Învățare (Educated) e una dintre cele mai citite și discutate cărți apărute în lume anul trecut. Nu e ficțiune, dimpotrivă, e viață trăită de Tara Westover, mezina unei familii cu șapte copii dintr-o comunitate de mormoni din Idaho, care reușește, cu o determinare uluitoare, să-și facă o educație și să-și dea doctoratul în istorie la Cambridge. Tatăl, un individ dogmatic, decide pentru toți ce se cuvine și ce nu se cuvine, nu-și dă copiii la școală, nu și-i duce la doctor, îi păzește de orice fel de contact cu moravurile societății contemporane și îi apără de sfârșitul lumii (ăla care urma să vină odată cu anul 2000), făcând provizii de conserve și antrenându-i la muncă fizică în curtea lui de fiare și carcase de mașini vechi. Mama e o prezență care se șterge mereu în spatele soțului. E specialistă în tincturi, ierburi, terapii alternative și nașteri naturale.
Învățare, proaspăt apărută la editura Publica, în traducerea lui Paul Slayer Grigoriu, e o excursie într-o lume retrasă din societate, care funcționează după propriile reguli, cu niște părinți care încearcă să-și crească copiii cum știu ei mai bine, dar îi expun, în felul ăsta, la marginalizare, analfabetism funcțional, vulnerabilitate. Cum crești când tot ce știi despre lumea de-afară e că-ți poate face rău? Ce șanse ai să scapi din spațiul strâmt al familiei care-ți controlează mintea? Cum îți găsești locul într-un oraș nou, printre oameni noi? Cum afli cine ești tu, de fapt? Astea-s întrebările în jurul cărora gravitează cartea Tarei Westover, și ăsta e unul dintre motivele pentru care e în curs de traducere în peste 30 de țări. Oriunde în lumea asta, există părinți care cred că fac ce-i mai bine pentru copiii lor, crescându-i prea aproape de religie și prea departe de educație. Oriunde în lumea asta, există copii care se luptă să scape din strânsoarea părinților lor, să evadeze și să descopere cine sunt. Cartea asta e pentru ei.
P.S. Am ales capitolul 4 din carte, în care e vorba despre o vizită la bunicii din Arizona, o ceartă din pricina mersului la doctor (care-i, practic, Satana) și un accident de mașină care nu se termină cu o vizită la spital, deși ar fi trebuit. (Luiza Vasiliu)
Femei apașe
Nimeni nu a văzut când mașina a ieșit de pe șosea. Fratele meu Tyler, care avea șaptesprezece ani, a adormit la volan. Era șase dimineața și condusese berlina noastră în tăcere aproape toată noaptea, prin Arizona, Nevada și Utah. Eram în Cornish, un orășel agricol, la vreo treizeci de kilometri de Buck’s Peak, când berlina a alunecat peste linia de demarcație spre banda opusă, apoi a ieșit de pe autostradă. Mașina a trecut peste șanț, a dărâmat doi stâlpi de telegraf din lemn masiv de cedru și s-a oprit, într-un târziu, abia când s-a lovit de un tractor.
Mama avusese ideea excursiei.
Când avea să ajungă cu el la casă, care era în vârful ultimului deal dinaintea văii, avea să fie cât șura bunicului, iar oamenii de pe autostradă aveau să se uite uimiți la el. Doar să fie zăpada bună. Fulgi groși și lipicioși. La fiecare ninsoare îi aduceam câte o mână de zăpadă și ne uitam cum freca fulgii printre degete. Zăpada era prea fină. Altădată, prea umedă. După Crăciun, spunea. Atunci ai zăpadă adevărată.
Dar după Crăciun tata parcă s-a dezumflat, s-a prăbușit în el însuși. Nu a mai spus nimic despre bulgărele de zăpadă, apoi nu a mai spus nimic, pur și simplu. Un întuneric a mijit în ochii lui și l-a cuprins încet-încet cu totul. Mergea cu brațele inerte, cu umerii lăsați, de parcă ceva îl trăgea în jos, spre pământ.
În ianuarie, tata nu se mai putea da jos din pat. Stătea întins pe spate și se holba cu privirea goală la tavanul de stuc, cu modelul complicat de crețuri și nervuri. Nu clipea când îi aduceam tava cu cina, seară de seară. Nu sunt sigură că știa că sunt acolo.
Atunci ne-a spus mama că mergem în Arizona. Spunea că tata era ca floarea-soarelui – care murea în zăpadă – și că în februarie trebuia dus și sădit la soare. Așa că ne-am înghesuit în berlină și am mers douăsprezece ore, străbătând canioane și gonind pe autostrăzi întunecate, până când am ajuns la locuința mobilă din deșertul uscat din Arizona, unde bunicii mei așteptau sfârșitul iernii.
Am ajuns la câteva ore după răsărit. Tata a reușit să meargă până la veranda bunicii, unde a rămas toată ziua, cu o pernă tricotată sub cap și o mână plină de bătături pe burtă. A rămas așa două zile, cu ochii deschiși, fără să spună nimic, tăcut ca un tufiș în căldura uscată, fără adiere de vânt.
A treia zi a părut să se întoarcă în el însuși, să înceapă să vadă ce se întâmpla în jurul lui, să asculte vorbăria noastră de la masă în loc să se holbeze doar, fără reacție, la covor. În seara aceea, după cină, bunica și-a ascultat mesajele telefonice, cele mai multe de la vecini și prieteni care voiau să o salute. Apoi din difuzor s-a auzit vocea unei femei care îi amintea bunicii că avea programare la medic a doua zi. Acest mesaj a avut un efect dramatic asupra tatei.
La început, tata a luat-o la întrebări pe bunica: de ce avea nevoie de programare, la cine mergea, de ce să se ducă la doctor când mama putea să-i dea tincturi.
Tata crezuse dintotdeauna cu tărie în ierburile mamei, dar în seara aceea lucrurile păreau să fie altfel, ca și cum ceva dinăuntrul lui s-ar fi schimbat, o nouă credință care tocmai încolțea. Meșteșugul ierburilor, spunea, este o învățătură spirituală prin care se desparte grâul de neghi- nă, credincioșii de necredincioși. Apoi a spus un cuvânt pe care nu-l mai auzisem: Illuminati. Bunica, spunea el, era, fără să știe, un agent al acestor Illuminati.
Dumnezeu nu răbda necredința, spunea tata. De aceea păcătoșii cei mai mari erau nehotărâții, cei care luau și ierburi de leac, și medicamente, care veneau miercurea la mama și se duceau la doctor vinerea – sau, cum spunea tata, „care se închină la altarul lui Dumnezeu astăzi și mâine aduc jertfă satanei”. Acești oameni erau ca iudeii din vechime, pentru că primiseră o religie adevărată, dar tânjeau după idoli falși.
— Medicii și medicamentele, aproape că a strigat tata. Iată dumnezeul lor, cu care se desfrânează.
Mama se holba la mâncare. La auzul cuvântului „desfrânează”, s-a ridicat și i-a aruncat o privire mânioasă tatei, apoi s-a dus în camera ei și a trântit ușa. Mama nu era mereu de acord cu tata. Când tata nu era prin preajmă, o auzeam spunând lucruri pe care el – sau cel puțin acest nou avatar al lui – le-ar fi socotit blasfemii, cum ar fi: „Ierburile sunt suplimente. Dacă aveți ceva mai grav, duceți-vă la doctor.”
Tata nu a băgat în seamă scaunul gol al mamei.
— Doctorii ăia nu încearcă să te salveze, i-a spus bunicii. Încearcă să te ucidă.
Când mă gândesc la cina aceea, văd limpede scena. Sunt așezată la masă. Tata vorbește, cu voce grăbită. Bunica stă în fața mea și molfăie la nesfârșit sparanghelul cu falca ei strâmbă, cum face pesemne capra, soarbe din apa cu gheață, fără să dea vreun semn că ar fi auzit vreun cuvânt din cele spuse de tata, în afară de privirile iritate pe care le aruncă spre ceasul care-i spune că e încă prea devreme ca să meargă la culcare.
— Iei parte cu bună știință la urzelile satanei, spune tata.
Scena s-a repetat în fiecare zi, uneori de mai multe ori, în tot timpul șederii. Totul se desfășura după același scenariu. Tata, plin de zel, mormăia cam o oră, repetând la nesfârșit aceleași lucruri, alimentat de o patimă lăuntrică ce nu se stingea prea curând, deși pe noi ne aruncase de mult într-o stupoare amorțită.
Bunica avea un mod memorabil de a râde la sfârșitul acestor predici. Un fel de suspin, o expirație lungă, forțată, la sfârșitul căreia își dădea ochii peste cap într-o imitație leneșă a exasperării, ca și cum ar fi vrut să ridice mâinile, dar era prea obosită ca să ducă gestul până la capăt. Apoi zâmbea – nu era un zâmbet de alinare pentru altcineva, ci un zâmbet de amuzament uimit pentru ea însăși, un zâmbet care mie mi s-a părut totdeauna că încerca să spună: Ascultă ce-ți spun eu, viața reală e cea mai bună glumă.
Era o după-amiază toridă, atât de călduroasă încât nu puteai să mergi în picioarele goale pe pavaj, când bunica ne-a luat pe mine și pe Richard la o plimbare cu mașina prin deșert, după ce ne pusese centurile de siguranță pe care nu le purtaserăm niciodată până atunci. Am mers până când drumul a început să se încline, apoi am mers mai departe, până când asfaltul de sub roți a lăsat locul prafului, și am tot mers mai departe cu bunica la volan, printre dealuri șerpuitoare, până unde drumul neasfaltat lua sfârșit și începea un traseu turistic. De acolo am mers pe jos. După câteva minute, bunica a început să gâfâie și s-a așezat pe o piatră roșie plată și ne-a arătat o formațiune din piatră de nisip în depărtare, formată din spirale prăbușite, fiecare dintre ele ca o mică ruină, și ne-a spus să mergem până la ea. Odată ajunși acolo, trebuia să căutăm pepite de stâncă neagră.
— Se numesc lacrimi de apaș, a spus.
S-a căutat în buzunar și a scos o pietricică neagră, murdară și zimțată, acoperită de nervuri albe și cenușii, ca o sticlă crăpată.
— Și așa arată după ce le lustruiești un pic.
Din celălalt buzunar a extras o a doua piatră, neagră ca smoala și atât de netedă încât părea moale.
Richard le-a identificat pe amândouă ca fiind obsidiane.
— Rocă vulcanică, a spus, pe tonul cel mai academic cu putință. Spre deosebire de astea.
A lovit cu piciorul o piatră spălăcită și a făcut un semn spre formațiune.
— Ăsta-i sediment.
Richard se pricepea la detalii științifice. De obicei îi ignoram prelegerile, dar atunci m-au prins, ca și terenul ciudat, însetat. Ne-am plimbat o oră în jurul formațiunii și ne-am întors la bunica cu mormane de pietre pe care le țineam cu partea din față a bluzei. Le-a pus în portbagaj și, în timp ce ne întorceam spre rulotă, ne-a spus legenda lacrimilor de apaș.
Din ce spunea bunica, cu o sută de ani în urmă un trib de apași se luptase cu cavaleria Statelor Unite pe acele stânci spălate de ploi. Tribul fusese copleșit numeric: pierduse bătălia și războiul se sfârșise. Nu-i mai rămânea decât să aștepte să moară. Puțin după începutul bătăliei, războincii au fost prinși pe o margine de stâncă. Nu voiau să sufere o înfrângere umilitoare, să fie răpuși unul câte unul încercând să treacă printre rândurile cavaleriei, așa că s-au urcat pe cai și s-au aruncat de pe munte. Când femeile apașe le-au găsit trupurile frânte pe stâncile de jos, au vărsat lacrimi mari, deznădăjduite, care s-au transformat în piatră la atingerea pământului.
Bunica nu ne-a spus ce s-a întâmplat cu femeile. Apașii erau în război, dar nu aveau războinici, așa că poate sfârșitul i se părea prea cumplit ca să vorbească despre el. Îți venea în minte cuvântul „sacrificiu”, pentru că ăsta este cuvântul potrivit pentru o bătălie în care una dintre părți nu poate să se apere. Este cuvântul pe care îl foloseam la fermă. Sacrificam găinile, nu ne luptam cu ele. Sacrificiul era consecința cea mai probabilă a vitejiei războinicilor. Ei au murit ca niște eroi, soțiile lor, ca niște roabe.
Pe când mergeam spre rulotă, cu soarele dispărând la orizont și ultimele raze traversând autostrada, mă gândeam la femeile apașe. Cursul vieții lor fusese hotărât cu ani în urmă, ca forma altarului de piatră pe care muriseră – înainte de galopul cailor, cu trupurile de roibi încleștate spre acea ultimă izbitură. Mult înainte de saltul războinicilor, era deja hotărât cum aveau să trăiască și să moară femeile. Hotărâseră războinicii și femeile însele. Hotărâre. Alegerile, fără număr, ca firele de nisip, se așezaseră unele peste altele și se strânseseră una într-alta, se făcuseră sediment, apoi stâncă, până când totul fusese cioplit în piatră.
Nu mai plecasem niciodată departe de munte și îmi era dor de el, de priveliștea cu Prințesa gravată printre pini peste masiv. Mă trezeam că mă uit la cerul gol din Arizona în speranța că o să-i văd forma neagră ieșind din pământ, punând stăpânire pe jumătatea ei de cer. Dar nu era acolo. Mai mult decât de priveliște îmi era dor de mângâierile ei – de vântul cu care îmi flutura părul, venit prin canioane și viroage. În Arizona nu era vânt. Doar ceasuri toride, unul după altul.
Îmi petreceam zilele bântuind dintr-o parte a rulotei într-alta, ieșeam pe ușa din spate, traversam curticica interioară, mă duceam până la hamac, ocoleam până la verandă, unde treceam pe lângă silueta semiconștientă a tatei și mă întorceam înăuntru. A fost o mare ușurare când, în ziua a șasea, căruța bunicului s-a rupt și Tyler și Luke au descompus-o, ca să vadă unde era problema. Stăteam pe un butoi mare de plastic albastru, mă uitam la ei și mă întrebam când putem să plecăm acasă. Când o să înceteze tata cu Illuminati. Când n-o să mai iasă mama din cameră de fiecare dată când intră tata.
În seara aceea, după cină, tata a spus că e vremea să plecăm.
— Strângeți-vă lucrurile, a spus. O pornim în jumătate de oră.
Era pe înserat, iar bunica spunea că e o prostie să pleci la ora asta la un drum de douăsprezece ore. Mama a spus că ar trebui să așteptăm până dimineața, dar tata voia să ajungă acasă, ca să poată să se apuce de sortat cu băieții de dimineață.
— Nu-mi permit să mai pierd zile de lucru, a spus.
Privirea mamei s-a întunecat de îngrijorare, dar nu a spus nimic.
M-am trezit când mașina a lovit primul stâlp. Dormeam pe jos, la picioarele surorii mele, cu o pătură peste cap. Am încercat să mă ridic în șezut, dar mașina se clătina, sălta – părea că se descompune – și Audrey a căzut peste mine.
Nu vedeam ce se întâmplă, dar simțeam și auzeam. Încă un poc puternic, o zguduitură, mama care striga „Tyler!” de pe scaunul din față și o ultimă zdruncinătură zdravănă înainte ca totul să se oprească și să se lase tăcerea.
Au trecut câteva secunde în care nu s-a întâmplat nimic.
Apoi am auzit vocea lui Audrey. Ne striga, unul câte unul. Apoi a spus:
— Suntem toți în afară de Tara!
Am încercat să strig, dar aveam fața înțepenită sub scaun, obrazul lipit de podea. Mă zbăteam sub greutatea lui Audrey, care mă striga pe nume. În cele din urmă, mi-am arcuit spatele și am împins-o, apoi mi-am scos capul de sub pătură și am spus:
— Aici sunt.
M-am uitat de jur împrejur. Tyler avea trunchiul îndoit, practic se cocoța pe bancheta din spate, cu ochii ieșiți din orbite pe măsură ce vedea toate tăieturile, toate vânătăile, toți ochii larg deschiși. Îi vedeam fața, dar nu părea să fie a lui. Din gură, sângele îi țâșnea pe cămașă. Am închis ochii și am încercat să uit dinții strâmbi pătați de sânge. I-am deschis din nou ca să văd ce fac ceilalți. Richard se ținea de cap, cu mâinile peste urechi, ca și cum ar fi încercat să blocheze un zgomot. Audrey avea nasul încovoiat nefiresc și din el îi curgea sânge pe braț. Luke tremura, dar nu am văzut sânge nicăieri. Eu aveam o tăietură pe antebraț, acolo unde mă agățasem de cadrul scaunului.
— Toată lumea-i teafără?
Vocea tatălui meu. Urmată de un murmur general.
— Pe mașină sunt fire electrice, a spus tata. Nu iese nimeni până nu le opresc.
Ușa s-a deschis în dreptul lui și pentru o clipă am crezut că s-a electrocutat, dar apoi am văzut că sărise suficient de departe încât trupul să nu-i atingă mașina și pământul în același timp. Îmi amintesc cum mă uitam la el prin fereastra mea spartă în timp ce dădea ocol mașinii, cu șapca roșie dată foarte pe spate, astfel încât cozorocul stătea ridicat în aer. Avea un aer ciudat, de puști.
A ocolit mașina, apoi s-a oprit, s-a lăsat jos, cu capul la nivelul scaunului pasagerului.
— Ești bine? a spus.
A repetat. A treia oară când a spus același lucru, vocea îi tremura.
M-am aplecat peste scaun ca să văd cu cine vorbește și abia atunci mi-am dat seama cât de grav fusese accidentul. Partea din față a mașinii era turtită, motorul curbat, răsucit peste el însuși, ca o cută făcută în stâncă.
Parbrizul lucea în lumina soarelui de dimineață. Am văzut crăpături care se întretăiau. O priveliște familiară. Văzusem sute de parbrize sparte la depozitul de deșeuri, fiecare dintre ele altfel, cu firicelul lui de păianjen pornind din punctul de impact, ca o cronică a coliziunii. Epicentrul era un inel mic cu fisuri în jurul lui. Inelul era chiar în dreptul scaunului pasagerului.
— Ești bine? a implorat tata. Iubito, mă auzi?
Mama era pe scaunul pasagerului. Stătea cu spatele la geam. Nu-i vedeam chipul, dar era ceva cumplit în felul în care stătea prăvălită pe scaun.
— Mă auzi? a spus tata.
A repetat același lucru de mai multe ori. Într-un târziu, aproape imperceptibil, am văzut cum vârful cozii mamei s-a mișcat și ea a dat din cap.
Tata s-a ridicat în picioare, s-a uitat la cablurile electrice active, la pământ, la mama. Cu o privire neajutorată.
— Crezi că... să chem salvarea?
Cred că l-am auzit spunând asta. Și dacă a spus-o, trebuie s-o fi spus, probabil că mama a răspuns în șoaptă sau poate nu putea spune nimic, nu știu. Mi-am închipuit mereu că l-a rugat să o ducă acasă.
Mai târziu am aflat că fermierul al cărui tractor îl lovisem ieșise imediat din casă. Chemase poliția și știam că am dat de bucluc, pentru că mașina nu era asigurată și niciunul dintre noi nu avea centura de siguranță. Au trecut poate douăzeci de minute de când fermierul i-a anunțat pe cei de la Utah Energie de accident până când cei de acolo au oprit curentul ucigaș care pulsa prin cabluri. Apoi tata a ridicat-o pe mama din berlină și i-am văzut chipul – ochii, ascunși sub cercuri întunecate de mărimea unor prune, și umflăturile care îi deformau trăsăturile blânde, pe unele întinzându-le, pe altele turtindu-le.
Nu știu când am ajuns acasă, nici cum, dar îmi amintesc că muntele avea o strălucire portocalie în lumina dimineții. Odată ajunși, l-am văzut pe Tyler cum scuipa jeturi purpurii în chiuveta din baie. Dinții din față i se izbiseră de volan și se strâmbaseră, îndoiți spre interior, spre cerul gurii.
Mama stătea întinsă pe canapea. A mormăit că o dureau ochii de la lumină. Am tras storurile. A cerut să meargă în beci, unde nu erau ferestre, așa că tata a dus-o jos și nu am văzut-o câteva ore, până seara, când i-am dus cina cu o lanternă cu lumină mată. Când am văzut-o, nu am recunoscut-o. Amândoi ochii erau purpuriu-închis, așa că păreau negri, și atât de umflați încât nu-mi dădeam seama dacă erau deschiși sau închiși. Mă striga Audrey, chiar și după ce am corectat-o de două ori.
— Mulțumesc, Audrey, dar dacă e întuneric și liniște, e bine. Întuneric. Liniște. Mulțumesc. Mai treci să vezi ce mai fac, Audrey, un pic mai târziu.
O săptămână, mama nu a ieșit din beci. În fiecare zi era mai umflată, iar vânătăile, mai negre. Îmi spuneam în fiecare seară că fața nu i se poate umfla și deforma mai mult, dar în fiecare dimineață era mai neagră, mai tumefiată. După o săptămână, la apusul soarelui, am stins luminile și mama a urcat. Părea să aibă două obiecte prinse de frunte, cât niște mere de mari, negre ca măslinele.
Nu s-a mai pomenit nimic de spital. Momentul pentru această decizie trecuse și a reveni la el ar fi însemnat să revenim la toată furia și teama provocate de accident. Tata spunea că oricum doctorii nu aveau ce să-i facă. Soarta ei era în mâinile lui Dumnezeu.
În următoarele luni, mama m-a strigat în multe feluri. Nu-mi făceam griji când îmi spunea Audrey, dar mă tulburau conversațiile în care mi se adresa cu Luke sau Tony și toată lumea din familie, chiar și mama, este de acord că nu a mai fost aceeași după accident. Noi, copiii, îi spuneam Ochi de Raton. Ni se părea o glumă foarte bună, odată ce avea cercurile de câteva săptămâni, suficient cât să ne obișnuim cu ele și să le transformăm în subiect de glumă. Habar nu aveam că era un termen medical. Ochi de Raton. Semnul unei leziuni grave a creierului.
Pe Tyler îl distrugea sentimentul de vinovăție. Se socotea vinovat pentru accident, apoi a început să se socotească vinovat pentru toate hotărârile luate după aceea, pentru toate consecințele, toate ecourile care au răsunat de-a lungul anilor. A luat asupra lui acel moment și toate consecințele lui, ca și cum însuși timpul ar fi început în clipa în care berlina a ieșit de pe șosea, ca și cum nu ar fi existat istorie, context, acțiuni premergătoare până când el îl declanșase, la șaptesprezece ani, când adormise la volan. Până și acum, când mama uită vreun detaliu, oricât de neînsemnat, îi văd acea expresie în priviri – expresia pe care o avea în clipele de după coliziune, când privea scena în timp ce din gură îi curgea sânge, când își arunca ochii peste ceea ce socotea a fi exclusiv rezultatul acțiunii sale.
Eu nu am dat niciodată vina pe nimeni pentru accident, cu atât mai puțin pe Tyler. Se întâmplase pur și simplu. După zece ani aveam să văd lucrurile altfel, ca parte a saltului dificil spre maturitate, și după aceea accidentul avea să mă ducă mereu cu gândul la femeile apașe și la toate hotărârile care determină o viață – alegerile pe care le fac oamenii, împreună și singuri, care se îmbină și produc orice eveniment. Fire de nisip, nenumărate, care formează sedimente, apoi stânci.
Imagine principală: Idomeneas/Flickr
