Cum se trăiește și se vede viața atunci când nu te afli pe baricada majorității, atunci când ești diferit și te apasă greutatea unei istorie de persecuții și nedreptate? Cum te miști printr-o lume din care sclavia n-a dispărut, atunci când te urmărește mereu o frică pe care-ai învățat-o de când te știi și când libertatea e mereu pe muchie de cuțit? Ce presupune să fii negru, într-o lume condusă de albi? La toate întrebările-astea și la multe altele, Ta-Nehisi Coates răspunde în cartea lui de eseuri „Între lume și mine”, proaspăt tradusă în limba română la Editura Black Button Books. Scrise sub forma unor scrisori către fiul lui, textele lui Coates te reduc la tăcere - nu tăcerea întâmplătoare, de suprafață, cu care scanezi un articol, ci tăcerea aia adâncă, de la care începi să înțelegi lucruri care nu-ți sunt tocmai la îndemână. „Între lume și mine” a primit în urmă cu doi ani National Book Award pentru nonficțiune, s-a numărat printre titlurile finaliste la Pulitzer și e considerată una dintre cele mai importante cărți ale lui 2015. Fiindcă, spre finalul mandatului lui Obama, și mai ales la începutul mandatului lui Trump, discuțiile despre rasă și cum modelează conceptul ăsta viețile nu sunt doar foarte actuale, ci decisive pentru ceea ce numim justiție socială. Fiindcă nu e nevoie să privim atât de departe, spre America, pentru a vedea cum culoarea pielii ridică granițe invizibile și ziduri groase - trebuie doar să ridicăm ochii din pământ. Sau din ecran. Și fiindcă Ta-Nehisi Coates e cu totul lipsit de frică atunci când scrie chiar și despre cele mai mari vulnerabilități. Mai jos, un fragment din cartea pe care deja o puteți găsi în librării:
Mi‑am dat seama că mă aflam într‑adevăr în țara altcuiva și, totuși, într‑un fel necesar, mă aflam în afara acestei țări. În America făceam parte dintr‑o ecuație, deși nu era un element atractiv. Eram cel pe care îl oprea poliția pe bulevardul 23 în mijlocul unei zile de lucru. Eram cel dus la Mecca. Nu eram doar un tată, eram tatăl unui băiat negru. Nu eram doar un soț, eram soțul unei negrese, un simbol încărcat al iubirii negre. Dar stând în acel parc, pentru prima oară am fost un străin, fără ținut, deconectat. Și mi‑a părut rău că nu mai simțisem acest fel de singurătate până atunci, că nu m‑am mai simțit niciodată atât de mult în exteriorul visului altcuiva. Atunci am simțit greutatea cea mai apăsătoare a lanțurilor generației mele: trupul meu limitat de istorie și politică în zone determinate. Unii dintre noi evadează. Dar jocul se joacă la zar. Îmi doream să știu mai multe, îmi doream să le fi știut mai devreme. Îmi amintesc, în seara aceea priveam adolescenții care se strângeau pe malul Senei să facă lucrurile pe care le fac adolescenții. Și îmi amintesc că m‑am gândit cât de mult îmi doream ca aceea să fie viața mea, cât de mult îmi doream să am un trecut departe de frică. Nu aveam trecutul în mâini sau în minte. Dar te aveam pe tine.
Ne‑am întors la Paris în vara aceea, pentru că mamei tale i‑a plăcut orașul și pentru că mie mi‑a plăcut limba, dar mai presus de orice, pentru tine.
Mi‑am dorit să ai propria viață, departe de frică, chiar și departe de mine. Sunt rănit. Sunt însemnat de coduri vechi care m‑au apărat într‑o lume și m‑au înlănțuit în alta. Mă gândesc la bunica ta care mă suna și observa cum creșteai și cum vei încerca să mă „testezi” într‑o zi. Și i‑am spus că voi considera acea zi, dacă va veni, ca eșecul meu total ca tată, pentru că dacă tot ceea ce am asupra ta sunt mâinile mele, atunci nu am absolut nimic. Dar, iartă‑mă, fiule, știam la ce se referă și când erai mai mic și eu gândeam la fel. Și acum îmi este rușine de acest gând, rușine de frica mea, rușine de lanțurile generației pe care am încercat să ți le strâng pe încheieturi. Ne apropiem de ultimii noștri ani împreună și îmi doresc să fi fost mai blând cu tine. Mama ta a trebuit să mă învețe cum să te iubesc, cum să te sărut și să‑ți spun că te iubesc în fiecare seară. Chiar și acum nu‑l simt ca pe un gest natural, ci mai degrabă ca pe un ritual. Și asta pentru că sunt rănit. Asta pentru că sunt legat de vechi obiceiuri pe care le‑am învățat într‑o casă dură. A fost o casă plină de iubire chiar și când a fost asediată de propria țară, dar a fost dură. Nici măcar în Paris nu m‑am putut elibera de vechile obiceiuri, de instinctul de a‑mi păzi spatele la fiecare pas și de a fi mereu gata să mă pun în mișcare.
După câteva săptămâni în Paris, mi‑am făcut un prieten care voia să‑și îmbunătățească engleza la fel de mult cât voiam eu să îmi îmbunătățesc franceza. Ne‑am cunoscut într‑o zi în mulțimea din fața catedralei Notre‑Dame. Am mers până în Cartierul Latin. Ne‑am dus la un magazin de vinuri. În fața lui erau câteva mese. Ne‑am așezat și am băut o sticlă de vin roșu. Ni s‑au servit mormane de cărnuri, pâine și brânzeturi. Asta era cina? Asta făceau oamenii de obicei? Nu știusem nici să‑mi imaginez asta. Mai mult, toate acestea constituiau un ritual elaborat de a‑și forma o perspectivă asupra mea? A plătit prietenul meu. I‑am mulțumit. Dar când am plecat, m‑am asigurat că el iese primul. Voia să îmi arate una dintre acele clădiri vechi care par să fie la fiecare colț în orașul acela. În tot acest timp m‑am lăsat condus, eram sigur că va coti rapid pe o alee unde așteptau niște tipi gata să‑mi fure… ce mai exact? Dar noul meu prieten mi‑a arătat pur și simplu clădirea, mi‑a strâns mâna, mi‑a urat bon soirée și s‑a îndepărtat în noaptea vast deschisă. Și, privindu‑l cum se îndepărtează, am simțit că am pierdut parte din experiență din cauza ochilor mei, pentru că ochii mei au prins contur în Baltimore, pentru că eram legat la ochi.
Îmi doream să cresc pe cât posibil distanța dintre tine și acea frică orbitoare. Voiam să vezi oameni diferiți trăind după reguli diferite. Voiam să vezi îndrăgostiții care stau unul lângă celălalt în cafenele, privind strada, femeile în rochii lungi și albe care pedalau pe bicicletele lor vechi fără căști de protecție, femeile în pantaloni foarte scurți care goneau pe role roz. Voiam să vezi bărbații în pantaloni somon și cămăși albe și pulovere colorate legate în jurul gâtului, bărbații care dispăreau după colțuri și se întorceau în mașinile lor decapotabile de lux, iubindu‑și viața. Toți fumând. Toți știind că după colț îi așteaptă fie o moarte brutală, fie o orgie. Îți amintești cum ți s‑au luminat ochii când am ieșit la Saint‑Germain‑des‑Prés? Pentru acea privire trăiesc.
Și chiar și atunci, voiam să fii conștient să înțelegi că distanțarea, fie și pentru o clipă, de frică nu este pașaportul care te scoate din luptă. Vom fi mereu negri, tu și cu mine, chiar dacă înseamnă lucruri diferite în locuri diferite. Franța e construită pe propriul vis, pe propria colecție de cadavre, și amintește‑ți că propriul tău nume vine de la un om care s‑a opus Franței și proiectului ei național de colonizare. Este adevărat că culoarea pielii noastre nu este trăsătura noastră distinctivă aici, nu la fel de mult ca americanismul ce răsuflă în proasta noastră franceză. Și este adevărat că există un mod particular în care americanii care se consideră albi ne privesc, ceva sexual și obscen. Nu suntem înrobiți în Franța. Nu suntem „problema” lor specifică, nici vina lor națională. Nu suntem negroteii lor. Dacă există alinare în asta, nu este genul de alinare pe care te‑aș încuraja să o tolerezi. Amintește‑ți numele. Amintește‑ți că tu și cu mine suntem frați, suntem fiii violului transatlantic. Amintește‑ți conștiința vastă care vine la pachet. Amintește‑ți că această conștiință nu poate fi niciodată rasială până la urmă; trebuie să fie cosmică. Amintește‑ți de rromii pe care i‑ai văzut cerșind alături de copii lor și de veninul cu care li s‑a vorbit. Amintește‑ți de șoferul de taxi algerian care vorbea deschis despre ura sa pentru Paris, care se uita la mama ta și la mine și insista că suntem uniți sub Africa. Amintește‑ți fiorul pe care l‑am simțit cu toții în fața frumuseții Parisului, ca și cum orașul ar fi fost construit în așteptarea Pompeiului. Amintește‑ți senzația că parcurile grozave, prânzurile lungi ar putea fi anulate de o fizică înrudită cu regulile noastre și cu istoria țării noastre, dar pe care nu o înțelegem complet.
Între lume și mine, de Ta-Nehisi Coates, traducere de Elena Marcu şi Adi Păun, Black Button Books, 2017
