Scriitorul american Adam Gopnik spunea că „respirăm în prima limbă pe care o învățăm și înotăm în a doua”. Dar pe mulți ucraineni vorbitori de rusă războiul pe care Rusia l-a pornit împotriva țării lor în 2014 și care s-a întețit în februarie i-a confruntat cu nevoia imperioasă de a învăța să respire din nou.
Romancierul ucrainean Volodimir Rafeenko s-a născut în Donețk în 1969 și a lucrat acolo ca scriitor și profesor de filologie rusă până în 2014, când separatiștii sponsorizați de Kremlin au adus războiul în Donbas. A fugit într-un sat de lângă Kyiv și ulterior a scris un roman în rusă despre absurditatea grotescă a războiului, The Length of Days, și un roman în ucraineană, Mondegreen, despre limbaj, dezrădăcinare și condiția de refugiat în propria țară. (N. red.: Niciuna dintre cărțile sale nu a fost tradusă încă în limba română, însă merită spus că slaviștii occidentali îl consideră pe Rafeenko unul dintre principalii reprezentanți ai noii literaturi ucrainene de război.)
Conversația epistolară de mai jos a avut loc în lunile martie și aprilie ale acestui an. O versiune în limba engleză a interviului a apărut recent în publicația Project Syndicate. Publicăm în exclusivitate o versiune în limba română, ca urmare a propunerii venite din partea autoarei. Dialogul a fost tradus din limba rusă de Anton Breiner, căruia îi mulțumim.
Marci Shore: În prelegeri și conversații ai revenit de multe ori la ideea lui „Zdes i seiceas”. „Aici și acum. Aici și acum e important să fii om”. Ce înseamnă asta pentru tine astăzi?
Vladimir Rafeenko: Contextul vieții mele este clar: războiul dintre Rusia și Ucraina. Război pe care Rusia l-a declanșat în urmă cu 8 ani și care a trecut într-o etapă fierbinte pe 24 februarie 2022. Și a fi om acum înseamnă, în primul rând, să încerci să fii împreună cu poporul tău. Să faci ceea ce poți pentru victorie.
Pe 25 februarie, a doua zi după invazie, mi-ai scris un mesaj: „Război. Război adevărat”. Unde te aflai atunci?
S-a întâmplat ca încă de la începutul războiului să mă aflu împreună cu soția mea într-o zonă ocupată de trupele rusești. Am fost forțați să supraviețuim acolo mai mult de o lună și abia săptămâna trecută am fost ca prin minune evacuați de voluntari.
Cum s-au purtat acești soldați ruși? Tu și soția ați vorbit cu ei?
Nu, nu am vorbit cu ei. Despre ce-am fi putut să discutăm? Și sunt sigur că o astfel de discuție n-ar fi dus la nimic bun. Mai ales că veștile despre masacrul populației civile comis de ruși în satele din apropiere circulau încă din primele zile ale ocupației. O persoană în care am încredere totală mi-a povestit despre execuția unei familii întregi de către oamenii [liderului cecen] Kadîrov într-un sat din apropiere de noi. Singura lor vină: că au refuzat să hrănească soldații ruși. Au fost uciși și adulții și copiii.
Comportamentul rușilor s-a schimbat. De la un fascism moderat la un fascism fără margini. La început, punându-și speranța în capturarea rapidă a Kyivului, nu au declanșat o vânătoare sistematică a populației civile. Dar cu cât obiectivele inițiale deveneau mai iluzorii, cu cât riposta trupelor noastre devenea mai încrezătoare și mai dură, cu atât comportamentul rușilor a devenit mai atroce. Înainte să părăsească regiunea Kyiv, la acele puncte de control prin care voluntarii ne-au evacuat pe mine și pe soția mea în urmă cu câteva săptămâni, oamenii lui Kadîrov se amuzau trăgând periodic în mașinile populației locale cu stegulețe albe și inscripția „Copii”. Se zice că pe unii îi lăsau să treacă, iar pe alții nu. Și n-aveai cum să știi ce noroc o să ai.
Cum ați reușit să scăpați?
Am încercat să plecăm de la începutul războiului, din prima zi. Dar în dimineața zilei de 24 februarie, acest lucru era deja imposibil. Tancurile rusești erau între noi și Kyiv, în jurul nostru se purtau bătălii aprige. Când am rămas fără curent, apă, comunicații și internet, când s-au închis magazinele și a devenit clar că situația este foarte proastă, dar avea să se înrăutățească și mai mult pentru că n-aveai de unde să cumperi mâncare, am încercat să caut variante de a pleca. Dar coridoarele umanitare nu ajungeau până la noi. Și nu aveam un mijloc al nostru de transport pentru a ajunge măcar în acele locuri de unde oamenii erau evacuați spre Kyiv. Oamenii care aveau mașini au început să părăsească satul. Dar noi a trebuit să rămânem. Și când nu mai aveam nici o speranță, prietenul meu Liubomir Dereș a găsit voluntari, oameni curajoși, care au acceptat să încerce să treacă prin punctele de control rusești, să ajungă până la noi și apoi să ne evacueze pe același traseu. Prima dată planul nu a funcționat și eram extrem de deprimați, dar peste câteva zile au venit să ne ia. A fost a doua evacuare din ultimii opt ani și, la fel ca prima dată, am plecat lăsând toate lucrurile în urmă. Dar a fost o mare fericire să ajungem în sfârșit pe teritoriul ucrainean.
Mă gândesc la prefața pe care Anna Ahmatova a scris-o pentru poemul său „Recviem”:
În anii groaznici ai terorii lui Ejov, am petrecut șaptesprezece luni la cozile de la închisorile din Leningrad. Odată, cineva m-a „recunoscut“. Atunci, o femeie cu buzele vinete care sta în urma mea și care, bineînțeles, nu auzise niciodată de mine, se trezise din amorțeala în care ne aflăm cu toții și mă întrebase la ureche (acolo toți vorbeam în șoaptă):
– Dar așa ceva ați putea descrie?
Iar eu îi spusesem:
– Pot.
Atunci, ceva ca un zâmbet lunecase pe ceea ce fusese odinioară fața ei.
Mă gândesc că acest „pot” al Annei Ahmatova este un tip de optimism epistemologic. La urma urmelor, oare poate fi găsit un limbaj pentru a descrie, pentru a surprinde în cuvinte o astfel de experiență liminală, de graniță? Oare poate fi surprinsă în cuvinte această experiență de graniță pe care filosoful german Karl Jaspers o numește „Grenzsituation”?
În toate acele zile pe care soția mea și cu mine le-am petrecut în casa ce se legăna zi și noapte sub exploziile artileriei rusești am ținut un jurnal. Mi-era aproape imposibil să scriu – mă refer la texte literare. Dar să înregistrez evenimentele, stările, acea experiență de viață, în epicentrul căreia m-am trezit, era nu doar posibil, dar și necesar pentru mine. Această muncă îmi distrăgea atenția de la nesfârșitele dueluri aeriene și de artilerie la dreapta, la stânga, în fața și în spatele micului sat de vacanță în care am trăit eu și soția mea în ultimii ani, după ce am fost forțați să ne părăsim orașul natal, Donețk, în 2014, din același motiv pentru care părăseam casa ce ne adăpostea acum: viața noastră a fost distrusă de Rusia.
În ceea ce privește evenimentele, experiența de viață, m-am gândit acum că războiul este momentul în care evenimentele fizice, senzoriale, ceea ce este concret și empiric, sunt cele mai puternice. Dar, în același timp, în mod paradoxal, și întrebările metafizice sunt dintre cele mai dramatice: de unde vine răul? De parcă relația dintre empiric și metafizic ar fi început să se destrame...
Pe mine acum nu prea mă interesează de unde vine răul. Ce mai contează? Principalul lucru este posibilitatea de a distinge între bine și rău. Și acolo, zi de zi și noapte de noapte sub bombardamente, nu prea îți venea să te gândești la originile răului. Da, exista o claritate incredibilă a percepției, care venea cu frica, ba chiar groaza și panica, cu care trebuia să te lupți. Iar latura empirică era atât de puternică și teribilă – ca niciodată în viață.
Dar, știi, s-a apropiat de mine și metafizica, și mă privea, și mă atingea cu mâna. Vedeam Anul Domnului la un pas de mine și știam că nu e groaznic să mori, dar groaznic e să mori de o moarte rușinoasă. Și l-am rugat, de asemenea, pe Dumnezeu să ne dea soției mele și mie o moarte rapidă, dacă ne-ar fi fost sortit să murim în aceste case de vacanță. Dar, repet, Anul Domnului era atunci atât de aproape, încât nimic nu era mai aproape decât el.
Pentru filosoful Lev Șestov, evreu din Kyivul țarist, rațiunea este un lucru foarte bun, dar ea nu poate ajunge la zonele de graniță, la experiențe liminale:
Trebuie să avem curajul de a spune răspicat: zona de mijloc a vieții omului și a universului nu se asemuie întru nimic zonelor polară și ecuatorială. Diferența este atât de strașnică încât dacă cineva trage concluzii din ce vede în zona de mijloc și le aplică la ce sălășluiește în zonele extreme, nu doar că nu se apropie de adevăr, ci fuge de el. Eroarea constantă a raționalismului derivă din credința în puterea nemărginită a rațiunii, der Schrankenlosigkeit der objektiven Vernunft. Rațiunea a înfăptuit multe, deci totul îi este posibil. „Multe” însă nu înseamnă „totul”; „multul” este despărțit de „tot” toto coelo; „mult” si „tot” aparțin de doua categorii separate și ireconciliabile.
Mi se pare că raționalismul, în sensul clasic al cuvântului, cunoaște tocmai acel spațiu în care este aplicabil. În mare parte el e preocupat tocmai cu a se menține la granița dintre ceea ce poate și ceea ce nu poate fi cunoscut. Raționalitatea este politețea minții care știe diferența dintre realitatea umană și realitatea Universului, ce depășește cu mult orice perspectivă istorică sau umană individuală.
Timpul, temporalitatea îmbracă alte forme în situații de graniță. Cum îți trăiești acum timpul?
Acum nu există timp. Adică este foarte greu de măsurat. Și-a schimbat cursul încă acolo, în zona de ocupație, iar acum tot nu-și revine. Dar acolo, într-o zi se îngrămădeau și încăpeau ani de zile. Iar aici, ziua trece precum ora.
Odată cu timpul, probabil că și spațiul capătă alte semnificații. Într-o discuție recentă pe Zoom, filosoful Volodimir Ermolenko a explicat cum s-a schimbat acum semnificația ferestrei, a luminii. Cum s-a schimbat spațiul pentru tine?
Când nu urlă alarmele aeriene, aici e liniște și plăcut. Urăsc murdăria, de aceea mențin o curățenie perfectă și asta mă ajută să mă lupt cu panica și tristețea, cu singurătatea care uneori începe să mă gâtuie. Cu mult înainte de ora interdicției de a ieși din casă, închid bine ferestrele și aprind luminile. Așa se creează iluzia unui spațiu controlat.
Am senzația că trăim în 1939, doar că avem internet și totul e pe față, la vedere. Ne uităm cum oamenii sunt uciși în timp real.
Aici e război. Un război pentru distrugerea poporului ucrainean. Rușii au venit să ne anihileze ca națiune, ca popor care a îndrăznit să-și aleagă propria cale de dezvoltare, care nu coincide cu ambițiile imperiale ale Kremlinului, cu ambițiile imperiale și revanșarde ale poporului rus. Ăsta e adevărul îngrozitor: marea majoritate a rușilor sprijină anihilarea poporului ucrainean. Pe câmpul de luptă rușii sunt oricum fără milă, dar în teritoriile ocupate devin de-a dreptul niște bestii. Nici naziștii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial nu mergeau până într-acolo. Rușii jefuiesc, violează, ucid femei și copii fără milă. În Mariupol şi Harkov. În Cernihiv și Sumî. Pârjolesc absolut orice, de fiecare dată când li se pare că nu pot pune stăpânire pe ceva.
Și, desigur, nu vor cuceri orașul Mariupol. Mariupolul este de necucerit. Acum nu mai pot cuceri decât o grămadă de pietre. Iar Mariupolul a trecut de-acum în veșnicie. A trecut dincolo de ceea ce aceste bestii ne pot face nouă și orașelor noastre. Mariupol este de-acum un nume pe care ei nu-l mai pot ucide.
Răul, cruzimea nu sunt ceva nou în istorie. Dar această vizibilitate extremă, această transparență devenită posibilă datorită internetului este o noutate, o premieră istorică.
Da, ceea ce se întâmplă are un caracter unic, printre altele, și datorită acestei accesibilități, acestei transparențe a evenimentelor. Și asta contează pentru că nu mai poți să nu-ți clarifici atitudinea față de ceea ce se întâmplă. Nu-ți mai poți ascunde capul în nisip și să te prefaci că nu vezi. Dacă nu vezi atrocitățile rușilor, dacă nu vezi Rusia drept o catastrofă antropologică, o faci în mod conștient. Și, atunci, oricum alegi între bine și rău.
În urmă cu trei ani, Vladimir Surkov, propagandistul lui Putin, a scris articolul intitulat „Statul durabil al lui Putin”. Am citit acest text drept o „dezvăluire a procedeului” [termen din teoria literaturii care se referă la faptul că unele opere scot voit în evidență mijloacele artistice utilizate – n.trad.]. Surkov scrie despre „arta posibilului”:
Sistemul nostru, ca de altfel orice altceva de-al nostru, nu pare, desigur, mai elegant, în schimb e mai onest. Și, deși „mai onest” nu e nicidecum un sinonim al lui „mai bine” pentru toată lumea, acesta nu e totuși lipsit de atractivitate. Statul nostru nu se împarte între unul de profunzime și unul de suprafață; el se construiește ca un întreg, cu toate părțile și manifestările sale spre exterior. Cele mai brutale elemente ale structurilor sale de forță se desfășoară direct de-a lungul fațadei, neacoperite de excese arhitecturale.
Acum privim aceste „cele mai brutale elemente ale structurilor sale de forță, neacoperite de excese arhitecturale”...
Pentru a justifica acest regim, Surkov vrea să prezinte lucrurile ca și cum oamenii nu ar avea o perspectivă valorică, ca și cum adevărul nu există și nu poate exista, ca și cum conștiința ar fi o ficțiune.
Dar el minte.
Văd aici conexiuni cu ideea de post-adevăr și cu „dezvăluirea procedeului” la Surkov. Când nu există secrete, nu înseamnă că vezi adevărul. În urmă cu câțiva ani, în timpul conversației noastre de la Kyiv despre cartea lui Peter Pomeranțev (Nimic nu este adevărat și totul este posibil), Jurko Prochasko a descris adevărul ca o graniță. Când nu există granițe, totul este posibil. După cum spune Ivan Karamazov la Dostoievski: totul este permis. Arendt descrie starea fără adevăr drept Bodenlosigkeit, lipsă de temei. Șestov descrie adevărul ca „un adevăr coercitiv, iar supunerea în fața adevărului coercitiv este sursa tuturor virtuților umane”.
Despre asta vorbea mult mai clar Immanuel Kant când discuta despre legea morală. Există, desigur, un Adevăr complet invizibil și absolut semnificativ, care este perceput de omul interior ca fiind o lege pe care este obligat să o respecte. Deși această lege nu-i promite nici recompense, nici pedepse. Dar această lege – am putea să o numim legea Perspectivelor invizibile – constituie, determină, construiește întreaga viața umană în toate detaliile ei empirice.
Cât despre Kant: da, sunt de acord. Mai mult: atitudinea lui Kant față de conștiință este provocatoare prin aceea că, pentru Kant, intențiile sunt importante. Trebuie să acționăm în conformitate cu obligațiile noastre morale. Dar, desigur, nu se știe care vor fi consecințele acțiunilor noastre. Asta n-o putem ști. În viață, întâmplarea joacă un rol deloc neimportant. Cel mai bun lucru pe care îl putem face este să acționăm cu bune intenții.
Mi se pare că tocmai bunele intenții ne aduc foarte des pe calea răului. Pentru că intenția poate să existe, dar fapta să lipsească. În plus, de foarte multe ori oamenii nu sunt capabili să înțeleagă că nu intenția, care poate fi cu adevărat bună, dă sens acțiunii noastre. Acțiunea își dobândește adevăratul sens numai în lumea Celorlalți. De aceea într-o carte bună se spune: „Îi veți cunoaște după roadele lor”.
Ce crezi, poate adevărul să ne salveze?
Sunt convins că salvarea se înfăptuiește prin însuși efortul omului de a se menține pe tărâmul Adevărului.
Cum putem ști care este tărâmul Adevărului?
Adevărul nu vine niciodată într-o formă prestabilită. Adevărul nu poate fi primit prin poștă, cum spunea Marcel Proust. Poți doar să îți întruchipezi propriul adevăr, printr-un efort la granița dintre empirismul și metafizica propriei vieții. Noi, oamenii, trebuie să fim părtași la actul creației. Adevărul vrea să fie creat de noi. Și în asta constă deschiderea lui absolută față de noi.
Proust are dreptate. Pentru Leszek Kołakowski și Jan Patočka, adevărul trebuie căutat tot timpul, deși, după cum spui, adevărul nu vine niciodată într-o formă prestabilită. Dar asta nu înseamnă că nu există adevăr sau că avem voie să depunem armele. Dimpotrivă: nu trebuie să ne oprim din căutare. Fiecare dintre noi are responsabilitatea de a căuta. Acești filosofi est-europeni insistă tocmai pe faptul că subiectivitatea nu relativizează adevărul, subiectivitatea întemeiază adevărul. Faptul că suntem cocreatori ai adevărului nu ne face mai puțin responsabili, ci dimpotrivă.
Adevărul nu este un „ce”. Adevărul este un „cine”. Adevărul se naște de fiecare dată în punctul pe care îl determină efortul nostru desfășurat la granița dintre subiectivitatea noastră și lucrul în sine. Adevărul nu e niciodată ieri, niciodată mâine. Este doar în acest moment. Și trebuie recreat de noi de fiecare dată. Și de fiecare dată, împreună cu el, ne recreăm și pe noi înșine.
Mă gândesc la personajele lui Cehov din Duelul, la momentul când zoologul îi spune diaconului:
„Dumneata ești atât de deformat de filozofia dumitale de seminarist că vrei să vezi în orice numai ceață. Științele abstracte, de care este plină mintea dumitale fragedă, tocmai de aceea se numesc abstracte, pentru că ele abat gândirea de la ceea ce este evident. Uită-te drept în ochii diavolului și, dacă te convingi că este diavol, spune-i-o în față, nu alerga la Kant sau la Hegel după cine știe ce explicații!” [Duelul; Dramă la vânătoare / Anton Cehov; trad.: Anca Irina Ionescu; pref.: Camelia Dinu. - Bucureşti: Corint Books, 2016, p. 106].
Zoologul lui Cehov minte tot timpul. La fel și filologul. În nuvelă, Von Koren și Laevsky exprimă, de fapt, o problemă foarte cehoviană care l-a bântuit pe scriitor aproape întreaga sa operă: credința fără acțiune, și acțiunea fără credință. Von Koren reprezintă, evident, acțiunea fără credință. Acțiune ce se înfăptuiește din motive cinice, egoiste, cu dispreț pentru lumea valorilor. Laevski e credință fără acțiune. Inimă nobilă, educație, atașament spiritual față de tot ce este înalt, față de literatură, filozofie și artă, dar un atașament care până la urmă nu produce decât retorică goală și mincinoasă, mascată de raționamente inteligente. Credința fără acțiune și acțiunea fără credință – acestea sunt cauzele imensei majorități a problemelor și rătăcirilor umane. Nu e de mirare că apostolul Iacob vorbește despre asta în epistola sa.
Cum se poate adresa un scriitor unui om fără conștiință? Mai este el, de fapt, om?
Cred că este imposibil să purtăm un dialog cu ființe care nu au conștiință. Prin urmare, orice contact cu ele trebuie redus la minim. Acești oameni înțeleg doar politica forței. Așa s-au obișnuit să trăiască și așa gândesc – dreptatea o are cel mai puternic... Sunt siguri că morala a fost inventată de idioți. Acești oameni, în cea mai mare parte a lor, sunt periculoși, vicleni, agresivi, și în nici un caz nu trebui să le acorzi încredere. Ei știu să folosească principala „slăbiciune” a omului occidental – credința sa în conștiință, în armonie. În lege. Într-o abordare rațională a lucrurilor. Acțiunile lor sunt aproape întotdeauna iraționale, deoarece le lipsește cu desăvârșire orice categorie a sensului.
Când Trump a apărut pe scena noastră politică, mi s-a părut că înțelegeam mai repede decât mulți dintre colegii mei ce se întâmplă tocmai pentru că urmăream evenimentele din Ucraina și Rusia. Am scris atunci un eseu despre cuvintele rusești care ne-ar putea ajuta pe noi în America să ne înțelegem realitatea: proizvol [arbitrar, samavolnicie, opusul domniei legii], obnajenie [discurs care nu își ascunde intențiile reprobabile], prodajnost [venalitate, caracteristica unei lumi în care orice și oricine poate fi cumpărat sau vândut – n.trad.].
Mai e și cinismul.
Mi se pare că prodajnost este mai mult decât corupție, este mai degrabă o stare existențială în care orice și oricine poate fi cumpărat și vândut. Omul nu mai există ca subiect, există doar omul ca obiect. Prodajnost nu este doar o acțiune, este un mod de a fi în lume. Trump, ca și Putin, trăiește într-o lume în care nu există valori. Există doar prețuri. Orice relație este instrumentalizată, tranzacțională.
Probabil că există o stare în care un om se dezumanizează ireversibil. Același lucru este valabil în cazul unor comunități întregi care și-au luat „ego-ul” drept măsură a tuturor lucrurilor, într-un dispreț total față de oricine și orice altceva decât ele însele.
Și din nou mă gândesc la Kant: „Ceea ce are un preț poate fi înlocuit și cu altceva, ca echivalentul său; în schimb, ceea ce este mai presus de orice preț, deci nu admite nici un echivalent, are o demnitate”. Omul nu are preț. O persoană nu poate fi înlocuită sau tranzacționată. Omul are demnitate. De aici decurge imperativul categoric al lui Kant: „Acționează astfel încât să folosești umanitatea, atât din persoana ta cât și din persoana oricui altcuiva, de fiecare dată totodată ca scop, niciodată numai ca mijloc” [Întemeierea metafizicii moravurilor / Immanuel Kant; trad. de Filotheia Bogoiu, Valentin Mureşan, Miki Ota, Radu Gabriel Pârvu; comentarii şi note de Valentin Mureşan. -Bucureşti: Humanitas, 2007, pp. 82,75].
Iată. Un citat extrem de potrivit. Acești oameni, aceste comunități nu sunt capabile să-l perceapă pe Celălalt, pe Ceilalți, ca pe un scop, ci doar ca mijloc. Și acest lucru devine posibil tocmai pentru că ei înșiși nu mai au valori, acea temelie nevăzută. Demnitatea nu poate fi cuprinsă în lume, nu poate fi echivalată cu trupul. Demnitatea este acea natură nevăzută a Omului care îl face Om.
În primăvara anului 2018 am văzut cum administrația prezidențială din SUA a pus în aplicare o nouă politică: de îndată ce refugiații treceau granița, grănicerii luau copiii, smulgeau bebelușii speriați din mâinile mamelor lor, îi aruncau în cuști în „centre de detenție”, adesea la sute de mile de graniță. Copiii rămâneau frecvent fără mâncare, apă, haine curate.
Așa procedează acum militarii ruși cu copiii ucraineni. Peste o sută de mii de copii au fost răpiți și duși din Ucraina în Rusia. Civilii sunt deportați cu forța împreună cu familiile lor pe teritoriul Rusiei, unde adulții și copiii, bărbații și femeile sunt separați, le sunt luate actele și sunt trimiși în așezări din regiuni îndepărtate ale Rusiei, unde sunt forțați să lucreze la anumite întreprinderi. Asta a făcut Germania nazistă. Se pare că toate aceste practici sunt posibile chiar și acum, în centrul Europei.
Poetul polonez de secol XX Stanisław Jerzy Lec, născut în Habsburg Lemberg, orașul care este acum Liovul ucrainean, a scris un aforism „sumienie czyste, bo nieużywane” – conștiința e curată dacă nu-i utilizată.
Principalul lucru, desigur, atunci când te întâlnești cu astfel de creaturi din infern, căci tocmai ele distrug orașul Mariupol, este să nu devii ca ele.
În martie, Zelenski le-a spus soldaților ruși: „Dacă vă predați forțelor noastre, vă vom trata așa cum ar trebui să fie tratați oamenii – cu demnitate. Cum nu ați fost tratați în armata voastră”. Pentru mine, acesta a fost un moment foarte important: nu era doar o încercare de negociere, ci era afirmarea unui principiu moral: nu suntem și nu vom fi ca voi. Rămânem oameni. Dar nu este ușor să nu devii barbar într-o astfel de situație. Trebuie să ai multă putere, mult mai multă putere decât majoritatea oamenilor.
Occidentul trebuie să înțeleagă că nu Putin este vinovat pentru război. Nu el i-a creat pe ruși. Rușii l-au creat pe Putin. El este instrumentul lor, este alter ego-ul lor. Este trup din trupul culturii ruse așa cum este ea, fără iluzii și sentimentalitate. Și această bestie trebuie oprită.
În ce constă patologia culturii ruse? Doar nu se poate ca 144 de milioane de ruși să fie cu toții niște sadici.
Din punctul meu de vedere, eroarea sistemică fundamentală a culturii ruse constă în faptul că ea s-a plasat în mod deliberat în afara și mai presus de valorile general umane.
Умом Россию не понять,
Аршином общим не измерить
У ней особенная стать —
В Россию можно только верить.
(Fiodor Ivanovici Tiutcev)
Cu mintea nu poți înțelege Rusia,
Cu arșinul comun nu poți să o măsori:
Ea are o statură aparte –
În ea poți doar să crezi.
Aceste versuri au devenit o formulă universală a conștiinței de sine rusești. Rușii cred că nu pot fi și nu trebuie judecați după legi și standarde comune tuturor oamenilor. Și că în acest sens totul le este permis.
„Moscova – a Treia Romă”, așa s-au obișnuit să gândească despre ei înșiși. Dar dintr-o dată s-a dovedit că nu sunt a Treia Romă, ci al Patrulea Reich.
Situația soldaților ruși îmi amintește de procesul lui Adolf Eichmann din Ierusalim, în 1961. Eichmann nu se gândea la ce face. Pentru Hannah Arendt acest lucru nu l-a făcut pe Eichmann mai bun decât alți criminali, dimpotrivă: l-a făcut mai rău. Să nu gândești a fost pentru ea cel mai mare păcat.
Să gândești este marele privilegiu al Omului. Tocmai prin acest efort el devine ceva mai mult decât un animal. Refuzul acestui privilegiu este aproape întotdeauna conștient. Și de neiertat.
Crezi că mai poate ceva să-i trezească pe ruși la realitate?
Cred că doar o înfrângere zdrobitoare, o înfrângere teribilă și fără precedent, și o pocăință amară ar putea să îi trezească pe ruși și să îi aducă la realitate. Dacă vor mai fi capabili de asta.
În relația cu rușii se poate ridica și chestiunea apropierii, intimității. Mă gândesc la masacrul din 1941 din micul oraș polonez Jedwabne: evrei măcelăriți de vecinii lor polonezi, de oameni cu care își vorbeau cu diminutive și nume de alint. Tu ai cititori în Rusia; oamenii care vin să te omoare vorbesc limba ta. Ce poți să le spui într-o astfel de situație? Când limbajul nu mai funcționează... chiar nu mai există nicio punte?
La începutul acestui secol, mă poziționam ca scriitor ucrainean, activ, desigur, și în sfera culturală și lingvistică rusă. Nu mi-a trecut niciodată prin cap să scriu în ucraineană. După 2014, am învățat limba ucraineană și am scris un roman în ucraineană pentru a le arăta rușilor și tuturor celorlalți că pentru un ucrainean, chiar și pentru unul vorbitor de limbă rusă, nu este nicio problemă să învețe limba ucraineană și nu doar să o vorbească, ci să și scrie texte literare. Și am spus în repetate rânduri în interviurile mele că de-acum înainte îmi voi scrie cărțile în două limbi – un roman în rusă, unul – în ucraineană. Mi-am dorit foarte mult să fie clar pentru toată lumea că problema protejării populației de limbă rusă în Ucraina nu a existat niciodată și nu există. Și totuși, exact sub acest slogan al protejării populației rusofone, gherilele rusești ne-au eliberat în 2014 pe mine și pe familia mea de propria mea țară. A trebuit să plecăm la Kyiv. Și, desigur, știam că rușii nu se vor opri aici.
Așa s-a și întâmplat. După 24 februarie 2022, am decis ferm să nu mai public niciodată un singur text în limba rusă. Nu vreau să fiu înțeles de bestiile care ucid copii ucraineni. Nu am ce să vorbesc cu ei. Nu s-a inventat nicio limbă în care să poți vorbi cu cel care a venit în casa ta să te omoare pe tine, pe soția ta și pe copilul tău, să-ți distrugă casa și să-ți pârjolească pământul. Și nici nu mai vreau să contribui, nici măcar indirect, la existența literaturii ucrainene în limba rusă. Dacă va fi să continue să existe, să o facă fără participarea mea.
Când citesc asta, mă întristez: Putin nu merită această limbă. Limba rusă ar trebui să fie mult mai mult a ta decât a lui. El nu va putea niciodată să facă cu ea ce poți face tu. Niciodată nu îl va înțelege pe Cehov la fel ca tine. De ce să-i cedezi limba ta?
Pur și simplu nu voi mai putea scrie în limba rusă. Însăși ideea că cineva ar putea să mă considere un scriitor rus pentru că scriu în limba rusă îmi este insuportabilă.
În urmă cu opt ani, când lucram la o carte despre Maidan, am ascultat discursul lui Putin despre Crimeea. Mi s-a părut îngrozitor și plin de minciuni, dar am putut să-l ascult. Un an și jumătate mai târziu, când Trump a apărut pe scenă, am încercat să-l ascult și n-am reușit. Nu e ca și cum aș fi crezut că era mai rău decât Putin. Pur și simplu nu puteam suporta vocea lui – o senzație aproape fizică. Era limba mea maternă; nu mă puteam detașa de ea. Simțeam prea intens fiecare cuvânt. Când Trump a fost la Varșovia în 2017, un editor de la The New York Times mi-a cerut să scriu despre discursul pe care l-a ținut acolo. Am refuzat, pentru că pur și simplu nu mă simțeam în stare să-l ascult și să iau notițe.
Da, la asta mă refer și eu... Trauma provocată de ceea ce rușii au făcut în țara mea și în viața mea e atât de profundă încât, probabil, nu mai poate fi vindecată.
Când în martie bombele cădeau peste orașul său natal, Harkov, scriitorul ucrainean de limbă rusă Andrei Krasniașcih și-a amintit de afirmația lui Theodor Adorno cum că a scrie poezie după Auschwitz este o barbarie. Adorno, pare-se, s-a răzgândit după ce l-a citit pe Paul Celan, evreul care a supraviețuit Holocaustului și a continuat să scrie cea mai extraordinară poezie în limba germană. Când eram însărcinată, soțul meu a vrut s-o numească pe fiica noastră „Sulamith” după Sulamita din „Todesfuge” („Fuga morții”) de Celan: „părul tău auriu Margareta/ părul tău de cenuși Sulamita” [trad. Maria Banuş]). Iar eu voiam și nu voiam – numele este frumos, dar trist, la fel ca acea poezie uluitoare. Celan era din Cernăuți, care astăzi face parte din Ucraina. Și mă trezesc gândindu-mă că într-o zi un poet ucrainean va salva poezia rusă așa cum Celan a salvat poezia germană.
Cred că poezia rusă, ca mecanism cultural, nu este amenințată decât de ea însăși. Și trebuie salvată doar de ea însăși și nimeni nu poate face asta, în afară de rușii înșiși. Dacă se trezesc vreodată la realitate.
La scurt timp după invazia rusă, schimbam mesaje cu traducătorul și psihanalistul Jurko Prochasko din Liov. La un moment dat l-am întrebat: ce pot să mai fac pentru tine, pentru voi? Iar el mi-a răspuns: să crezi. De unde vine credința acum?
Din inima omului. Din soarele care răsare și peste cei buni, și peste cei răi. Din scrierile lui Shakespeare și din zâmbetele copiilor. Din zâmbetele prietenilor și din îmbrățișările copilului tău. Din ploile calde ale primăverii viitoare și din cerul albastru de deasupra capetelor noastre.
