Despre conștiință, morală și inteligență artificială, cu Lisa Joy și Jonathan Nolan, scenariștii despre care se spune că au inventat serialul-puzzle.

The Passenger, ultimul episod din Westworld, care poate fi văzut începând de ieri pe HBO GO, tocmai și-a aruncat în aer cercurile de fani. Deși astâmpără câteva dintre obsesiile sezonului doi, care-au generat speculații nesfârșite în subsolurile www, livrează și mai multe nebuloase în universul serialului ăstuia care dă de pământ cu rutina logicii. Westworld, adaptare & update al filmului cu același nume creat de Michael Crichton în anii ’70, e un SF western care-și propune să răspundă – și-n același timp să ridice cât mai multe întrebări – la câteva probleme filosofice despre conștiință, inteligență artificială, realitate & co. 

Foarte pe scurt: niște strategi străluciți ai fanteziei au creat un parc de distracții locuit de gazde (androizi) gata să satisfacă cele mai ascunse fantasme ale oamenilor. Care oameni se dovedesc relativ lipsiți de imaginație și se delectează în principal făcând sex sau omorând gazdele. În cele din urmă, inteligența artificială capătă conștiință de sine, și de-aici la un război cu oamenii nu e decât un pas.

Lucrurile n-aveau, însă, cum să fie așa de simple, fiindcă scenariul e semnat de Lisa Joy și de soțul ei, Jonathan Nolan – cel care-a scris Memento și, împreună cu fratele său, regizorul Cristopher Nolan, a creat scenariile pentru Prestige, The Dark Knight, The Dark Knight Rises și Interstellar. Iar Nolan are un fetiș pentru povești labirintice și intrigi alergice la logica binară, pentru despicarea firului narativ în (cel puțin) patru și pentru „timp dezarticulat”. Așa se face că-n jurul Westworld s-a adunat o întreagă comunitate care țese teorii complicate, care dezbate în zeci de podcasturi indicii și referințe. Cei de la Washington Post se întreabă  chiar dacă nu cumva să discuți despre Westworld e mai distractiv decât să te uiți la serial. Și detectivistica din jurul lui se extinde pe multe planuri, în care găsești deopotrivă trimiteri la William Blake, Philip K. Dick și Kurt Vonnegut, la jocuri video ca GTA și Bioshock, la muzica Wu-Tang Clan, Nirvana sau Radiohead.  

Am fost la Londra, înainte de premiera ultimului episod din sezonul al doilea, la o masă rotundă cu cei doi scenariști, Lisa Joy și Jonathan Nolan. Din păcate, pe Nolan tocmai îl lovise din plin jet lag-ul și n-a mai putut ajunge la interviu. L-am prins doar fugitiv, la un Q&A organizat la British Film Institute. Împreună cu alți câțiva jurnaliști, am stat, însă, de vorbă cu Lisa Joy despre conștiință și liberal arbitru, despre oameni și gazde, despre realitate și iluzie. O discuție numai bună, în continuarea cărții pe care tocmai o începusem, From Bach to Bacteria and Back. The Evolution of Minds, și pe care filosoful Daniel Dennett o deschide frontal: „Cum de există minți? Și cum e posibil ca mințile să întrebe și să răspundă acestei întrebări?”

Care a fost direcția pe care ați vrut s-o explorați în sezonul doi al Westworld?

Lisa Joy: Dacă primul sezon a fost o explorare a conștiinței, o examinare a felului în care gazdele (hosts) au căpătat agency și autodeterminare, în cel de-al doilea sezon am vrut să vedem ce fac gazdele cu autodeterminarea, ce urmăresc să devină. E vorba despre alianțe și loialitate față de cauze mai mari, în contextul în care a izbucnit un război real. Iar dacă ne uităm la alegerile pe care le fac oamenii și gazdele, ies la iveală niște probleme morale foarte interesante. Ce e bine și corect să faci când te afli sub presiune, în circumstanțe ostile? Ce se întâmplă atunci când, ca să supraviețuiești, ajungi să adopți anumite comportamente ale celor pe care-i detești? Sunt astfel de alegeri justificate sau nu? Aceste întrebări, pe care încercăm să le explorăm la nivelul personajelor, nu sunt deloc ușoare.

Apoi, la un nivel filosofic, încercăm să explicăm problemele pe care le ridică nemurirea. Poate părea o problemă mare, intangibilă, dar ne confruntăm cu ea chiar în acest moment, când mintea și gândurile noastre sunt unul dintre ultimele lucruri analoage care ne-au mai rămas. Am vrut să ne imaginăm cum ar fi dacă le-am putea uploada și le-am folosi ca să creăm un nou model de conștiință, unul care să ne ofere un fel de nemurire digitală? Umanitatea e obsedată acum de problema asta, iar serialul nostru e și despre hybris. 

Apoi, dacă în primul sezon analizam gazdele, de data asta oamenii au fost mult puși sub lupă,  și vedem că la rândul lor au niște pattern-uri de comportament poate mai simple decât ne-ar plăcea să credem. Chiar dacă tuturor ni se par extrem de complicate propriile vieți, ne dăm seama că, în esență, toate viețile noastre sunt construite din aceleași câteva elemente.

Tu ți-ai dori să fii nemuritoare?

Lisa Joy: Personal, îmi doresc să rămân în viață ca să-mi păstoresc copiii atât cât vor avea nevoie de mine. Dar nu-mi doresc să fiu nemuritoare – lumea asta are resurse limitate, iar viața mea nu e cu nimic mai specială decât oricare altă viață.

Ce-ai învățat despre conștiința umană în timpul documentării pentru Westworld?

Lisa Joy: Pe de-o parte, am examinat felul în care funcționează conștiința, motiv pentru care am discutat cu mulți cercetători în biologie, neuroștiințe, programare, filosofie. Ipoteza noastră pentru acest sezon a fost să nu vedem conștiința ca pe o piramidă a intelectului, ci mai degrabă ca pe o relație circulară, care se mișcă spre interiorul fiecăruia dintre noi. Acea voce interioară pe care-o auzim cu toți și care ne vorbește despre moralitate, dragoste, pericol. Totodată, dincolo de toate aceste probleme filosofice, pentru mine serialul ăsta este despre iubire. Dacă ne gândim la Maeve – o gazdă -, ea e o ființă superioară, care-și poate manipula propria programare, poate fi oricine își dorește și-și poate extirpa orice atribute sau gânduri. Dar sunt anumite lucruri la care nu renunță – cum ar fi amintirea despre fiica ei, care o tot bântuie. Ea știe că această fiică este, la fel ca ea însăși, o plăsmuire, dar nu vrea să suspende această parte din sine. Alege, în schimb, să se pună în pericol pentru a-și salva această fiică. După părerea mea, despre multe dintre lucrurile care ne oferă umanitate nu se poate spune fără urmă de îndoială că există cu adevărat. Cu toate astea, sunt lucruri pe care le hrănim mereu, la nașterea cărora am contribuit. Noi toți suntem poveștile pe care ni le spunem fiecare că suntem. Maeve și-a spus sieși că este o poveste de dragoste, și a devenit una.

În același timp, am reflectat mult la morală, la faptul că, deși ea poate fi profund subiectivă și conjuncturală, dacă îți alegi ca piatră de temelie compasiunea sau empatia, poți duce o viață cu sens. Dolores, de exemplu, face o mulțime de lucruri necurate în sezonul ăsta, dar e mânată de un vis – un vis al libertății pentru alte gazde asemenea ei. Și nu e un vis nesăbuit, ci unul izvorât din traumă, din nenumăratele vieți pe care le-a trăit, pe care nu și le mai amintește întru totul, dar în care a văzut unele dintre cele mai rele aspecte ale umanității. Oamenii țin bine minte traumele tocmai fiindcă ne învață ce să evităm, de ce să ne temem. E un impuls biologic foarte puternic. Iar Dolores știe că nu vrea să cedeze cu una, cu două. Vrea să supraviețuiască. Poate că de-a lungul drumului face niște alegeri îndoielnice, dar nu o pot judeca, fiindcă nu sunt sigură că eu aș fi făcut alte alegeri. Sezonul ăsta răzbate dincolo de moralitatea binară – lumea nu se mai împarte doar în alb și negru, în buni și răi. Astea sunt doar povești, iar dacă te identifici doar cu una dintre tabere, cel mai probabil ratezi o mulțime de alte nuanțe ale tale. În realitate, cu toții suntem undeva la mijloc – suntem gri. Fiecare acțiune a noastră e un pas spre alb sau unul spre negru. Iar asta e valabil și despre gazde, și despre oameni.

În sezonul ăsta, personajele feminine sunt foarte puternice, trec în linia întâi și schimbă lumea. În sezonul 1, în schimb, mulți au criticat că femeile erau abuzate și folosite.

Lisa Joy: Există multe lentile prin care poate fi interpretat Westworld. Îi poți pune în cârcă o perspectivă sau alta. Dar când am scris scenariul, nici eu, nici Jonathan nu ne-am gândit în termenii ăștia. În procesul de scriere, nu am făcut decât să intrăm în pielea personajelor și să le scriem o poveste care să le pară naturală, firească. Dacă acest lucru e influențat de faptul că trăim într-o societate în care oamenii se tratează unii pe alții în funcție de raporturile de putere? Bineînțeles. Nu e câtuși de puțin o ficțiune că femeile sunt abuzate, că umanitatea are laturi întunecate și violente. Ca scriitor, unul dintre cele mai valoroase lucruri pe care le poți face e să analizezi natura umană și să vorbești despre personaje într-un mod verosimil, care să rezoneze cu lumea din jur. Când scrii personaje ca Dolores sau Maeve, scrii pur și simplu oameni pe care-i cunoști, ipostaze în care te-ai aflat la rândul tău. Teddy, la rândul lui, e o victimă, și e bărbat. În filmele western clasice, când îl vezi pe cowboy cum se îndreaptă singuratic spre linia orizontului, după ce a restabilit pacea într-un orășel, mereu m-am gândit  că trebuie să aibă o viață tare tristă. Fiindcă nu poate fi decât ceea ce e și nimic altceva – nu-și poate crea nicio legătură, nu poate trăi în satul pe care tocmai l-a salvat. Cred că de multe ori regulile sunt în egală măsură constrângătoare pentru bărbați și pentru femei și că serialul ăsta nu e neapărat o deconstrucție a bolilor de care suferă societatea. Ci mai degrabă o încercare de a privi personajele ca pe ființe umane complexe, cu dureri, singurătăți, cu întuneric și lumină.

Westworld e în același timp un film despre scris. În ce măsură personaje ca Ford, Arnold sau Sizemore, care au conceput narațiunile pentru gazde și oaspeți, reflectă felul în care tu și Jonathan vedeți scrierea unui scenariu?

Lisa Joy: Sper că nu am fost așa o mare pacoste cum a fost Sizemore în sezonul ăsta, dar poate Jonathan n-ar fi de acord cu mine (râde). Cred că toți scriitorii împărtășesc o mare dragoste pentru personajele lor. Tocmai de aceea am empatizat foarte mult cu personajul lui Arnold, care a petrecut atât de mult timp scriind lumea din Westworld. La fel și noi, atunci când scriam scenariul și ne imaginam lumea asta pe hârtie, chiar înainte să filmăm vreun cadru, aveam o relație cu aceste personaje care existau doar în capul nostru. Pare o mică scrânteală, dar te atașezi de personaje, suferi atunci când li se întâmplă lucruri rele. La fel ca în cazul lui Arnold, care o creează pe Dolores, dar nu vrea s-o elibereze în parc, fiindcă vrea s-o știe fericită și în siguranță – povestea clasică a lui Pygmalion și a Galateei. Dar nu așa merg lucrurile în povestea oamenilor și a omenirii în general.

Cred că în postura asta te poți simți ca un dumnezeu care creează o lume. În ce măsură le lăsați personajelor voastre liber arbitru?

Lisa Joy: Nu cred că m-am simțit niciodată ca un dumnezeu, ci ca un scrib (râde). Dar știu că o parte importantă din munca de scenarist e colaborarea cu o mulțime de oameni care contribuie prin propria lor măiestrie. Cu actori care pot insufla viață personajelor în moduri la care nu te-ai fi gândit niciodată. Și-n felul ăsta, personajele își dezvăluie mereu laturi noi – prin interpretarea actorilor și printr-o oarecare linie a poveștii care se conturează pe parcurs și care te obligă să-ți ajustezi intențiile. În sensul ăsta, da, au o formă de libertate.

Cum a fost să lucrați cu actori ca Ed Harris și Anthony Hopkins, care în mod obișnuit refuză să joace în seriale?

Lisa Joy: Am avut foarte mare noroc că au acceptat să joace în serial – poate că le-au surâs personajele – și au fost extrem de generoși și deschiși. Minunăția, când lucrezi cu oamenii ăștia, e că pot face absolut orice. Hopkins poate memora impecabil chiar și opt pagini de text și poate oferi o interpretare absolut uluitoare, iar Harris e incredibil de meticulos, un perfecționist. Am regizat unul dintre episoadele în care joacă și nu aș vedea pe nimeni altcineva în locul lui, fiindcă nimănui nu-i pasă mai mult decât lui Ed să obțină fix ceea ce căutăm. Și vă mai spun că n-ați auzit niciodată poezie până când nu-l veți asculta pe Tony Hopkins recitând între două duble. L-am ascultat recitând The Love Song of J. Alfred Prufrock (poem de T.S Eliot) și a fost magic. Ca și când te-ai îndrăgosti.

Se spune despre voi că ați creat un nou gen – „puzzle-TV”. Ați mai lucrat vreodată la ceva așa de complex?

Jonathan Nolan: Primul meu film (Memento, n.r.) a fost de-a-ndoaselea. (râde) Dacă primul sezon din Westworld trece în revistă povestea fiecărui personaj, acum am urmat o structură clasică de film noir, în care protagonistul – Bernard – a uitat ceva important și nu-și amintește mai nimic, în afară de faptul că a uitat. În sezonul ăsta, ne-a interesat să urmărim tocmai acest lucru: cum ar funcționa o conștiință artificială. Cum ar percepe memoria, timpul? Să urmărești apariția unei noi forme de viață nu e deloc o treabă simplă. Oricum, în acest moment nu cred că aș putea scrie despre orice altceva decât despre emergența acestor noi forme de viață, de conștiință. Apoi, facem filme așa cum ne-ar plăcea să vedem – la fel am făcut de la bun început, cu Memento -, cu structuri complexe, care să intrige.

Care ar fi cea mai importantă temă, după părerea ta, pe care o explorează sezonul doi?

Jonathan Nolan: Liberul arbitru. Cu cât am citit mai mult despre asta, cu atât am descoperit extraordinar de multe dovezi experimentale că nu există un liber arbitru. Mare parte din comunitatea cercetătorilor în neuroștiințe se confruntă cu paradoxuri pe care acum le întoarce pe toate părțile. Dacă vreți, puteți citi un articol foarte bun din The Atlantic pe tema asta, care arată, foarte simplificat spus, că liberul arbitru este o iluzie. Dacă faci un mic experiment în care pui pe cineva să apese pe butonul drept sau stâng, în timp ce îi monitorizezi activitatea din creier, vei observa că înainte cu vreo secundă să iei o decizie conștientă dacă să apeși stânga sau dreapta, această decizie e deja luată. Nu știu dacă mai țineți minte episodul din The Simpsons când Maggie are impresia că ea conduce mașina. Ei bine, mașina e conștiința, iar noi suntem Maggie: ne uităm pe geam și avem impresia că noi luăm deciziile și că noi mânuim volanul. Doar că, după câte se pare, e foarte probabil să nu luăm, de fapt, nicio decizie. 

La ce să ne așteptăm de la sezonul 3? Finalurile sunt cele mai grele.

Lisa Joy: Pentru mine, și începuturile sunt foarte grele. (râde) Și părțile de mijloc. Dar am în minte scena finală a serialului, o vinietă înduioșătoare la care Jonathan și cu mine ne-am gândit chiar de la bun început. Deși nu știi din start câte sezoane va avea un serial, ai în mare o idee despre evoluția și destinul personajelor, iar apoi, pe măsură ce serialul înaintează, e ca și cum ai dansa.