Vlaicu Golcea este un personaj. Compozitor, sound designer, producător și performer, are un background muzical foarte prolific – și-a petrecut peste 20 de ani integrând muzica electronică și computerele în sfera muzicală românească. A absolvit secția de Jazz a Academiei de Muzică din București în ’98, colaborând apoi cu East Village, MIDI Overdose și Aievea, Electric Brother și Shukar Collective. În prezent, își extinde activitatea în diferite sectoare ale artelor interdisciplinare – a compus muzica pentru peste o sută de spectacole de teatru, instalații multimedia, filme și pentru performance-uri de dans contemporan.
În 2021, Golcea a lansat Teatrul Postnațional Interfonic – o platformă și o comunitate cu focus pe noua creație dramaturgică contemporană și pe tinere personalități ale artei actoriei.
„Urși” este o piesă de teatru scrisă de Cătălina Bălălău în interpretarea Ilincăi Manolache, realizată pe baza unui data set antrenat cu vocile familiilor creatorilor. Piesa vorbește despre abandon, violență și transformare personală și pune în lumină atât lupta unui copil pentru a-și găsi locul într-o lume aspră, cât și complexitatea vieții rurale și violența îndreptată asupra comunităților mici.
Povestea însoțește un copil abandonat, crescut de bunicii săi la sat într-un un cadru psiho-social greoi. În acest sat, oamenii au omorât o ursoaică, care a devenit violentă după ce puiul ei a fost ucis. Copilul simte o conexiune profundă cu ursoaica, oglindindu-și propria vulnerabilitate și pierdere – actual, având în vedere noul proiect de lege privind „controlul urșilor”.
Am vrut să aflu mai multe din spatele primei piese de teatru radiofonic creată cu dataset AI din România, însă am avut parte și de o reflecție valoroasă asupra șabloanelor în artă, despre posibilii pași spre a descoperi „the new new” în materie de muzică și împăcarea omului cu mașinăria. Bonus, câteva recomandări muzicale.
Povestește-ne puțin despre proiectul tău, Interfonic.
Depinde cine ești și ce vrei să afli. Interfonic.ro este o platformă independentă trilingvă, probabil unică în România, deocamdată. În fapt, este o comunitate online și offline pe care am fondat-o împreună cu trei buni prieteni în 2021 și care a apărut după 20 de ani de lucrat în zona teatrală, timp în care am creat și colaborat în peste 130 de producții în teatrul independent și în teatrul de stat. Practic, în toate tipurile de teatru care au existat în ăștia 20 de ani.
Această platformă a venit ca o reacție firească, cum apare orice curent în istoria artei, la tot ce am observat și am trăit în ultimii 20 de ani. Concret, e un demers reactiv la un tip de scleroză de repertoriu, la un fel de nepotism artistic și civil, la o lipsă de viziune și la un lamento perpetuu că nu există bani – deși există pentru producții –, dar și la un sistem despre care pot înțelege, astăzi, că este dificil de înfruntat. Pe de altă parte, lucrurile n-au ajuns peste noapte așa. Situația dezastruoasă din mediul teatral de azi este efectul unor decizii care au fost luate în cunoștință de cauză, din punctul meu de vedere.
Nu a fost în bătaia istoriei, cum au fost alte lucruri. În ăștia 20 de ani, un lucru mi-a fost clar: că de fapt, tinerii chiar nu au acces real la zona instituționalizată și la o zonă de expresie proprie. Pornind de la felul în care sunt învățați în școală și după aceea continuând cu felul în care, dacă sunt angajați, se întâmplă lucrurile în interiorul instituțiilor. Pe de altă parte, există în continuare un fel de „normalitate” în a te referi la tineri atunci când vorbim de oameni de 35-40 de ani.
Practic, această platformă a venit să le ofere tinerilor, pe cât se poate, un cadru care să fie curatoriat într-un anume fel. Să găzduiască producții care în niciun fel nu ar fi putut fi incluse în vreo stagiune a vreunui teatru. Să se adreseze unui public care să asculte cu adevărat producțiile tinerilor. Vreau să fac foarte clar faptul că tot ce vorbesc aici este strict în nume personal. Ăsta e background-ul.
Să înțeleg că Interfonic este o platformă cu tineri și mai ales pentru tineri.
Este o platformă care ar trebui să pună în lumina mobilelor și a device-urilor noastre și alte tipuri de expresie artistică care, din punctul meu de vedere, au legătură cu felul în care azi se consumă artă. Trăim niște vremuri extraordinar de interesante și dinamice. Dar – cred că este nevoie și de acest tip de reprezentare, care să aibă legătură cu ceea ce ne dorim de la un act teatral. Și aici chiar mi se pare extrem de important de spus că această comunitate sau noi, cei care o curatoriem, nu suntem împotriva unui anumit gen de a face teatru. Suntem pro altceva, suntem pro alt gen. Este absolut firesc și normal să coexiste toate aceste feluri de expresie artistică sincretică. Ce am observat este că nu există prea multe variante. Repertoriile sunt cam asemănătoare, tipurile de a face teatru, aproape identice, rămase într-un fel de promisiune stilistică nouăzecistă. Ce mi se pare important în relația pe care o avem ca public cu o operă de artă este că nu avem cum să nu luăm în calcul ceea ce facem noi zilnic, și anume faptul că o mare parte dintre noi se uită la telefon tot timpul – și asta nu are cum să nu schimbe relația pe care o ai cu un device și relația pe care o ai cu tine. Dintr-o perspectivă extrem de frumoasă, pentru mine.
Iată de ce: avem piese puse online, care, în primul rând, sunt gratuite pentru toată lumea care are internet. Pot fi vizionate sau audiate când se dorește. Există o relație foarte directă și nemijlocită între receptor și opera de artă. Pentru mine este emoționant și, deși glumesc, că așa trebuie să se scrie în caietele-program, în cazul nostru chiar cred că spectatorul întregește opera. Nimeni nu știe cum a fost recepționată opera. Și pentru mine este emoționant acest aspect. El vine, evident, cu o serie de unelte pe care noi le folosim, pentru ca acest spectru de receptare să se și întâmple în realitate. Și de aici vine și o serie întreagă de modalități artistice pe care noi le folosim, dintre care foarte multe sunt crossover și vin din alte zone de expresie.
Până la urmă, totul se bazează pe certitudinea mea și a prietenilor, colegilor mei și artiștilor cu care lucrăm: că teatrul astăzi nu mai este cum era odinioară. Că teatrul azi se întâmplă în interiorul nostru, cum se întâmplă toate lucrurile. Noi suntem cei care decriptăm și care, în mod fericit, puși într-un context ok, putem să ne creăm o relație critică cu ceea ce vedem, putem chestiona și putem decide pentru noi dacă avem sau nu insight-uri, sau catharsis, ca pe vremuri, după receptarea acest act artistic.
Ok, dar care ar fi similaritățile dintre Interfonic și teatrul clasic?
Există aspecte comune cu acel teatru. În primul rând, suntem total în acord și în cunoștință de istoria acelui teatru, pe care foarte mulți dintre noi l-au și performat la greu. Și o fac în continuare. Ce mai avem în comun cu acel teatru sunt actrițele și actorii cu care colaborăm, care nu sunt niște alieni, deși au ochelari magenta pe pagina noastră. Și cam atât. Ce propunem noi, însă, este un alt tip de teatralitate, de a exprima niște cuvinte și niște sensuri pe care cuvintele le pot da. În cazul pieselor audio, mi se pare fascinant că este un exercițiu extraordinar de creație, care te aduce aproape într-un fel de ipostază psiho-cognitivă, în care-ți folosești auzul ca să-ți imaginezi lucruri. Și de aici încep lucruri extrem de interesante pentru mine, ca artist. Cum fac ca, de exemplu, în cea mai mare majoritate a producțiilor pe care le regizez, să nu-mi dau seama cine vorbește, să nu știu unde se află și să nu știu dacă este adevărat sau nu. Pentru că toate lucrurile astea pot contextualiza ceva foarte interesant; de pildă, receptorul poate să-și facă propriul film interior tridimensional, poate să-și construiască o serie de imagini care să decripteze opera de artă. Și în felul ăsta, receptorul întregește opera și o personalizează. Este, în fapt, un tip de receptare pe care se bazează toată arta contemporană: opera de artă contemporană „cere”, „vrea” ceva de la receptor, iar receptorul o integrează în propriul său creier.
Pe de altă parte, este foarte interesantă relația cu teatrul a spectatorului care merge să vadă ceva într-o sală de spectacol. E o interacțiune ușor perversă, din punctul meu de vedere. Există niște relații extrem de suprastratificate, în sensul în care nu mi se pare deloc simplu pentru spectator; cineva pleacă de acasă pentru că are nevoie să plece pentru a participa la ceva. Are nevoie să vadă, dar să fie și văzut. Se autentifică și cu apartenența socială, pentru că s-a dus într-o instituție care implică o poziționare elitistă; sau, dimpotrivă, merge într-un teatru cu o situare protestatară. În același timp, privește critic niște oameni care sunt pe scenă, care fac ceea ce el sau ea nu poate să facă. Dar lucrul ăsta este cu dus și întors, pentru că ceea ce vede poate să fie inspirațional sau, dimpotrivă, critic și voyeuristic.
Dar această dinamică suprastratificată se diminuează în cazul unei relații cu device-ul tău, din care asculți, fie că este telefon sau laptop. Și rămâne, într-adevăr, o dimensiune deloc neglijabilă: dimensiunea narcisică pe care o ai cu device-ul tău, care, vrem, nu vrem, există, și emană înspre noi un sens, o relație, o interacțiune. Faptul că transmitem empatie prin emoticoane, dar poate nu mai știm cum să oferim empatie în realitate. Faptul că suntem acolo, în interfață. Faptul că dacă suntem pe rețele sociale, dorim autentificare. Și de aici iarăși putem porni într-o turbină de alte subiecte.
Asta te și îndeamnă Instagram, când te loghezi: „autentifică-te”. Povestește-ne puțin ce faci tu pentru Interfonic, mai exact.
(Râde) De la spălat veceurile digitale până la curatoriat și întreținut site-ul împreună cu prietenii mei Alex Halka și cu Mihai Păcurar, care face grafica. Da, practic facem cam tot. Noi, cei trei „directori de companii”, care, evident, subversiv sunt denumite așa.
De exemplu, tu ai o piesă care este în regia ta. Care sunt câteva dintre lucrurile pe care le faci pentru piesa respectivă? În online mă gândesc că e cu totul altă materie față de teatrul clasic.
În primul rând, avem o bază de texte de la care pornim. Prima decizie este: cum facem acest text? Va fi audio sau va fi video? Și în funcție de asta, lucrurile sunt oarecum bifurcate. După ce ne-am hotărât cum îl facem, mă gândesc la cea mai bună voce sau cele mai bune voci. Nu în sensul de calitate, ci de personalități care la rândul lor să-și imprime background-ul personal și istoria emoțională în ceea ce ne dorim să spunem, astfel încât să transpară mult mai eficient mesajul. După care vin înregistrările. 90% se fac la mine în casă. Înregistrările sunt ghidate, pentru că am un fel de a lucra care, în ani, datorită faptului că am lucrat foarte mult cu voci, s-a metamorfozat într-un stil de a lucra care mi se pare că funcționează. După care urmează post-producția: editat voci, curățat voci, pus totul în timeline, făcut sound design-ul, făcut eventual muzica, după aceea mixat absolut totul.
În ceea ce privește videografia, avem două sau mai multe variante. Avem un video care este deja făcut, cum, de exemplu, sunt animațiile lui Alex [Halka], și atunci se va construi totul, așa încât muzica și sound design-ul să se realizeze ca într-o post-producție de film. Pe de altă parte, am învățat de ceva timp deja să fac mash-up-uri în care înregistrez un video și, practic, suprapun cu un text. Iar acest mash-up are, să zicem, darul de a contextualiza fiecare operă de artă, care poate fi și de sine stătătoare – video-ul și partea audio –, dar împreună se pot potența și pot conferi noi plaje de sensuri. Și poate noi insight-uri pentru receptor.
Evident, tot ceea ce ține de video și audio intră în partea de post-producție audio-video și, la final, avem un master.
După care urmează upload-ul pe platformă și procesul de interactivitate a link-urilor. De aceea se numește „Interfonic” (printre multe alte motive…), cam la fiecare piesă nouă petrec cam o oră jumătate, două ore, adăugând și linkuind piese între ele, acțiune care e aproape „hardware”, nu știu cum să-i zic, deși este în computer. Pe urmă Alex [Halka] face întotdeauna un newsletter, pentru că noi nu avem social media. Modul de comunicare este prin newsletterul la care oamenii se abonează sau nu și se dezabonează (sau nu). Alex e foarte mândru de newsletterul pe care îl dăm, pentru că îl face de fiecare dată în ASCII și de fiecare dată are un alt tip de imagine la care chiar lucrează dedicat. Și mai nou, pregătim niște materiale și pentru canalele noastre personale de social media, prin care mai anunțăm lucruri; artiștii care sunt implicați în proiect dau tag-uri, pun story-uri; și noi, „deținătorii” de companii, facem la fel, share-uim în rețele teasere și imagini.
Artiștii chiar sunt implicați în proiect, din câte am văzut. Pornind de la ideea cu fotografiile de profil, în care toți cei implicați poartă „ochelarii magenta”, observ, din ce în ce mai intens, că Interfonic e ca un trib.
Mă bucură foarte mult lucrul acesta și este o dovadă că ceea ce facem hrănește o nevoie reală, nu o nevoie care are legătură cu un fel de fashion, nu o nevoie trendy. Până la urmă, tot ceea ce ne dorim ca oameni este să aparținem. Și, în momentul în care nu se găsesc alte locuri unde să aparții, probabil o parte din tipologiile și nevoile umane de azi se regăsesc în valorile noastre, pe care le punem acolo și le promovăm cum putem. Chiar și în felul în care funcționăm, foarte punk și foarte rock’n’roll. Chiar este un proiect în care facem artă pentru artă. Poate sună demagogic sau ciudat sau ca un slogan, dar chiar așa este.
Și, de exemplu, am remarcat în ultimul an că sunt foarte multe personalități din generația tânără care vin spre noi pentru că li se pare o zonă foarte safe. Mi s-a zis asta. Când am întrebat, 90% dintre răspunsuri au fost: „Mi se pare o zonă foarte safe, mi se pare o comunitate safe, în care se pot spune lucruri de care e nevoie și în care nu ești judecat/ă.” Este. Și mai este un loc în care ți se expun ideile sau de foarte multe ori, testimonialele; care se transformă în opere de artă, nu rămân doar documentare. Asta e foarte important din multe puncte de vedere, cred. Faptul că vorbim despre identitate de orice fel de tip, faptul că există zero discriminare, faptul că vorbim despre problemele de azi, inclusiv ale identităților sexuale sau de gen. Despre „condiția copilului”, care a ajuns adult și trebuie să-și reformateze părerile despre cum a trăit când era mică sau mic.
Cred că oferim un cadru care nu prea se regăsește în alte părți, se pare. Mi-aș dori să fie peste tot. Despre asta vorbim. Și atunci, evident că, în momentul în care există o comunicare absolut firească și profund umană între membrii unui „trib”, întotdeauna oamenii vor să fie acolo, să aparțină, să expună emoții, să fie reali.
Povestește-ne puțin despre cel mai nou proiect al vostru, Urși.
Am fost impresionat din prima clipă în care am citit piesa Cătălinei Bălălău, pe care o respect și o apreciez enorm ca artistă; și ca actriță și ca dramaturgă. Și cumva am citit-o cu vocea Ilincăi (Manolache) în cap. Pe Ilinca o cunosc de foarte mulți ani. Evident că o apreciez de tot atât de mulți ani și am avut mereu intenția de a o invita să lucrăm împreună la un proiect de dragul artei. Pe Ilinca o privesc cu mult respect și pentru că, alături de alte colege, luptă activ pentru recuperarea demnității poziției de artistă.
Din punctul meu de vedere, generația mea a dat-o-n bară definitiv. În această generație există fie oameni „buni”, care au decis „să nu se bage”, fie noi convertiți la interlopeală artistică, care din abuzați au devenit abuzatori. Fără nuanțe de gri. Mă bucură enorm să observ că lucrurile se schimbă, mai ales la generația care are acum 25-30 de ani și care nu mai este deloc dispusă să înghită bullying-ul și mobbing-ul de la locul de muncă, oricât de „celebri” sau „celebre” sunt „personalitățile” care devin figuri abuzive.
Revenind, acest text mi-a oferit aproape instant această posibilitate de a colabora cu Ilinca. Atunci când l-am citit, în primăvara lui 2023 și când am invitat-o pe Ilinca să participe, habar n-aveam cum o să-l fac. Doar știam, aveam ideea asta fixă, că ar fi tare ca ea să joace toate personajele.
Eram sigur că folosind metodele pe care le-am dobândit în atâția ani de lucrat în zona audio, voi face eu ceva ca să fie ok. Între timp, a început noua paradigmă a machine learning-ului. (În continuare, nefiind un om care citește foarte mult despre asta, trebuie să recunosc că mă feresc să folosesc termenul de inteligență artificială, pentru că încă nu gândește de una singură; tocmai pentru că văd cum lucrează toate tool-urile cu care lucrez, inclusiv în zona audio-video.) Este mai degrabă machine learning: așadar, un fel de bibliotecă care funcționează un pic mai bine decât opt hectare de cărți cu pagini. Este un pic mai fluidă informația acolo. După trasul de mânecă pe care mi l-a făcut Alex, care a zis „uite aici, ce chestii mișto putem să facem cu tipul ăsta de training vocal”, am început să colectăm date. De asta s-a ocupat cel mai tare Alex, să colecteze date de la familia lui, adică voci, să le înregistreze (evident, cu acordul lor) și să „hrănească” mașina. Să antreneze aceste, cum le numesc eu, „costume de voce”, pentru a putea schimba identități vocale. Nu este nimic nou sau ieșit din comun. Este doar o tehnologie care poate să meargă un pic mai departe decât s-a putut până acum. Nu că nu ar fi fost convenabil ca acum câteva sute de ani să existe această tehnologie, în loc să castrezi bărbații ca să cânte „sus” (în registrul de contratenor) pe scenă spre deliciul INSTITUȚIILOR și al publicului, pentru că „era degradant ca o femeie să facă asta”; era interzis de religie și evident, de societate.
Dintr-o dată, totul a devenit extrem de interesant și de nou. În același timp, a oferit cele mai interesante efecte, la care poate nici nu mă puteam gândi. De exemplu, toate glitch-urile care există, care sunt inerente unui pionierat în ceea ce privește această nouă modalitate de a folosi vocile, toate au mers 100% cu conceptul piesei, pentru că acțiunea are loc într-o zonă rurală și toate accentele pe care glitch-urile le-au dat au devenit artistice; de ce? Pentru că s-au metamorfozat în personaje. Și asta a fost de ajutor. După care procesul a fost foarte simplu. M-am întâlnit cu Ilinca, am înregistrat toate vocile, le-am editat și am început, pas cu pas, să morfez câte 2-3 cuvinte în aceste softuri, să le reeditez și să le recompun în spectrul sound design-ului.
Interesant este că am terminat piesa în decembrie 2023, dar ceva ne-a făcut să așteptăm până azi, pentru că mi s-a părut că în decembrie 2023 ar fi fost un pic prea curând și ar fi fost păcat, cred, să o lansăm în mijlocul unei opinii publice violente și virulente la adresa unor noi tehnologii pe care încă nu le înțelegeam pe deplin.
La ce te referi mai exact?
Mă refer la tot ceea ce înseamnă frica de AI și de faptul că „artiștii n-or să mai aibă de lucru”, dar și tot ce există în spatele acestui statement. Cred că este și un tip de propagandă croșetată cu cea mai convenabilă ignoranță în fundal. Nu neg că acest tip de suspiciune despre AI n-ar fi fundamentată realist, dar pe de altă parte, sunt mai degrabă tentat să reacționez în primă instanță la acest dublu standard, pe care oameni care nu știu despre ce vorbesc sunt foarte tentați să îl aplice diverselor lucruri, și anume: se tot se zice că furi cu AI; dar acest fapt e discutabil. Ce înseamnă de fapt „a fura”, care este granița dintre pastișă, inspirație, remixat, plagiat? Lucrurile astea se întâmplă de când e artă pe pământ. Sunt celebre zicalele: „Artistul bun nu fură, se inspiră” – sunt tone de zicători, venite din gura marilor artiști. Oare cei care sunt anti-AI nu „fură” piese muzicale pentru a face reelul sau story-ul mai palatabil? Oare John Lennon ar fi de acord ca muzica lui să fie folosită pentru asta? Purismul, fundamentalismul și militantismul pot naște foarte ușor standarde duble.
Pe de altă parte, dacă e să ne referim mai ales la spațiul nostru românesc, este definitiv hilar, pentru că, în cele mai diverse domenii artistice, în muzică, arte performative, tot ce este popular sau reprezintă vârful de lance este, de fapt, o copie sinistră. De la spectacole de teatru clonate de prin alte țări sau Pinterest ale marilor regizori și regizoare, acte artistice care întrunesc laudatio-ul criticii și sunt expuse și premiate, până la orice… Despre muzică nu mai vorbesc, chiar îți trebuie un server întreg pentru interviul pe care l-aș da.
Ți se pare că discuția asta despre AI are vreo asemănare cu discuția care avea loc cu muzica prin ’70-’80, când erau negative luate din stânga-dreapta?
Întotdeauna există tipul ăsta de asemănări. Încerc să mă gândesc la analogii în istoria muzicii și îmi vin astea: trecerea de la clavecin la piano forte, unde, spre deosebire de clavecin, care avea o singură intensitate, la pian se putea cânta și cu piano, și cu forte și cu foarte multe nuanțe plus un nou timbru. Apariția pianului nu a schimbat istoria muzicii; adică a schimbat-o, dar nu a extirpat din istoria muzicii clavecinul. La fel și apariția chitării electrice. A îmbogățit muzica cu ceva ce nu ar fi fost posibil până atunci. Asta nu înseamnă că au ajuns la extincție vechile instrumente. Despre istoria muzicii pop nici nu mai e cazul să vorbim, pentru că știm bine cum au apărut toate curentele, că au fost o contrareacție la ceva ce se întâmpla; mai ales că ele erau contrareacții bazate mai degrabă pe probleme sociale și politice decât pe unele muzicale. Și eu nu îmi imaginez, de exemplu, cum cineva de azi s-ar putea referi ca la niște furăciuni la două dintre albumele care, pentru mine, fac parte din cele zece albume pe care le-aș lua pe o insulă pustie, să zicem: sunt primele două albume ale lui Burial și Dummy al lui Portishead, care sunt toate făcute cu sample-uri. Hip-hopul așa a început, cu sample. Azi hip-hop-ul este celebrat. Când a apărut primul drum machine s-a zis: „Nu vor mai exista toboșari”. Azi nu putem concepe altfel un album ca Suicide sau techno-ul german fără Detroit House, 303 sau 808. Azi nu există major act de trupe electro fără minimum un toboșar pe scenă. Și când nu ai puterea asta de a face zoom out și a gândi lucrurile în perspectivă, evident că apar fundamentalismele. Și lucrurile o iau razna.
Dar pentru mine este jignitor faptul că, de exemplu, astăzi rap-ul, hip-hop-ul, drum and bass-ul, drill-ul, electro-jazz-ul sunt acceptate, dar alte modalități creative de a face sampling nu sunt acceptate pentru că „nu știm ce se întâmplă”. Sincer, cred că marea problemă a zilelor noastre este că în continuare oameni omoară alți oameni și alții aprobă sau se uită neputincioși la asta; aceste discuții caragialești de maculatură binar-digitală sunt fără substanță.
Din ce mi-ai zis mai devreme legat de faptul că mai bine azi, în iulie, decât în decembrie 2023 înțeleg un soi de speranță că, cu cât trece timpul, lumea e un pic mai înțelegătoare vizavi de machine learning.
Sper că peste două luni noi vom fi vintage (râde). Și vom fi. Oricum, am lucrat cu niște parametri care acum devin vintage. Dar cred că lumea se va obișnui și va accepta această schimbare de paradigmă. Cred că oamenii vor avea întotdeauna nevoie de oameni. Cred că nimic nu poate stopa creativitatea omului. Ea poate fi doar potențată de noi modalități de a exprima creativitatea. Să lăsăm roboții să vadă cum e cu creativitatea roboților. Dar, repet, cred că oamenii vor avea nevoie de oameni. Iar toată această tehnologie va rade șabloanele. Din fericire. Pentru că machine learning-ul este făcut pe șabloane, de care eu personal sunt sătul. Lumea se va sătura, și atunci oamenii vor găsi noi modalități de a nu mai recicla vechile șabloane. Apropo de anii ’70, dacă te uiți cum era muzica față de decada ’40-’50, în State, de pildă, să zicem că acolo s-au întâmplat cele mai interesante lucruri... În interiorul jazzului – dar și simultan cu această muzică, care este practic istoria emancipării și deținerii de drepturi a comunității afro-americane – fiecare decadă a adus inovație în limbajul muzical.
Continuăm cu tot ce a venit după aceea: pop, fusion, rock. Cât de inovativă a fost fiecare decadă! Mi se pare, pe de altă parte, că din anii ’90 până astăzi nu mai este aproape nimic inovativ, ba chiar ne mai și întoarcem nostalgici la anii ’60, ’70, ’80. Mie mi se pare de negândit, ăsta e termenul. Ceva, undeva trebuie să meargă un pic mai departe, pentru că e nevoie de așa ceva. Și atunci cred că acest tăvălug și uniformizare a faptului că poți replica un șablon va avea două efecte benefice. Unul este o invitație în a fi creativ în altă manieră, și al doilea: este o nevoie și mai mare de actul artistic fizic. Cu oameni. O sa fie foarte mare nevoie. S-ar putea, în mod straniu, ca nu AI-ul să ne fure joburile, ci să ofere mult mai mult spațiu de autentificare a unor grupuri de oameni care oferă artistic altor grupuri de oameni, artiști și spectatori.
Mi-a plăcut foarte mult analogia asta.
Mi se pare interesant că astăzi există un fel de focus pe felul cum se fac lucrurile în artă. Că ai o tehnologie sau nu. Că artistul se chinuie să picteze și să învețe ani de zile să picteze într-un stil și, în același timp, altcineva scurtcircuitează ani de muncă și în Midjourney face opera într-o milisecundă. Întrebarea care trebuie pusă nu este, cred, cum faci, ci: „pentru cine o faci și de ce o faci?” Ori, focusul ăsta pe „cum o faci” este o discuție extrem de aridă și repet, ușor jignitoare dintr-o perspectivă un pic mai dinamică. Revin la o eternă replică pe care am dat-o odată și am ținut-o minte: „Care e mai tare? O piesă de la Sex Pistols sau una de Beethoven?” Una care are 3 acorduri sau una care are 40 de acorduri? Ei bine, răspunsul este destul de nuanțat…
Depinde pe cine întrebi.
Da. Pe cine întrebi și ce nevoi satisfaci sau hrănești cu acea energie pe care o generează și mai apoi o transferă.
Ca să încheiem în cerc, ai vrea să ne împărtășești ce se mai coace în cuptorul Interfonic acum?
- Suntem deja un teatru independent trilingv și pregătim cu pași siguri lansarea în 2024/2025 a interfonic.de.
- În curând vom pune online co-producțiile cu Institutul Polonez – „Actrițe. Adică, scuze că te ating”, de Michał Telega, în regia lui Mihai Păcurar și „Notă de trecere” de Agata M. Skrzypek, cu participarea artistei vizuale Paulina Mitek, două spectacole anti-bullying și anti-mobbing care au avut premierele în 2022 și care fac parte din proiectul nostru demarat în 2021, în care adresăm mediul toxic de lucru în climatul cultural - fie el instituționalizat sau independent.
- Pregătim două spectacole-instalație imersive in situ real; unul, în parteneriat cu House of European Institutes la Timișoara - „transPOSTHUMANțe” - un spectacol cu o problematică complexă de sorginte postumanistă și, alta, în 2025, „Reflections on East-West Perspectives”, o instalație performativă care pune în lumină dinamica istorică și contemporană a transferului cultural și a comunicării între societățile din Estul și Vestul Europei, explorând interacțiunea dintre propagandă, cenzură și provocările contemporane în termeni de „fake news” și manipulare - în parteneriat cu Goethe Institut București și Kinema Ikon – o instalație pornită din cercetarea doctorală a Roxanei Lăpădat.
- Multiple producții audio-vizuale ce pun în lumină universul de preocupări și de expresie al tinerei generații artistice, sperând la cât mai multe spectacole în offline în care putem să ne adresăm publicului avid de experiențe artistice contemporane.
