domestică în lume, în contextul pandemiei de Covid-19. Vedeți vreo soluție pentru această situație?

Sunt de părere că oamenii ar trebui să facă un pact de pace pe durata izolării. Să decidă deliberat că nu trebuie să se certe, că nu trebuie să intre în conflict. E nevoie de o anumită înțelepciune pentru a lua această decizie, dar cu siguranță vor fi unii care nu vor putea să facă asta. 

Cum e viața dumneavoastră în izolare? Ieșiți la plimbare?

Și acum ies la plimbare, cel puțin o oră pe zi, împreună cu soția. Oricum oamenii se ocolesc pe aici, traversează când te văd, și încerc să mă plimb prin locuri liniștite, unde nu e multă lume. Locuiesc într-un mic cartier de blocuri, dar cu multă vegetație și grădini. Dar, evident, nu-mi văd nepoții, e foarte periculos să reunești trei generații în aceste condiții. 

Ce citiți în aceste zile?

Vă spun drept că citesc din ce în ce mai puțin. La începutul perioadei de izolare am citit mai mult. Nu prea simt cum trece timpul, ziua mea este o pregătire a plimbării pe care o voi face spre seară. Și în rest mă gândesc la ce va ieși din omenire. Poate că va fi mai bună, dar tare mă tem că vom avea ceva de așteptat înainte ca această boală să dispară cu totul. O să avem un al doilea val, o să avem recăderi în epidemie și o să dureze asta foarte mult. Dar poate că sunt pesimist. Eu având 86 de ani, uneori îmi spun că nu voi apuca o lume fără coronavirus. Chiar dacă supraviețuiesc virusului, ceea ce ar fi posibil, mă tem că pandemia se va întinde pe o perioadă lungă, va dispărea doar dacă știința va face ceva hotărâtor în această privință. 

Cu riscul de a pătrunde pe un teren prea alunecos, vă întreb totuși: credeți că lumea trece acum printr-o mare transformare?

Ar trebui să fie o transformare, ar trebui să ne aducă către valorile esențiale ale umanității. Dar, pe de altă parte, știu că oamenii au foarte puțină memorie și sunt lucruri care ne zguduie profund și pe care le uităm cu totul. Și există și posibilitatea asta, ca peste un an să nu mai fie nimic și această fază atât de acută să apară de la depărtare ca fiind minusculă. Și asta e posibil și n-ar fi bine deloc. Îi stă în firea omului să fie așa. 

Foto main: Titus Tihauan (FILIT)