Cu o întârziere de vreo șapte luni a apărut și numărul al patrulea din revista de proză scurtă Iocan. Din ritmul trimestrial anunțat s-a cam ales praful, dar vestea bună e că totuși continuă să apară. Deși nu-mi propusesem să mai scriu și despre acest număr (pe primele trei le-am recenzat aici, aici și aici), Iocan este un eveniment editorial prea excitant pentru a sta deoparte. În plus, până acum publicația scoasă de Florin Iaru, Cristian Teodorescu și Marius Chivu a fost supusă unui boicot total din partea revistelor Uniunii Scriitorilor (pentru care cei trei sunt, în diverse, grade, niște bêtes noires), așa că situația trebuie cumva compensată de presa independentă de USR.
Ca linie generală, aș zice că în sumarul numărului de față nu figurează nici un text absolut slab; riscul care pândește câteva povestiri este mai curând irelevanța (cui folosește că a fost scris textul x sau y?). Raportul dintre autoare și autori este de 4 la 10.
14. Angelica Stan, Peste margine
Un text sensibil de doar patru pagini despre o fetiță orfană care învață să meargă pe bicicleta procurată (furată) de vărul ei. So what?
13. Bogdan Coșa, Scurtmetraj premiat la Cannes
Îmi place și proza, și poezia lui Bogdan Coșa, dar textul acesta (tot ceva cu nefericiri infantile și abuzuri în fața blocului) nu m-a convins nici ca poveste, nici ca stil.
12. Răzvan Constantin Popa, Distrugătorul
Umor de fanzin SF din anii ’80, produs pe atunci de George Ceaușu ș.a. (și redescoperit recent ca mare inovație de Ovidiu Eftimie de la Times New Roman): Nava Spațială Simona Halep profită de înapoierea tehnologică a României (prezentă și, vai, viitoare) și distruge o navă extraterestră pe principiul „praștia bate laserul”. N-am râs.
11. Adela Greceanu, Dar dacă
Încă o ființă necăjită: povestea Adelei Greceanu prezintă monologul unei femei sexagenare, pe care un fost coleg de facultate o invită la întâlnirea de 40 de ani – prilej de rememorare a unei vieți nu excesiv de fericite. N-are poveste, are clișee.
10. Theodor Denis Dinulescu, Evelyn, Bazaconii
Două micropovestiri în genul umorului absurd la mare modă prin anii ’70, care-și culeg efectele din non sequitur narativ (cineva sapă un tunel pe sub satul Odobeni și ajunge în biroul lui Forrest Gump). Nu-i nimic în neregulă cu ele, dar nici mare lucru de spus. „Bazaconii” simpatice și cam atât.
9. Claudiu Constantinescu, Bagajul de mână
Claudiu Constantinescu, pe care-l știam doar în calitate de excelent cronicar în „Dilema veche”, oferă o piesă scurtă despre bagajele cărate de un tată de-a lungul vieții – prilej de taxinomii în materie de genți etc. Interesant.
8. Nicoleta Balaciu, Invizibil
Depresia care se infiltrează în viața și apartamentul unui pensionar ia forma cvasifizică a unui gol care sfârșește prin a-l estompa pe bătrân ca în Deconstructing Harry al lui Woody Allen (sau așa crede el). În sfârșit, un prim concept narativ care merită atenție.
7. Radu Aldulescu, Istoria scrisă cu sângele unei prostituate pe care am iubit-o
Povestire redactată în stilul inconfundabil al lui Aldulescu despre doi amici alcoolici care împușcă francul în aburii tranziției și se răfuiesc cu generația părinților care se dăduseră pe brazdă în vremea comunismului. Ca toată literatura autorului, textul mustește ca o șaorma cu de toate vândută undeva la periferie, în mahalale.
Nu pot să nu semnalez o problemă a textului: cuvântul „jidan” e folosit de vreo sută de ori. Pot înțelege utilitatea lui conversațională, introducerea lui în dialogurile purtate de personaje, în condițiile antisemitismului românesc tradițional, dar nu înțeleg de ce și naratorul și-l asumă: Mihăiță, întâmplător evreu, își plătește angajații „rezonabil-meschin” și prin asta, zice autorul/naratorul, „nu-și dezmințea originea”. WTF?
6. Ion Maxim, Undeva în București trăiește o femeie și femeia are o maimuță
O povestire de factură fantastic-absurdă, bine scrisă, destul de entertaining, nu foarte originală.
5. Bogdan Răileanu, Zero grade
Text despre tristețea/ depresia metropolitană care atinge generația 30-40. Răileanu a fost prezent și în primul număr din Iocan cu un text care îmi plăcuse mult. Îi aștept cu nerăbdare debutul editorial, anunțat de Polirom la Gaudeamusul din noiembrie.
4. Adrian Georgescu jr., Îngeri căzuți
Probabil textul cel mai artistic, cel mai calofil al volumului – o poveste fantasy. După cum au dovedit-o nu doar cele două volume publicate până acum, ci și mai toate textele lui publicistice, Georgescu deține un mare talent literar, putând performa în cam orice zonă dorește (de la genul comic/parodic al povestirilor din Câteva sfârşituri de lume până la distopia hardcore à la Cormac McCarthy din romanul Exitus). Asta poate fi o problemă, în sensul că versatilitatea îl împiedică să-și fixeze o voce recognoscibilă. Majoritatea scriitorilor mari ajung așa profitând și de defectele lor, nu doar de calități.
3. Felix Tzele, Transfăgărășan
O povestire transgresivă, care combină lejer codul pseudo-SF cu cel polițist și cu proza de călătorie. Totul în decorul Transfăgărășanului. Probabil cel mai bun/ complex concept al volumului.
2. Ana Erde, The turk will pay for everything
Povestea nu-i cine știe ce (hoții sparg mașina unor turiști români în Istanbul), dar mi-a plăcut mult stilul simplu și eficient. Mai vreau.
1. Cristian Boricean, S-a furat mireasa
O mireasă este furată de la nuntă de doi foști iubiți. Singurul text cât de cât erotic al acestui număr. Și textul care stă cel mai bine la partea de entertainment. Până la urmă, de la un volum de povestiri aștept și un pic de distracție, nu doar revelații de felul „pe lume sunt mulți oameni necăjiți”.
Pe scurt, nr. 4 din Iocan mi s-a părut ceva mai slab decât anterioarele, dar merită oricum citit. Publicația rămâne un punct de referință vital pentru dinamica prozei scurte din România.
Iocan. Revista de proză scurtă, nr. 4, Editura Vellant, 2017, 160 pag.
