Romanul Stela de Simona Goșu are ca narator o femeie de aproximativ 50 ani, care și-a pierdut locuința în urma retrocedărilor postcomuniste și este nevoită să devină menajeră pentru familii middle class din cartierul Bazilescu din București. Stela își povestește viața de zi cu zi în săptămâna de dinaintea referendumului „pentru familie” din octombrie 2018. Nu este afiliată politic, nu o interesează temele momentului și mai ales, nu crede că acestea ar avea vreo legătură cu ea. Dar conexiunea există și Stelei îi va exploda politicul în față, chiar în mijlocul sufrageriei.
Preluată în această paradigmă, Stela Simonei Goșu devine Stela Gianinei Cărbunariu pe scena Teatrului Nottara. Teatrul are și el importanță căci în roman, soțul Stelei, Mircea, și unul dintre oamenii pentru care ea lucrează, Țane (Mihai Dinvale), un actor fost (posibil) celebru, actual fluturător de stindarde patriotarde cu iz conspiraționist – Securitatea, masonii, oculta, știți voi – sunt angajați (recuziter, respectiv actor) la Teatrul Odeon din București și muncesc la un spectacol despre opoziția anti-comunistă. Trimiterea e destul de clară la Tipografic majuscul, spectacolul real de la Odeon al Gianinei Cărbunariu despre protestul anti-comunist al elevului Mugur Călinescu în anii '80.
Paradigma rămâne în esență aceeași în spectacol, dar Cărbunariu ajustează detaliile: Odeon devine Nottara, iar spectacolul la care se repetă este chiar spectacolul pe care îl vedem, motiv pentru câteva ieșiri de diferite grade din convenție. Actorii comentează repetițiile, uneori în dialog cu regizoarea aflată undeva, în zona tehnică (vocea îi aparține chiar Gianinei Cărbunariu), „recuziterul” Mircea (Alexandru Jitea), care este și sufleor, și corepetitor de nevoie, ia locul „actorului” Alex (Jitea, desigur), absent, și dă replicile „în alb” în rolul soțului Stelei, recuziterul Mircea. Mai mult, în ultima scenă, Stela și Mircea merg la premiera propriului spectacol în care joacă – meta-convențiile spectacolului sunt nu doar numeroase, ci și fluide căci pe unul dintre palierele (ne)convenționale, recuziterul_și_sufleorul Mircea, care nu e soțul Stelei, intră în dialog cu actrițele Crenguța Hariton și Daniela Minoiu în ipostaze cameo, care își dispută personajele (prea) în vârstă (bunici) pe care le joacă în spectacol, prilej de a chestiona nu doar cine pe cine reprezintă, ci și statutul actrițelor mature în relație cu oferta de roluri pentru vârsta lor.
Din nou, ca în multe dintre spectacolele sale, Cărbunariu intersectează planurile. Unul este acest plan al teatrului, care se dezvoltă pornind de la Mircea, soțul Stelei și recuziter, jucat de alt recuziter în lipsa actorului (toate aceste identități în oglindă sunt interpretate de Alexandru Jitea) și chestionează teatrul ca un cadru de reflexie a & reflecție asupra realității. Teatrul și realitatea se suprapun la final, în singura scenă în care Mircea, soțul Stelei, capătă consistență și devine personaj în carne și oase. Este scena în care cei doi soți se întorc acasă după spectacolul în care tocmai joacă. Celălalt plan este cel social, unde se intersectează două clase sociale diferite. Stela face o scanare a clasei de mijloc bucureștene – artiști, avocați, corporatiști și oameni de afaceri – prin prisma a ceea ce vede în casele lor. Perspectiva ei, a femeii care și-a pierdut locuința în haosul juridic privind imobilele confiscate abuziv de comuniști și retrocedate după căderea comunismului, brusc și fără plasă de protecție pentru locuitorii de bună credință, vine dintr-o altă zonă socială, mai puțin educată și precară în raport cu clasa de mijloc. Se stabilește aici o relație de clasă între două arii sociale cu statute diferite.
Textul și spectacolul au o evidentă componentă imobiliară – Stela vorbește mult despre casă, despre cea pierdută și despre apartamentul modest pe care îl locuiește, despre locuințele în care face curățenie. Este obsedată de această temă, de altfel i se spune și recunoaște că subiectul o roade. Din această cauză în centrul spectacolului stă un prototip de casă nouă, reprezentativă pentru toate locuințele pe care Stela le îngrijește. Dominată de o scară mare, interiorul acestei vile tipic middle class pare artificial și neutru, nu are personalitate ca arhitectură și design, reprezintă o locuință generică a clasei de mijloc.
La scenele din casa Stelei se renunță explicit în spectacol din cauza absenței „actorului” care să-l joace pe Mircea, prin urmare apartamentul ei nu este reprezentat vizual. Când aceste scene devin imperios necesare în structura spectacolului (cadrul este cel al unei repetiții generale a spectacolului pe care tocmai îl vedem) și „recuziterul” ia locul „actorului” (în paradigma „actorul joacă recuziterul care joacă actorul care joacă recuziterul”), ele se derulează în afara decorului. Se marchează astfel faptul că Stela nu are o casă în care să se simtă „acasă”, locuința ei nu se aliniază standardului imobiliar și ea este la marginea clasei de mijloc și la baza ierarhiei sociale. Iar acest ultim aspect se reflectă puternic în relațiile pe care le stabilește cu angajatorii săi.
Deși amicale, chiar calde, relațiile dintre Stela și oamenii pentru care lucrează sunt traversate recurent de ordinele care i se dau. Tonul cu care îi sunt stabilite sarcinile poate fi prietenos, un pic acid sau autoritar, dar în esență, aceste momente repetitive stabilesc o ierarhie. Pentru Stela, să fie la baza ierarhiei pare să fi devenit o poziție firească, este serviabilă fără resentimente sau frustrare, își știe „locul” și este fericită să facă parte din lumea acestor oameni și să aibă grijă de casele lor mai mult decât să se concentreze asupra propriei familii și cu atât mai puțin asupra propriei casei, pe care o simte străină. Pentru Stela, ăsta este un refugiu psihologic. De altfel, în roman apare recurent ideea că nu-i place să revină acasă și întârzie cât poate de mult la muncă prin casele altora.
Deși există și un bărbat printre angajatori, Stela are în mare parte contact cu femeile: avocate, profesoare, studente sau manechine, tinere și mature, adolescente și bunici. Este un întreg univers feminin, extrem de variat în portrete și relații la care scriitoarea și regizoarea sunt foarte atente: relațiile între copiii minori și mamele / bunicile lor, între tinere și mamele lor, între prietene sau cuscre, etc. Stela devine un fel de punct de sprijin pentru aceste femei, de la care preia însă și idei și atitudini, încercând să se strecoare un pic în locul lor (folosește rujul dăruit de Diana ca și cum și-ar pune o a altă față). Dar așa cum casele lor sunt mai familiare pentru ea decât propria locuință, și problemele acestor femei sunt mai ușor de descâlcit de propriile necazuri. Relația Stelei cu fiica și fiul ei sunt ratate, căci deși ea vede cu precizie disfuncțiile din viața altora, este complet orbită în privința propriilor copii. Fiica Lăcră (Mihaela Subțirică), plecată la Londra, îi bântuie gândurile, răscolindu-i vinovăția de a o fi îndepărtat, fiul Manu (Ștefan Radu) vorbește puțin cu ea pentru a nu-i trezi vreo suspiciune privind intimitatea sa. Viețile lor îi sunt necunoscute. Copiii eșuează, dar eșecul lor este și al ei.
Sunt multe subiecte care apar punctual în text și spectacol, de la lipsa educației sexuale în școli, atracția naționalismului de paradă, identitatea de gen, maternitatea, dorită sau nedorită, probleme de cuplu până la mafia imobiliară. Toate fac parte dintr-un univers social reflectat în sfera lui domestică pe care Cărbunariu o explorează și prin filmarea live în timpul spectacolului, astfel încât spații inaccesibile spectatorului pe scenă devin vizibile datorită camerei de filmat, figurile personajelor se amplifică video în momente cheie, vocile lor sunt puternice datorită microfoanelor. Ceea ce este supra vizibil și audibil este însă din sfera clasei de mijloc, în timp ce spațiul casnic al Stelei rămâne în afara camerei de filmat.
Spectacolul oferă Adei Navrot ocazia unui adevărat recital ludic, chiar dacă sunt atât de multe personaje pe scenă. Stela ei este volubilă și voioasă, are o serviabilitate sinceră care o face plăcută, chiar și atunci când pare intruzivă în intimitatea altora. Este plină de energie, dar nu obositoare și deși prezența ei este de neignorat, nu acaparează vampirește scena. Există un soi de inocență în modul în care Stela îi privește pe ceilalți, dar și în care își ratează relația cu copiii. Stela creată de Ada Navrot nu este un personaj eminamente pozitiv, dar lipsa ei de încrâncenare trezește simpatia publicului. „Noi toate am putea să o jucam pe Stela” (o versiune a replicii atribuite lui Flaubert „Madame Bovary, c'est moi”) zice una dintre actrițe într-un moment meta-teatral. Replica asta este dincolo de teatru și de roluri, afirmă ideea că Stela, cu bunele și relele ei, este o exponentă a unei clase sociale pierdute în hățișurile tranziției postcomuniste și ale capitalismului sălbatic. Stela face parte din marea masă a celor invizibili în societate.
Fotografii: Sabina Costinel
Teatrul Nottara
Stela
de Simona Goșu
Regia și dramatizarea: Gianina Cărbunariu
Scenografia: Adrian Ganea
Muzica originală: Oscar Ungvari
Proiecție Live: Alma Andreescu
Asistenți de regie: AlexandruJitea
Lighting design: Cristian Niculescu
Cu: Ada Navrot, Mihai Dinvale, Alexandru Jitea, Ștefan Radu, Mihaela Subțirică, Diana Roman, Sorina Ștefănescu, Isabela Neamțu, Luminița Erga, Teo Dincă, Crenguța Hariton, Daniela Minoiu, Alma Andreescu
