Ce rămâne după ce ceva dispare o dată pentru totdeauna? Ce e mai înfricoșător: ideea că totul are un sfârșit sau gândul opus, că ceva nu se va termina niciodată? Acestea sunt câteva dintre întrebările pe care le ridică volumul Inventarul lucrurilor dispărute, în curs de apariție în colecția Anansi World Fiction, editura Pandora M (în traducere din germană de Maria Irod).
Cartea, o meditație asupra lucrurilor pe care într-un fel sau altul le-am pierdut, este împărțită în 12 secțiuni, fiecare având 16 pagini și spunând povestea unei dispariții. Un capitol este dedicat insulei fantomă Tuanaki, a cărei urmă nu se mai găsește decât pe vechi hărți. Un alt capitol este despre tigrul Caspian, un animal din Munții Caucaz pe care l-am pierdut de două ori, o dată când specia a dispărut, apoi când unul dintre puținele exemplare împăiate care ne-au mai rămas a ars într-un incendiu. Poeziile lui Sappho, din care nu mai există decât câteva versuri, sunt subiectul unui alt capitol.
Judith Schalansky s-a născut în Germania în 1980 și printre cărțile ei se numără și Atlas of Remote Islands, o explorare a 50 de insule îndepărtate, sau The Giraffe’s Neck, un roman despre o profesoară forțată să-și reevalueze viziunea asupra vieții (tradus în română în colecția Strada Ficțiunii, editura All).
Inventarul lucrurilor dispărute va apărea luna aceasta la editura Pandora M și va putea fi achiziționată și de la târgul de carte Bookfest. Până atunci citește mai jos un fragment.
Cook din Pacificul de Sud
TUANAKI
(numită și Tuanahe)
*Atolul era situat la circa 200 de mile marine sud de Insula Rarotonga și la circa 100 de mile marine sud vest de Insula Mangaia.
†La cumpăna dintre anii 1842/43, Tuanaki trebuie să se fi scufundat în urma unui cutremur marin, pentru că în iunie 1843 misionarii n-au mai putut localiza insula. Abia în 1875 a fost șters atolul de pe toate hărțile. Acum exact șapte ani, într-o zi senină de aprilie, fără pic de vânt, am descoperit pe un glob pământesc din colecția de hărți a Bibliotecii de Stat o insulă necunoscută mie, pe nume Gange. Ostrovul singuratic se afla în mijlocul nimicului, în zona de nord est a Oceanului Pacific, în trena curentului Kuroshio — acel flux puternic, albastru închis, care direcționează neobosit către nord apele învolburate, calde și sărate ale oceanului, împingându-le dinspre Insula Formosa de-a lungul Arhipelagului Nipon — ca un punct de fugă imaginar la nord de Insulele Mariane și de Insulele Hawaii, acestea din urmă purtând încă numele lui John Montagu, al patrulea conte de Sandwich, cel puțin pe globul de ghips cam de mărimea unui cap de copil, acoperit cu carton imprimat artistic. Incitată de numele familiar și de așezarea neobișnuită a atolului, am început să fac investigații care au scos la iveală faptul că aproape de coordonatele 31⁰ latitudine nordică și 154⁰ longitudine estică s-ar fi observat de două ori un recif și de patru ori chiar o fâșie de pământ, a cărei existență a fost totuși mereu pusă la îndoială din mai multe direcții până când, pe 27 iunie 1933, un grup de cercetători japonezi specializați în hidrografie au raportat oficial dispariția atolului Gange, după analize amănunțite ale regiunii în chestiune și fără ca lumea să se preocupe prea mult de această pierdere.
Într-adevăr, în atlasele vechi figurează numeroase insule fantomă pe care navigatorii își închipuiau că le zăresc tot mai des, pe măsură ce hărțile deveneau mai exacte și lăsau tot mai puțin loc pentru zone neexplorate, incitați de ultimele pete albe de pe hartă, enervați de monotonia mării necuprinse, induși în eroare de norii joși sau de ghețarii plutitori, scârbiți de apa de băut sălcie, de pâinea mucegăită și de șunca ațoasă, atât de ahtiați după uscat și faimă, încât în lăcomia lor nemărginită toate dorințele se topeau într-o bucată informă de aur și sclipici, ademenindu-i să noteze în jurnalul de bord denumiri bizare mai degrabă decât coordonate sobre, pentru a contracara plictiseala zilnică cu presupuse descoperiri. Și astfel, nume precum Nimrod, Matador sau Aurora și au croit drum în cartografie, scrise cu caractere îndrăznețe, cursive, alături de contururile slabe ale unor petice răsfirate de pământ.
Ce mi-a stârnit însă interesul n-a fost perioada îndelungată în care astfel de afirmații au rămas necontrazise, ci insulele despre care numeroase relatări garantează că au existat cândva și au dispărut ulterior. Dintre toate mărturiile m-au fascinat mai ales acelea care povestesc despre insula scufundată Tuanaki, fapt ce se datorează negreșit și numelui sonor, amintind de o formulă magică uitată, dar mai ales zvonurilor bizare care povesteau că locuitorii acestei insule nu cunosc lupta și nici cuvântul „război“, cu toate straturile lui de semnificație negativă, lucru pe care, dintr-un rest de speranță copilărească adânc îngropată, eram gata să-l cred, chiar dacă îmi amintea imediat de reveriile utopice ale multor tratate care îndrăzneau să afirme nici mai mult, nici mai puțin decât că o altă lume ar fi posibilă, însă — după cum o demonstrau descrierile adesea debordante ale sistemelor politice atent planificate și, prin urmare, potrivnice vieții — doar în teorie preferabilă celei existente. În ciuda oricărei cunoașteri reale, căutam, așadar, și eu, ca atâția alții înaintea mea, o țară fără memorie, în care nu exista decât prezentul, o țară în care violența, sărăcia și moartea erau uitate, ba chiar necunoscute. Astfel îmi apărea Tuanaki, nu cu mult mai minunat decât îl descriu sursele: un atol alcătuit din trei insule care abia dacă se ridicau deasupra nivelului mării, în apele puțin adânci și pline de pește ale unei lagune de un albastru lăptos, lucitor, ocrotit de valurile furioase și de mareea puternică printr-un recif de corali, împădurit cu palmieri zvelți și pomi fructiferi încărcați de rod, populat de un neam necunoscut de oameni prietenoși și iubitori de pace, pe scurt: un loc adorabil pe care, de dragul simplității, mi-l imaginam ca pe un paradis, de al cărui prototip slăvit de atâtea ori se deosebea doar prin nuanța fină, dar decisivă, că fructele din pomii săi nu conțineau nicio cunoaștere în afară de aceea banală că e mai degrabă o binecuvântare să rămâi aici decât să pleci, căci, așa cum aveam să constat curând cu uimire, Grădina Eden din acest colț de lume era un loc în care oamenii se refugiau, nu unul din care erau alungați.
Pe de altă parte, abia dacă erau suficiente informații pentru a demonstra în mod credibil că acest petic neverosimil de pământ a existat cândva. Cronometrul marin nu i-a determinat niciodată poziția exactă din moment ce nici Tasman, nici Wallis, nici Bougainville și nici măcar vreun căpitan pornit la vânătoare de balene și abătut din drumul lui n-au reușit să-i zărească vreodată frumosul liman. Studiam iar și iar traseele marilor expediții din Marea Sudului, urmăream liniile întrerupte și punctate prin sistemul de coordonate de pe marea de hârtie și comparam rutele cu presupusa poziție a acelei insule pe care, dintr o toană imperială, o marcasem în cel mai de jos patrulater gol.
Inventarul lucrurilor dispărute
Nu încăpea nicio îndoială: în a treia și ultima sa expediție, acel explorator, celebrat până în ziua de azi de un mic continent drept cel mai mare dintre marinarii săi ajunși în toate colțurile lumii, a ratat la mustață insula Tuanaki, mai exact cele două nave inițial carboniere lansate la apă în cețurile din Whitby trebuie să fi trecut în cursul zilei de 27 martie 1777 la mică distanță de insulă, cu pânzele umflate, mândru împodobite ca niște fregate. Se scursese mai bine de o lună de când, într-o zi cu briză ușoară, bătrânul vapor Resolution al lui James Cook și mai noua și rapida navă însoțitoare Discovery au ridicat ancora din portul lor de bază, în golful neozeelandez Queen Charlotte, au trecut prin strâmtoarea ce purta numele căpitanului lor, pentru ca după două zile să lase în sfârșit în urmă dealurile de un verde închis, sclipind în ceață, din Port Palliser și să se avânte în largul mării. Dar vântul le era potrivnic. După brizele răcoroase ce și schimbau adesea direcția, a urmat un vânt lamentabil de slab, iar după rafalele însoțite de ploi repezi au venit zile chinuitoare în care aerul parcă era încremenit. Nici măcar vânturile de vest, care ar fi trebuit să le poarte neabătut și sigur spre nord est, în zona Tahiti, nu și au făcut simțită prezența, în ciuda tuturor prognozelor specifice anotimpului, împingând perspectiva de a arunca undeva ancora într un viitor din ce în ce mai depărtat și mai amenințător. Se pierduse deja mult timp. Și cu fiecare zi mai dispărea câte puțin din speranța de a naviga în următoarea vară nordică de a lungul coastei Noului Albion pentru a găsi acel mult invocat drum de ape care, în planurile topografice incomplete, promitea o scurtătură care să lege Oceanul Atlantic de cel Pacific. Fiindcă visul la acea trecătoare, încadrată, ce-i drept, de banchize, dar navigabilă, era vechi și stăruitor ca toate visurile cosmografilor și prinsese mai mult contur de când lumea fusese nevoită să renunțe la visul unui continent sudic imens, asta după ce Cook, în căutarea ținutului legendar, cutreierase în lung și-n lat mările sudului fără să întâlnească nimic altceva decât munți de gheață.
Așa că cele două nave pluteau în derivă, cu pânzele dezumflate, iar la bordul lor începuse să se lase acea liniște asurzitoare atât de radical diferită de tăcerea pașnică a vieții mele de bibliotecă. Uneori puteam să le aud totuși — undele solitare și lungi rostogolindu se măsurat, batjocura vremii frumoase, jelania nesfârșită a valurilor neobosite care făceau apa să se încrețească, pierind apoi treptat, și care-l au făcut cândva pe Magellan să numească acest ocean „pașnic“, un sunet monoton și spectral, zgomotul nemilos al eternității, mai îngrozitor decât vuietul celei mai turbate furtuni despre care măcar știi sigur că la un moment dat va lua sfârșit.
Dar această mare nu era nici pașnică, nici tăcută, din moment ce în adâncurile ei întunecate forțe neîmblânzite pândeau ocazia sigură să atace din nou. Fundul ei era crăpat și brăzdat de falii, scoarța terestră de sub apele sale era foarte accidentată, cu fose abisale și lanțuri muntoase, răni necicatrizate ale epocii preistorice în care continentele încă nedespărțite pluteau ca o masă unitară pe oceanul planetar, fiind destrămate apoi de forțe colosale și împinse în mantaua Pământului până când plăcile lor s-au încălecat și s-au îngropat una pe alta, în jos, în abisurile abrupte, în sus, spre înălțimi semețe, lăsate în seama legilor naturii care nu cunosc nici îndurare, nici dreptate. Apa a acoperit magma topită și miliarde de corali au colonizat marginile craterului, formând la lumina soarelui recifuri, scheletele viitoarelor atoluri pe al căror sol fertil au rodit semințele crengilor aduse de apă, în timp ce vulcanii stinși s-au dus la fund, până departe în abisul întunecat — în ritmul infinitului. Și în timp ce toate astea se întâmplau încă și pe atunci, cu zarvă neauzită, sub punte animalele — taurul, vacile cu vițeii lor, oile gestante și caprele răgeau de foame — în timp ce armăsarul și iepele nechezau, păunul și păunițele țipau, găinile cotcodăceau. În nicio altă călătorie Cook nu luase cu el atâtea animale la bord. La dorința expresă a regelui, se adunase o jumătate de arcă, în scop de prăsilă, la fel ca menajeria care-i servise drept exemplu, iar el se întreba cum de reușise Noe să astupe toate gurile alea flămânde care înghițeau la fel de multe provizii cât un echipaj întreg.
Imagine principală preluată de pe Pexels.
