La început de octombrie Controlul din București a împlinit 10 ani, pe care i-a sărbătorit cu două concerte Son Lux în aceeași zi, ambele sold out. Son Lux mai hipnotizaseră mulțimile și-n vară, la Electric Castle, când au plecat din Cluj cu taxiurile spre Budapesta (pentru că avionul lor se anulase). Le-a plăcut călătoria, așa că managerul l-a căutat pe taximetrist și l-a invitat la concertul din Cluj, a doua zi după Control.
Ian, Ryan și Rafiq ne povestesc toate astea într-un separeu din Alt Shift, în care suntem: două jurnaliste îmbrăcate ca și cum ar fi din trupa The Cosmos Sisters, trei americani sfioși și relaxați și un soare blând de toamnă-vară care desenează forme geometrice pe masa la care stăm. Am avut o oră împreună și-am străbătut timpul în toate direcțiile, de la felul în care îmbătrânești în muzică până la arta ca muncă, prietenie sau locurile de unde-ți iei speranța. La concert, seara (seara dinainte de referendumul de care ne temeam cu toții), ne-am lepădat pieile și ne-am scufundat în sufletul comun al umanității, am intrat pe ușile pe care le desenau în fața noastră Ryan, Rafiq și Ian, i-am lăsat să spargă timpul în noi și să ne arate cum te poți simți „acasă, chiar dacă n-ai mai fost niciodată acolo”. În întâlnirea a câteva sute de oameni cu trei muzicieni care schimbă pur și simplul felul în care se face (și se înțelege) muzica azi, am ieșit cu toții din bulele noastre și am intrat într-una singură, mai mare și mai generoasă, unde am plutit o vreme departe de panica zilnică.
„Vrem să aducem în pop niște sensibilități pe care le-am luat din experiențele noastre din alte părți”, zicea Ryan la un moment dat într-un interviu. Son Lux a reușit să aducă în pop bucăți de contemporary classical, electro, post-rock, hip hop, deconstruind și asamblând la loc fiecare sunet în parte, testându-i limitele și întinderile. Rezultatul e una dintre cele mai surprinzătoare și emoționale muzici care se fac acum pe planeta pământ, și-i chiar minunat, când te gândești că Son Lux a apărut prima dată în mintea unui singur om, Ryan Lott (39), compozitor, instrumentist, vocalist preocupat de întâlnirea dintre experiment și experiență. Son Lux împlinește anul ăsta 10 ani, 5 albume (plus un OST și vreo 7 EP-uri) și milioane de fani. Dar Ryan nu mai e singur, din 2015 a adus în trupă doi colegi de live, chitaristul Rafiq Bhatia (31), un tip cu studii de neuroștiințe și economie și pregătire de jazz, și bateristul Ian Chang, un tip aparent timid, care își sfâșie tobele în concert (și, odată cu ele, inimile noastre). Și Rafiq, și Ian, și Ryan au propriile lor proiecte și căutări muzicale, toți trei sunt și producători și toți trei au compus și înregistrat împreună cel mai nou album Son Lux, Brighter Wounds (City Slang, 2018). Așa că am început discuția firesc, despre prietenie.
Luiza: Au trecut câțiva ani de când cântați împreună. Puteți să ne spuneți fiecare ce admirați la ceilalți doi?
Ryan: Mm... oau, ce întrebare grea.
Ian: Acum noi doi trebuie să ieșim din cameră.
Luiza: Ședință de terapie.
Rafiq: Mai degrabă o intervenție.
Ryan: Oau...
Ian: Primul lucru despre Ryan, și cred că și Rafiq e de acord, ar fi că amândoi am învățat multe de la el. Și una dintre chestiile pe care le apreciez cu adevărat și le admir e că e foarte dispus să te învețe și să împărtășească, ceea ce în general muzicienii care au sau au avut proiecte solo nu sunt dispuși să facă. Amândoi am învățat cum să-urile, știi, chestii tehnice, legate de producție și de-astea, e chiar un maestru. Dar ne și încurajează să ne facem propria muzică și să ne găsim vocea. Anii ăștia în care am cântat împreună au fost superformatori pentru mine și dezvoltarea mea creativă. Cred că asta-i și partea cea mai tare la Son Lux, că suntem capabili să ne dezvoltăm ca grup, dar și ca indivizi. Muzical și personal. Și Ryan e și super super super bun, deschis la minte și la inimă.
Ian: Eu și Rafiq am venit, într-un fel, împreună în povestea asta și ne-am sprijinit apoi unul pe celălalt când a fost nevoie. Și în contextul trupei, dar și în viață, ne sprijinim unii pe alții. Ne simțim ca niște frați, deși nu arătăm ca și cum am fi.
(Rafiq iese un pic din cameră, evaluările continuă)
Ian: Rafiq e foarte diferit de mine, într-un fel care m-a făcut să învăț multe de la el și să-l privesc cu admirație; același lucru e valabil și pentru Ryan. Rafiq e un tip intens, integritatea e cu adevărat importantă pentru el și face lucrurile mereu cu un gând anume în minte, și în viață și în artă. Când face ceva, nu e gen „mda, am făcut și eu ceva”, m-a învățat și pe mine să mă forțez, să încerc măcar, să mă gândesc și să-mi pese mai mult de ce fac, ceea ce-i tare.
Ryan: Da, sunt de acord cu tot ce s-a zis despre Rafiq, în special cu ce a zis Ian când a ieșit Rafiq din cameră. Ceva foarte tipic pentru Rafiq e să caute cea mai bună variantă pentru orice.
Ian: Începând cu omleta...
Rafiq: Da, nu-i doar despre muzică, se extinde și la alte aspecte ale vieții, de la cele mai puțin importante până la cele cu adevărat importante. Asta înseamnă integritatea. Își aplică și lui aceleași standarde. Le caută în alte lucruri, dar și în el însuși. E o chestie rară.
Ian: Și e și mai rar să fii așa și să nu fii antipatic. Să nu-i judeci pe alții că nu caută același lucru ca tine. Să-i vezi pe oameni așa cum sunt și să fii blând și toate alea.
Ryan: Cred că amândoi sunt foarte modești. Sunt extraordinari în ceea ce fac, și niște oameni minunați, dar au o anumită modestie, cred că la asta se referea Ian când vorbea de Rafiq. La un nivel profund, niciunul dintre ei nu crede că e autoritatea supremă în materie de ceva. Multă lume privește viața prin lentile de genul „uite cine-s eu”, dar ei doi au o minte deschisă. Au amândoi o înțelegere intrinsecă a propriilor limitări, și asta le permite să crească mereu.
Ian e unic în felul în care acordă tuturor prezumția de nevinovăție. E important, mai ales când ești în turneu, să menții chimia. Nu doar între membrii trupei, dar și cu echipa, cu toți cei cu care interacționăm zilnic. Eu și Rafiq suntem, poate, puțin mai emoționali, cu suișuri și coborâșuri, iar Ian se lasă mai puțin afectat de propria stare. Nu-i judecă pe ceilalți după cum se simte, și asta e enorm.
Rafiq: Fără să repet prea mult din ce și-au spus ei doi unul despre altul, fiindcă sunt de acord în totalitate, o să încep cu prietenul din dreapta mea. Cred că am învățat să merg în turneu de la Ian. Înainte să intru în trupă, am avut doar câteva spectacole mai speciale în locuri diferite, dar n-am trăit niciodată pe drum. E ceva aproape inimaginabil în felul în care Ian urca pe scenă și-și distrugea pur și simplu tobele. E, poate, cel mai grijuliu om pe care l-am întâlnit într-un context profesional. Anticipează nevoile celorlalți, își dă seama ce-i trebuie fiecăruia, ce se întâmplă în jur și e proactiv. Văzând asta și cât de departe merge și cât de important e (în contextul unei echipe mari, în care toată lumea are de îndeplinit sarcini imposibile într-un timp foarte scurt), e aproape imposibil de descris ce impact a avut asupra mea. Încă mă mai străduiesc să absorb prima lecție.
Dintr-o perspectivă muzicală, e ceva extraordinar de intenționat la felul în care cântă Ian. Toți suntem interesați de ritm și cum se exprimă ritmul, e unul dintre lucrurile care ne-au adus împreună, dar Ian are un fel al lui de a întruchipa acest interes care, după mine… e extrem de rar pentru tobe, și în general pentru orice instrument: faptul că el decide cum se împarte timpul. Nu consideră că timpul e liniar. Când Ian bate la tobe, timpul se duce unde vrea el. Asta mi se pare aiuritor la muzică - că articulează realitatea în feluri care uneori sfidează însăși realitatea.
Și-acum, prietenul meu Ryan. Simt că am fost norocos să fiu în preajma unor lideri puternici. Oameni care știu să facă pasul când trebuie și să ducă o situație la capăt cu grație.
Ian: Pentru că în contextul Son Lux, mai toată presiunea e pe Ryan.
Rafiq: Absolut, da. Și au fost atâtea situații în care am admirat abilitatea lui Ryan de a se detașa de presiune… Deși el o simte mult mai puternic decât noi toți. Dar se concentrează și rezolvă. Să-ți dau un exemplu. Prietena mea mai cântă uneori cu noi și eram în backstage la un concert important de-al nostru în New York, cred că venise și David Byrne, era o noapte dintr-aia nebună și ne pregăteam să începem, sunetul și restul erau ok, ne pregăteam să cântăm și făceam verificări, ceea ce facem în fiecare seară și de obicei n-avem probleme. Ian a urcat pe scenă și a văzut că nu-i merg tobele electronice. Nu era sigur că o să poată face setările de care avea nevoie, aveam și-un back up, dar toată lumea aștepta, concertul ar fi trebuit deja să înceapă.
Ian: Lumea din public se uita la mine, încerca să vadă ce se întâmplă.
(Fix același lucru s-a întâmplat câteva ore mai târziu la Control, când Rafiq a rămas fără o coardă la chitară după un solo dement, iar Ryan a intervenit cu o poveste și-un solo de pian cu voce, lasându-i timp să-și înlocuiască coardă. Un tip din primul rând i-a ținut lanterna de la telefon lui Rafiq, ca să vadă ce face acolo.)
Rafiq: Son Lux era și-atunci o trupă, dar Ryan continuă și-acum să aibă mai multă presiune pe umeri decât oricare dintre noi, și atunci era încă și mai și. Concertul ăla era super important și ar fi fost foarte ușor ca Ryan să fie foarte stresat. Și toți l-am fi iertat pentru asta. Dar el a făcut o chestie remarcabilă, s-a asigurat că Ian e OK. S-a asigurat că Ian știe că, chiar dacă nu i-ar fi mers tobele, noi tot am fi urcat pe scenă și am fi cântat și ar fi fost altfel, dar tot ar fi fost un show bun. Și publicul ar fi răspuns bine la intenția noastră. Ian era teribil de demoralizat, iar Ryan a uitat complet de sine și s-a străduit să-l asigure pe Ian că nu-i sfârșitul lumii și că o să fie totul bine. Țin minte ce zicea Nina, că nu i-a venit să creadă că poate să gândească și să acționeze așa în situația dată. Asta e doar una dintre multele amintiri, prima care mi-a venit în minte, apropo de ce am învățat de la Ryan. Cum spunea Ian, pe măsură ce ne-am apucat de proiectele noastre personale, am înțeles anul ăsta ce înseamnă să conduci o trupă, să o duci în turnee și câte probleme pot s-apără într-o singură zi, cum ajungi să te gândești la banii pe care-i dai la bagaje la avion și alte chestii de genul ăsta. Îmi tot amintesc de momentele când se ciocnea Ryan de astfel de lucruri și cum se purta într-un fel care le ridica celorlalți moralul. Și încă n-am spus nimic despre muzică…
Andra: Presupun că ai reparat tobele.
Ian: Da, au mers.
Luiza: Toți trei sunteți exploratori ai galaxiilor sonore, experimentați mult sau, cum zice Nick Cave, you push the sky away (împingeți cerul mai departe)...
(șoc în audiență)
Luiza: Ce căutați în explorările voastre? Vreți să ajungeți undeva anume? Sau nici nu contează? Ce vă împinge, de fapt, înainte?
Ian: Nu cred că e vreo destinație clară sau vreun scop, ne-am propus să facem muzică onestă, și ce cred eu că înseamnă asta, și ce ne unește în procesul creativ, e să facem ceva ce nu s-a prea auzit înainte și sună nou, dar are și suflet. Scopul e să facem ceva cu suflet. Există tot felul de muzici care-ți expandează mintea, dar nu-ți ajung la inimă. Astea două lucruri contează pentru noi. Dar nu avem un scop concret, scopul e să fim onești și să rămânem inspirați și să ne menținem flacăra cât de mult putem.
Andra: Că tot vorbim de experimente, unul dintre lucrurile care-mi plac la voi e că sunteți greu de definit. De ce credeți că muzicienilor le e teamă să amestece genurile? Majoritatea muzicii pop, de exemplu, sună la fel și mai toți muzicienii se rezumă la un singur gen și la o singură familie muzicală. Cum ați reușit să faceți hibridul ăsta al vostru muzical?
Rafiq: Păi, cred că e destul de limpede că există o structură adânc înrădăcinată de stimulente care ține lucrurile astea separate unele de altele. Mă refer la felul în care obții succesul, la cum poți să-ți petreci timpul făcând artă și să-ți întreții în același timp familia, lucrurile alea foarte practice care, la capătul zilei, sunt importante pentru majoritatea oamenilor. Pur și simplu să fii în stare să funcționezi ca artist. E foarte complicat să scapi de constrângerile atea, pentru că fiecare categorie are o infrastructură a ei care e atât de insulară, de purificată...
Andra: O mașinărie.
Rafiq: Da, și trebuie să funcționezi înăuntrul ei într-o oarecare măsură. Chiar dacă te străduiești și te dai cu capul de pereți, felul în care te miști prin lume și prin muzică se face în cele din urmă tot prin canalele astea. Pentru orice artist, presiunea e mare să găsească ceva cu care să prindă destui oameni și în același timp să facă artă în afara jobului de fiecare zi. Asta dacă ajungi în punctul ăsta.
Înțeleg foarte bine de ce oamenii n-o fac. Ryan a fost înaintea vremii lui pentru că s-a gândit la lucrurile astea, dar pentru Ian și pentru generația mea răspândirea informației a fost mult mai fluidă și accesul la ea mult mai ușor. Ryan se ducea la bibliotecă să caute chestii. E o abordare diferită, conștientă și activă, de care a avut nevoie ca să ajungă la felul ăsta de-a fi. La mine și Ian exista deja o hibriditate coaptă în noi și în felul în care a trebuit să interacționăm cu lumea. Personal, ce m-a atras la muzică e ideea asta că poți să te reprezinți pe tine prin artă și că poți să-i înțelegi și pe alții prin artă și că poți să comunici idei și să crești conștiința socială, dar nu-s astea motivațiile industriei muzicale. Motoarele industriei muzicale îți cer să-ți găsești un drum și să te ții de el. Nu ți-am răspuns la întrebare, dar e o parte importantă, deseori ignorată.
Andra: Că tot vorbeam, aș vrea să vă întreb de muzică și ca muncă. De obicei, se vorbește de partea artistică și e un tabu să discuți de artă ca muncă. Care sunt pentru voi, ca muncitori în muzică, cele mai importante probleme și cele mai mari obstacole?
Ryan: Îmi place să mă gândesc la muzică ca la o muncă, pentru că-n muncă stă un privilegiu incredibil. Și un fel anume de recompensă pe care ți-o dă arta. Cele două se pot combina.
Ian: E o întrebare complicată, pentru că o carieră muzicală nu seamănă deloc cu una normală. Dacă ești corporatist și lucrezi câțiva ani, ești promovat și poate că pleci să găsești ceva mai bun, dar în principiu ești în ascensiune. În muzică e o nebunie totală. E foarte dificil, pentru că, na, arta bună n-are de-a face cu cu ce-i drept sau nedrept.
Dar, în același timp, o chestiune importantă care se discută recent e sănătatea psihică a muzicienilor. Condițiile de muncă și turneele sunt dure și există o falsă romanțare a vieții noastre. Până și eu sunt vinovat de asta. Am fost recent într-un turneu cu Kimbra și mi-am zis Ea e vedetă pop, de fapt! Dar în autocar mi-am dat seama că nu-i ușor pentru nimeni. Multă lume se gândește Ce bine arată viețile oamenilor ăstora pe Instagram! Doar că mare parte din viețile idolilor noștri sunt pline de compromiteri ale stării lor generale de sănătate și bunăstare. Dar nu știu ce s-ar putea pune în loc.
Ryan: Dar acea realitate pe care tocmai ai descris-o face mai ușor de înțeles arta ca muncă. Pentru că sunt toate aspectele astea ne-romantice legate de confortul tău. Te îmbolnăvești și te rănești și ți se întâmplă tot felul de alte lucruri pe care le trăiești și la altfel de joburi.
Ian: Mi se pare că muzicienii nu prea au protecție pentru așa ceva.
Rafiq: Da, e o economie a joburilor pe termen scurt, de freelancer. Se vorbește despre asta și în alte domenii, cum e Uber, dar suntem de-abia la început. Nu-i doar o problemă legată de muzică și muncă, e ceva ce transformă realitatea pentru un număr din ce în ce mai mare de oameni.
Luiza: În seara asta, Jonathan Franzen are prima lui întâlnire cu publicul în România, la Iași, la cel mai mare festival de literatură de la noi. Ieri am plecat de acolo să vin să vă aud pe voi și toată lumea m-a întrebat De ce pleci? E Jonathan Franzen! Și le-am zis că trebuie să văd un concert. Încercam să le explic că pur și simplu am nevoie să ascult muzica voastră, e pentru sănătatea mea mintală. Mâine avem un referendum împotriva drepturilor persoanelor LGBT, așa că atmosfera e destul de tensionată. Voiam să vă întreb, în sensul ăsta, al muzicii ca terapie, ce experiență sperați că o să aibă publicul vostru la concerte?
Ryan: Ce-mi place la artă, nu doar la muzică, e momentul în care sunt confruntat cu limitările minții și înțelegerii mele, când ceva alunecă dincolo de ele. Asta aș vrea pentru publicul nostru, pentru că asta vreau și pentru mine. Să ajung la acel moment când e ca și cum aș fi pe marginea unei stânci, și e un hău imens între mine și ceea ce percep. Ce e asta, cum se întâmplă? Să experimentezi extrem de puternic treaba asta, dar să nu știi exact ce se petrece cu tine. Iar dacă e ceva ce se întâmplă să și iubesc, atunci e ca și cum aș ajunge acasă într-un loc unde n-am mai fost.
Rafiq: E citatul ăsta din Leo Smith, un om uimitor, pionier în compoziția experimentală și trompetist. Și lui i s-a pus o întrebare similară și spunea că orice spectator aduce cu el la concert povara din viața de zi cu zi, ceea ce te leagă de prezent. Din perspectiva lui, jobul unui muzician e să te elibereze de lanțuri chiar și doar pentru o clipă. Și din clipa în care te-a eliberat și ai trăit și ai contemplat realitatea la o scară a timpului mai puțin limitată, treaba muzicianului e ca și terminată. De când am auzit asta, m-am străduit să-mi iasă. Nu cred că se întâmplă tot timpul, dar ăsta-i scopul.
Ian: Al treilea element de forță: ești într-o cameră plină de străini și totuși simți că sunteți toți împreună. Mai ales în timpuri dificile. Apare o empatie între noi pe scenă și între noi și public și între cei din public. Cred că muzica poate să întruchipeze acest spirit de a fi împreună.
Luiza: Unde vă găsiți rezervele de speranță în această lume?
Rafiq: Poze cu căței?
(Râdem toți)
Rafiq: Feedul meu de Twitter a fost atât de întunecat în ultima vreme, că am început recent să urmăresc două conturi aparținând acelorași oameni. Unul se cheamă WeRateDogs și toți câinii primesc 10 din 10. Celălalt cont se cheamă Thoughts of a Dog din care vă citesc următorul tweet:
i had a long talk. with my fren. about how to spot. a fake ball throw. the optimal strategy. is to follow the ball. with your eyes. instead of your heart
— ♡ Thoughts of Dog (@dog_feelings) 27 ianuarie 2018
am avut o discuție lungă. cu prietenu meu. despre cum să-ți dai seama. când se preface cineva că aruncă mingea. strategia optimă. e să urmărești mingea. cu ochii. nu cu inima
(iar râdem toți)
E un răspuns în glumă, dar e și serios. Cred că cea mai mare provocare pe care o au oamenii acum, dacă vor să facă vreo diferență în lume, e să nu se mai convingă că dacă se îngrijorează de ceva sau se indignează, au și făcut ceva în privința acelui lucru. Și când vine vorba chiar să schimbe ceva, indignarea devine un înlocuitor pentru acțiune. Nu trebuie să lăsăm să se întâmple asta. Indignarea în sine, deși necesară la un nivel, nu e o soluție. De fapt, inhibă soluția.
Ryan: Cred că ce spune Rafiq e că îngrijorarea e opusul speranței. Furia nu. Furia, spre deosebire de îngrijorare, poate duce la acțiune. Îngrijorarea are ceva futil. Mă gândesc la ceva ce-a spus Iisus: „Cine, îngrijorându-se, ar putea adăuga măcar o oră în plus la viața lui?” Asta-i tentația acestei epoci, nu?
Ryan: O chestie care-mi place la turnee e că-mi aduc enorm de mult. Îmi dau seama că majoritatea oamenilor pe care-i întâlnesc sunt frumoși. E atât de ușor să te concentrezi pe oamenii ăia pe jumătate monștri care țin portavocile și ocupă știrile și a căror artă e tocmai asta și să uiți de cei puternici în tăcere. Când călătorești, e mai ușor să te uiți în jur și să vezi o realitate mai plină de speranță. E și mai ușor să te înfurii, pentru că vezi cum li se fac nedreptăți tuturor acestor oameni frumoși. Dar e ceva cu care mă pot descurca, decât să stau acasă și să mă îngrijorez. Mi se rupe inima pentru cei ce n-au opțiunea să trăiască într-un mediu divers și totuși înțelegem intuitiv frumusețea promisiunii acestei idei, că suntem mai puternici împreună. Că avem multe în comun și că diferențele dintre noi sunt oportunități să creștem și să devenim oameni mai buni. E mai ușor să vezi asta când trăiești într-o comunitate diversă, vezi sclipirile acestei frumuseți. Și mă gândesc și la altceva ce-a zis Iisus: „Binecuvântați fie cei ce n-au văzut, dar au crezut.”
Ăsta e unul dintre lucrurile care-mi dau speranță acum: că nu suntem deconectați unii de alții. Când suntem deconectați geografic și cultural, povestea continuă prin rețelele sociale și prin accesul la informație. Puștiul trans din Oklahoma, care n-are acolo niciun fel de prieteni, simte că e parte dintr-o rețea mai mare. Ieri am văzut o înregistrare video făcută într-un magazin în SUA, cu o femeie mai în vârstă, albă, care-i hărțuia pe doi oameni pentru că vorbeau spaniolă. Și a apărut o tânără albă care a scos-o cu forța din clădire. A apărut ca o furtună și, deși nu lucra acolo, a făcut-o să se simtă prost. Am simțit că, chiar și dacă nu cunoști pe cineva ca ea, știi că există și ăsta e unul dintre lucrurile frumoase ale momentului: să vezi cum oameni pe care s-ar putea să nu-i cunoști niciodată fac lucruri eroice și frumoase în văzul tuturor.
Andra: Cum credeți că pot să îmbătrânească muzicienii și artiștii în general fără să se transforme în propriile lor clișee?
Ian: În mare parte, e ce zicea Rafiq mai devreme despre cutiile în care trebuie să fie puși artiștii ca să poată fi consumați. Și cred că mai ales dacă ai avut cât de cât succes, poate să-ți definească practic cariera până la sfârșitul vieții. Dar are de-a face și cu ce spuneam despre progresul non-liniar al unui artist. Dacă ai o familie de întreținut, e posibil să cânți și peste 20 de ani aceleași cântece nenorocite de care nu-ți mai pasă, dar care te ajută să îți plătești facturile. Asta-i realitatea nasoală. Să continuu să cresc și totuși încă să exist e ceva ce sper să-mi iasă în viață. E și înspăimântător. Unor artiști le crește valoarea în timp și altora le scade, depinde de muzica pe care o fac. Nu e cazul trupei noastre, dar când tinerețea e parte din atracția trupei, ce faci când îmbătrânești? Poți să faci același căcat, ca tipii ăia de 40 de ani care-s tot în turneu și cântă aceeași muzică pentru niște puști de 14 ani. Mă sperie chestia asta.
Odată ne-am întâlnit cu un muzician de la Crowded House care a scris cântecul Don't dream it's over. Și zicea de ideea asta atât de bine înșurubată cultural în noi cum că odată ce îmbătrânești, îți pierzi inspirația, ești terminat. Și zicea „la un moment dat am decis să trec peste ideea asta, dă-o dracu, o să tot fac muzică.” Nu știu răspunsul, dar întrebarea e mereu în mintea mea.
Și mai e și faptul că al cincilea album nu poate fi la fel de entuziasmant ca primul. Nu poți să auzi fiecare album ca și cum ar fi ieșit dintr-o gaură neagră – deși aș vrea să pot, pentru că aș putea zice Oau, ce tare! Dar pe la al treilea album, și asta mai ales pentru unii ca noi, care studiem muzică și înțelegem limbajul, vedem pattern-urile mult mai devreme și ne dăm seama dacă s-a dus magia, chiar dacă pentru oameni e tot acolo. E complicat să îmbătrânești în muzică.
Rafiq: Simt că asta a fost o teamă constantă de-a mea. Să văd, ca fan, cum trupele preferate se înmoaie, a fost… (râde). Cred că e cu adevărat dificil să te reinventezi, chiar dacă nimănui nu-i pasă de ce faci și nu-i nicio presiune să continui să faci ce faci. Am trecut prin așa ceva personal, în muzica mea, făceam muzică într-un fel, dar voiam să mă duc într-o direcție cu totul diferită. Și nu era nicio presiune, pentru că nimănui nu-i păsa cu adevărat ce direcție aș fi ales. Dar îmi dădusem seama că nu-s chiar atât de bătrân și că ideea de-a schimba felul în care fac lucrurile și să le dau la o parte pe cele pe care le fac deja bine, forțându-mă în același timp să fac muzică într-un fel total străin, să ajung înăuntrul mediului ăluia straniu, e foarte complicat. Și pe măsură ce se adună presiunea, devine și mai dificil. Și cu cât îmbătrânești și mergi pe drumul tău, e și mai dificil.
Deși nu pretind că am răspunsul la întrebarea asta și sunt mereu preocupat să-l găsesc, aș zice că disciplina de a face din reinventare esența identității tale artistice cu mult înainte să fie măcar vizibilă pentru alții înseamnă că, dacă ești destul de norocos să fii cineva de la care lumea așteaptă lucruri, o să aștepte să continui să te reinventezi.
Ryan: Cred că Radiohead e exemplul perfect. Până când am început eu să-i ascult, deja schimbaseră macazul de vreo patru cinci ori și asta-i făcea să fie ei. Erau și sunt exploratori. Cred că sunt exemple foarte rare care continuă să evolueze în feluri interesante. Cel puțin eu, dacă Dumnezeu mă lasă să trăiesc mult și să fac muzică, cred că trebuie să mă pun mereu într-o poziție din care să învăț de la cei mai tineri. Pentru că atunci când se dezvoltă creierul și se deschid ochii spre lume, e o sensibilitate inerentă pe care o pierdem cu vârsta, dar putem s-o luăm de la ei. Cred că-i important să respectăm ce-a fost, dar și ce urmează. Și văd muzicieni celebri care se înconjoară de tineri – David Byrne e un exemplu bun.
Rafiq: Dar și când fac chestii care-s aceleași de 20 sau 30 de ani, au de obicei succes pentru că sunt influențați într-o oarecare măsură de ce s-a întâmplat după, dar într-un fel subliminal, de neobservat, pentru că s-a schimbat contextul în jurul lor atât de mult, încât ceea ce prezintă ei pare la fel, doar că nu e. Ca discurile lui Johnny Cash, care par să vină dintr-o esență a lui, dar nu-ți lasă senzația că Johnny Cash ar încerca să fie o variantă mai tânără a lui.
Ian: În concluzie, pentru ca cei mai de succes să evolueze și să rămână vitali, nu trebuie neapărat să facă lucruri altfel doar de dragul de-a fi altfel. Am văzut trupe care au făcut chestia asta de un milion de ori. Gen Uite o estetică, o să-mi dau seama ce-i cu ea și o s-o adopt. Dar nu merge așa.
Ryan: Răspunsul e, deci, că n-avem nicio idee.
Traducere din engleză de Dan Sociu
Fotografii de Andrei Mușat, care a reușit să prindă în imagini ceva ce părea imposibil de capturat, toată energia dintre noi, adăpostul.
Mulțumiri Oanei Popa și Ralucăi Radu, știu ele de ce ;)
