Al șaselea text din seria „Scriitori și animale” este scris de Maria Orban, autoarea volumului Oameni Mari, și inventariează o serie de animale din apropierea imediată și din cea sufletească. 

Cu seria asta coordonată de prozatoarea Lavinia Braniște ne propunem să culegem povești de la scriitori despre animalele care i-au inspirat sau speriat, care i-au invadat sau le-au intrat pe sub piele, care i-au ajutat să descopere sensuri profunde sau i-au abandonat. Pe scurt – despre capriciile animalelor din viața noastră, a tuturor.

---

Mi-ar fi plăcut să vă pot spune o poveste interesantă, în care animalul meu preferat mă ajută să descopăr sensul unor întâmplări și să trăim astfel împreună niște experiențe inițiatice de toate frumusețea, dar, din păcate, nu pot. 

Adevărul este că cele dintâi animale de care îmi amintesc nu sunt nici măcar unele adevărate, ci personaje din cărți.

Pe primul loc e Bambi, puiul de căprioară care își pierde mama. Multe lacrimi au curs atunci, de am și făcut o obsesie din moartea alor mei.  

Pe locul al doilea, puiul de prepeliță – sau de ce-o fi fost – din textul lui Brătescu-Voinești. Și el mi-a provocat multe insomnii, ceea ce a dus-o la disperare pe maică-mea, care nu se mai descurca cu gândurile mele negre și teama de propria-mi moarte.

Pe locul al treilea, tot un pui, dar de elefant, dintr-o altă poveste, nici nu mai știu a cui. Și ăla își pierdea părinții și suferea cumplit, cum o făceam și eu, alături de el, până s-au enervat ai mei și au zis să o lăsăm mai moale cu cititul textelor fără happy-end, că nu erau de mine.

Astfel, când nu a mai fost literatură, am experimentat relații cu tot felul de necuvântătoare, unele domestice, altele nu chiar, cum era ursul care tot venea vara prin grădină și pe care îmi imaginam că l-aș putea îmblânzi, dar nici gând să te apropii de ditamai namila, nici măcar pe verandă nu mă lăsau ai mei să ies, să-l văd mai bine. Sau porcii mistreți, de care mi-era groază când îi auzeam râcâind în spatele W.C.-ului din curte, sau căprioarele care păreau plăpânde și frumoase la marginea pădurii și pe care aș fi vrut să le mângâi, dar se evaporau la cel mai mic zgomot, nici pas de indian dacă aveam, nu știu dacă aș fi reușit.

Mulți ani am trăit într-o casă mare, cu o curte și mai mare, iar spațiul era foarte bine delimitat de ai mei. Animalele erau afară, noi (eu, mama, tata) eram înăuntru. Oricât aș fi încercat să-i conving – în special pe maică-mea, că ea era cea care stabilea regulile –, niciun picior de animal nu ajungea în casă. Prin urmare, orice legătură mai serioasă mi se părea din start înăbușită. 

Afară stătea porcul, într-un fel de magazie pe unde mișunau și șoareci, așa că orice dialog cu el era zădărnicit de frica mea de rozătoare; și oricum, nici nu era de dorit, el ajungea mereu pe masa de Crăciun. Ar fi fost, din start, un atașament defectuos, dacă se poate spune astfel. 

Erau și niște găini și un cocoș – de obicei obraznic – de care, din nou, mă temeam, că sărea la mine și mi-era că-mi scoate ochii într-o zi – sau cel puțin așa mi se spunea.

Mai erau și niște câini – spun câini pentru că de-a lungul anilor s-au tot schimbat: Azorică, Grivei, Lăbuș –, dar și de ei mi-a fost frică pentru că, bătrâni și cu mințile împrăștiate, l-au mușcat pe tata, și nu mă apropiam decât până acolo unde lanțul lor nu putea ajunge. Apoi Luca, Ioan (pe ăsta îl primisem de la un prieten de-ai tatei, Ioan și el), de care nu mai mi-era teamă, dar care erau ei speriați de ursul care făcea potecă prin curte și stăteau mai mereu în și sub coteț, așa că nici aici nu a fost vreo mare prietenie. 

Tot afară erau și iepurii, în niște cuști mari, puse una peste cealaltă, de zici că era un mini-bloc, însă nici cu ei nu am avut un mare succes, pentru că simpla atingere prin plasă nu era suficientă, nu crea nicio legătură mai puternică.

Toate astea nu mă împiedicau totuși să visez.

De exemplu, multă vreme, împreună cu prietena mea cea mai bună, ne prefăceam că suntem în Norii negri (un serial polonez) și alergam pe câmpia din spatele casei imaginându-ne că suntem călărețe. Săream peste ciulini, peste gropi, ne luptam, încercam să ne împrietenim cu un cal adevărat, Ionci, al lui nea’ Titu, îi duceam iarbă și mere, până când Ionci, deși legat, a reușit să o lovească pe Carmen de a ajuns la spital. De-atunci ne-am lecuit de filmul ăsta.

A urmat o perioadă în care ne jucam de-a indienii (fără cai, de data asta) și construiam cabane mici în copaci, vorbeam cu ulii care se auzeau uneori șuierând, inventam un limbaj secret, era o întreagă aventură. Carmen avea un câine mic, Zar, care ne însoțea peste tot. Am încercat și eu să-l scot pe al meu (eram în perioada Lăbuș) odată, când ai mei plecaseră pe undeva cu treburi, dar săracul, atunci când s-a simțit liber, a fugit spre pădure și vreo săptămână nu am mai auzit de el. S-a și mirat mama când l-a văzut în curte iar, slab și înfometat, l-a dus la loc în lanț și cam atât a fost. 

Aventura cu indienii și câinii s-a terminat si ea, la scurt timp, când am rămas blocată în copac, mi-a fost teamă să mai cobor și a trebuit să-l chemăm pe tatăl lui Carmen să mă ia de acolo. De taică-meu îmi era frică, dar chiar și așa, tot s-a aflat tărășenia și n-am scăpat de pedeapsa de a nu mai ieși o vreme. Forțată de împrejurări, m-am orientat spre ce aveam în imediata apropiere: iepuri și găini.

Prin generală, s-a întâmplat ca o găină și toți puii ei, în afară de unul, să moară. Cum era neajutorat, l-au adus ai mei în casă și l-am crescut noi. Îl chema Puiu, desigur, așa cum era alintat și tata. Când îl strigam, tresăreau amândoi. Cu Puiu a fost dragoste la prima vedere: unde mergeam (fără a depăși perimetrul curții), venea și el, ca o umbră. De bine ce l-am domesticit, atunci când a ieșit de-adevăratelea, l-a și furat cineva. Era blând și inofensiv, probabil a ajuns friptură pe masa unuia dintre vecini.

După pățania asta, care m-a făcut să sufăr destul, am refuzat eu să mă mai apropii o vreme de vreo vietate. Până la Unu’ și Altu’, adică doi iepuri. I-am numit așa ca să contracarez vreun soi de afecțiune mai profundă. Cu niște nume neutre, ce rău se putea întâmpla?

De fapt, totul a început cu Lizuca, o iepuroaică albă cu ochi roșii, vedetă printre vietățile noastre. Și Lizuca a tot avut pui, pe care i-am dat, numai că, la un moment dat a murit și ea. Pe ultimii doi dintre puii ei i-am luat tot în casă, pentru că afară era frig și venea ursul, după cum știți deja. Locuiau într-o cutie, pe hol. Mai întâi le-am dat lapte cu pipeta, după aceea, când s-au mai înzdrăvenit, tot felul de ierburi și legume. Ne urmau peste tot, veneau dacă îi strigam, erau niște prieteni tăcuți și blânzi, care lăsau căcăreze într-un loc anume, lângă magazie, nu cereau atenție specială și mă puteam baza pe ei când era vorba de joacă. N-au rezistat prea mult timp, însă.

Uneori îi scoteam afară într-o lădiță acoperită, de teamă să nu-i ia vreun uliu, așa cum se mai întâmpla cu găinile. Dar nu m-am gândit să-i fi ferit de altceva. Într-o zi, i-am lăsat nesupravegheați în cușcă, pe prispă și m-am dus cu Carmen pe deal. Când m-am întors, nu mai era niciunul acolo. Mama mi-a spus că era posibil să îi fi luat o pisică. Am plâns și m-am supărat pe tot neamul pisicesc. Și iar am lăsat-o baltă cu animalele de companie. M-am împrietenit, în schimb, cu ale altora. În special cu unul. Carmen avea un doberman, Bronco, și de multe ori ieșeam eu să-l plimb.  Aveam senzația că pot merge cu el până la capătul tuturor pădurilor, îmi inspira putere și siguranță și asta conta cel mai mult. Uneori alergam, alteori discutam, nu mi-era teamă de nimic și debordam de încredere în mine. În el. Și asta a ținut până s-a mutat prietena mea în alt oraș și am rămas singură cuc.

Degeaba i-am rugat pe ai mei să luăm un câine, că o să am eu grijă, degeaba am fost deprimată vreo lună, nimic nu i-a înduplecat, așa că am găsit altă soluție: mi-am imaginat o vreme că sunt eu un animal. Psihonanalizabil, știu. 

De regulă, eram un leopard alb, despre care citisem că trăiește în munți, retras, că e foarte agil și are ochi albaștri-verzui, un fel de turcoaz, poate, oricum, așa erau și ochii unui băiat de care îmi plăcea tare. Deci eram leopard (asta știam numai eu) și mă plimbam singură prin pădurea din spatele casei. M-am lecuit când am dat de un tip care se masturba și m-am speriat atât de tare, încât am uitat cine sunt – adică un leopard neînfricat –  și am luat-o la goană în direcția opusă. M-am și rătăcit atunci, noroc cu niște oameni care cu greu au reușit să înțeleagă ce-i cu mine, dar măcar m-au adus acasă, spre fericirea alor mei. 

Prin adolescență, nu am mai avut nicio treabă cu animalele, le-am înlocuit cu cărți și cu oameni, apoi ai mei au prins drag de pisici și am avut un șir întreg (da, știu, le uram când eram mică, dar sentimentele se mai tocesc în timp), de care m-am apropiat precaut. Cel mai drag mi-a fost Pavel, un motan negru și afectuos, care a rămas cu ai mei după ce am plecat eu de acolo și a murit de bătrânețe, mai târziu. Are chiar și un mormânt mic și o cruce în curtea casei care acum aparține altcuiva.

Îmi place să cred că ceva am învățat și eu din toate astea. Cum ar fi faptul că multe dintre lucrurile care se întâmplă nu au o logică anume și nici nu stă în puterea mea să le controlez. Sau…? 

Dacă mă uit (mai fac și asta) prin tot felul de horoscoape și pe tot soiul de site-uri cu jocuri despre animalul care te reprezintă/ești/ai putea fi, descopăr o sumedenie de chestii: sunt cal în horoscopul chinezesc, porumbel, conform zilei în care m-am născut, păun, pisică, somon și iar porumbel. Nu mă regăsesc în niciunul din lista asta. Porumbel? Eu? Somon? 

În ultimii ani, nu prea m-am mai gândit la niciun animal, nici pe care l-aș vrea, nici care aș vrea să fiu, dar am discuții constante cu fetele mele despre unicorni, alicorni, poneicorni tereștri și dragoni îmblânziți. 

Mi-am permis să visez, totuși, la un moment dat, după ce am văzut ultimul Predator, că aș putea fi fata aia care învinge în cele din urmă creatura ciudată. O fată războinică și încăpățânată, care înfruntă pe toate lumea pentru a demonstra ceva ce știa doar ea: că poate să vâneze. Și un fel de vânătoare, dar de interior, practic și eu, zi de zi. De când am devenit mamă, mă confrunt cu tot felul de spaime. Pe unele le prind și le jupoi, pe altele le păcălesc și le transform, unele îmi scapă pur și simplu, dar când vor reveni, voi fi mai pregătită. Și e și asta o dovadă de curaj, nu?