Cine mai aduce publicul românesc la cinema: actorii, influencerii sau vedetele de televiziune? Smiley și Pavel Bartoș pariază pe varianta 3 cu primul lor film împreună – Vacanță All Inclusive, o comedie de acțiune între Bad Boys și B.D.. Am vorbit cu ei despre ce înseamnă să faci film de public în România, despre ce glume le (mai) merg, despre bani și despre prietenie.
Toamna asta, cinemaul românesc de consum a cam sărit calul. Într-un interval de câteva săptămâni au ieșit Teambuilding 2, Băiat de milioane și acum și Vacanță All Inclusive de Pavel Bartoș și Andrei Maria, dit Smiley. Din punctul meu de vedere, e prea mult. Și din punctul de vedere al box-office-ului, dacă te uiți la încasări. Chiar dacă ar suporta piața, dacă ar fi un an bun și ar dudui conturile, s-ar face pateul, n-ar avea timp românii de atâta kinestezie autohtonă. Ar fi poate un pic de spațiu de manevră dacă s-ar diversifica un pic oferta. Nu zic să facem Naza 2: ELBIT la munte și la mare sau Omulețul Gopo vs. Uzinele Malaxa, dar toate propunerile de film comercial din ultima vreme au fost comedii mainstream, cel puțin dacă facem abstracție de chestii mai *ahem* middlebrow, ca Atlasul universului de Paul Negoescu, premiatul De capul nostru de Jurgiu cu J sau Trei zile în septembrie de Giurgiu cu G. Publicul general le-a cam ignorat, uneori pe bună dreptate.
De aceea mi s-a părut bizar că Bartoș și Smiley vor să-și facă intrarea pe marile ecrane tot într-o comedie – una de acțiune, tip Bad Boys în România –, dar am privit exercițiul și cu optimism. Nu doar că cei doi au chimie pe ecran, după atâția ani de Românii dansează cu talent pe voce sau cum se cheamă emisiunile alea, le încurc; nu doar că-s simpatici personal și au public propriu, dar, uite, încearcă să facă ceva nou.
Bașca, Bartoș are niște experiență și pe producție și e un actor OK, i-aș descrie stilul actoricesc, fără mișto, ca fiind cabotin în sensul bun. Ramon, primul lui film, n-a fost rău. Sughițam un pic la umor, dar omul avea chimie cu partenera de ecran Andreea Vasile, filmul avea un fir, te făcea să te simți bine și Bartoș e un actor simpatic de comedie. Adaugă-l pe Smiley, care e principalul (ultimul?) nostru popstar, pe Cristian Hordilă, managerul TIFF, ca producător executiv și, în general, o echipă competentă care știe să gestioneze o producție mai de anvergură și poți scoate o comedie de acțiune ca lumea, că doar nu s-o păstra publicul imaculat la trup și suflet pentru fratele Fjord, când o binevoi să ne binecuvânteze în mai mult de o sală deodată.
Așa că, în ciuda obiecțiilor – dom’ne, s-a stricat și Scena9, face reclamă la BRomania acum, o, salvează-ne Agnesvarda, muză a cinema-ului și bunică a Noului Val! – venite în general dinspre oameni care nu înțeleg utilitatea publică a unui interviu non-promoțional, am zis să vorbesc cu Smiley și Pavel Bartoș despre noul lor film Vacanță All Inclusive, o comedie de acțiune cu droguri, rulote și Alex Velea.
Am discutat, așadar, despre cine mai vinde bilete într-o țară care n-a reușit, încă, să dea staruri de cinema, despre glumele care au îmbătrânit mai puțin grațios decât noi, despre filmele de festival și banii de la păcănele. Și am încercat să aflu dacă doi oameni care au chimie la televizor pot să facă și-un film bun împreună.

De ce acum
Scena9: Colaborați de mult la emisiuni de divertisment, v-ați mai intersectat și prin filme, dar ăsta e primul lungmetraj cu voi doi capete de afiș. De ce acum?
Smiley: Pentru că Pavel se hotărăște greu. Ideea o avem cam din al treilea sezon de la Românii au talent. I-am zis: „Băi, ar trebui să ne apucăm să facem un film, două, să ne facem noi o gașcă.”
Pavel Bartoș: Dar nici tu n-ai tras de mine. Atunci tu îți dezvoltai HaHaHa, chiar erai în momentul în care ai trecut la alt nivel. Recunoaște.
Smiley: Da. Amândoi avem proiectele noastre și e complicat să ne apucăm de ceva împreună, mai ales de un film, care durează să-l scrii și să-l produci. Momentul declanșator a fost Hordilă. Când Pavel a venit cu Cristi Hordilă și a zis: „Băi, acum e momentul.”
Pavel Bartoș: Toți ne dorim să facem și aia, dar când începi să construiești îți dai seama cât de greu e. Eu am încercat să-mi produc singur primele filme, să văd cu ce se mănâncă. Iar dacă ești un actor mare, mic sau mijlociu, asta nu înseamnă că ești un bun producător. Mi-am dat seama că nu e imposibil, e chiar o provocare extraordinară, dar mă obosea foarte tare să fiu și producător executiv: să adun echipa, să țin bugetele, să mă ocup și de doamna de la catering, și de hârtia igienică de la cadru.
Așa că am căutat un om care să mă ajute. Cu Hordilă m-am împrietenit la TIFF și am simțit că vrea și el o provocare. Într-o seară l-am întrebat: „Bă, nu vrei să facem?” A zis da. „Dar uite, eu vreau să fac și cu Smiley.” „Și mai bine, dar crezi că el mă vrea pe mine?” Noi ne promiseserăm cumva că facem noi doi, așa că voiam să-l conving pe Smiley cât de important e un producător executiv care să preia toate sarcinile, ca noi să fim creativi. Am avut discuția asta și ne-am găsit toți trei.
De ce o comedie polițistă? Comedia e aia grea, iar acțiunea costă bani. Nu v-a fost frică?
Pavel Bartoș: Totul costă. De când te-ai pus la masă cu ideea, deja costă.
Smiley: Eu nu mă pricep la producție de film. Noi ne-am dorit un film care să capteze chimia pe care o avem ca și cuplu la TV și s-o aducă pe marele ecran. Când am avut ideea, nici nu se mai făcuse la noi un buddy cop movie. Trebuia să fie ceva care să surprindă prietenia dintre noi, și mi s-a părut că un cuplu de polițiști e o idee bună. Instantaneu mi-a venit și de unde pleacă filmul: de la un caz real, de la pachetele găsite la malul mării, pe care nu știm dacă le-a adus Moș Crăciun sau Destinul.
Cazul din 2019, cu cocaina de pe plajă. De ce ați transformat-o într-un drog inventat, TNC, „tank”? E vreo glumă internă care-mi scapă?
Pavel Bartoș: Nu. Noi am încercat să facem un film soft. Cazul e doar un pretext. Filmul e despre prietenie, despre relație, despre dorința de a te afirma și despre toate întâmplările prin care treci crezând că rezolvi cazul de unul singur. De-aia nici n-am vrut să punem accent pe asta: filmul e pentru toată familia.
Smiley: Nu ne concentrăm pe ce conțin pachetele, nici nu discutăm prea mult despre asta. Ne-am gândit: dacă vin copii, nu despre asta e filmul. Accentul e pe acțiune, pe relații, pe evoluția sau involuția lor.
Mie mi se pare un film de final de primăvară, de dinainte de concedii. De ce îl lansați în noiembrie?
Pavel Bartoș: Pentru că și toamna vrei să te bucuri de viață. Ce vreau eu să se înțeleagă e că filmul ăsta e o bucurie, bucuria pe care o avem noi doi și pe care am vrut s-o aducem pe ecran. Oricând te-ai duce la el, iarna, primăvara sau vara, îți dă o pauză de la tot ce ți se întâmplă. Zilele trecute am găsit formula: e o pauză de publicitate de la viață. Te duci și o oră jumate te simți bine.
Smiley: Depinde și de tine… Și distribuitorul, Vertical, ne-a recomandat perioada octombrie-noiembrie.
Pavel Bartoș: După vacanță începe vremea rea și lumea vine mai ușor la cinema. Dacă lansezi un film vara, nu-ți vine nimeni: toți sunt la mare, la munte sau pe terase.

Publicul și a treia cale
Da, dar cine vine? Pentru cine e filmul? Vidra și-a construit un public semifidel și prin influenceri gen Elicopter de Luptă, iar acum țintește corporatiștii cu Teambuilding. Mircea Bravo are un public fidel în Ardeal. Voi mizați pe publicul de la Vocea României și Românii au talent?
Pavel Bartoș: În primul rând, da. Credem că oamenii care ne cunosc de 17 ani și ne-au urmărit vor veni măcar din curiozitate. Dar e un film general access: pot veni familii, copii, adolescenți, pensionari. E pentru tot publicul din România.
Hai s-o luăm altfel. Vidra are o caterincă bucureșteană, Bravo și ardelenii merg pe comic de situație. Voi vă vedeți ca o a treia cale, o școală venită din zona TV?
Pavel Bartoș: Nu. Noi am vrut să facem un film artistic românesc, care să fie la fel de valabil și peste 20 de ani. Normal că am avut influențe, cum ar fi B.D. și Bad Boys, dar n-am încercat să facem un film hollywoodian. Am vrut un film cu oameni, în care spectatorul să se regăsească și să zică: „Dom'le, da, se poate întâmpla.”
Smiley: E mult umor de situație. N-am mers pe gaguri, n-am caricaturizat personajele. Am încercat să facem un film așa cum ne-ar plăcea nouă să-l vedem.
Pavel Bartoș: De-aia nici nu ne-am grăbit: ne-am luat un an de la filmare până la proiecție, pentru că post-producția a fost foarte importantă. Muzica are o estetică anume. Eu sunt actor, el e cântăreț, dar el produce muzică, eu sunt producător, așa că a trebuit să avem grijă de toate.
Smiley: Tu faci o paralelă cu Vidra și cu Mircea Bravo. Eu cred că e loc pentru multe feluri de a face film în România, pentru că nu se face atât de mult film. Ca la muzică, ține de gustul creatorului.
Nu se aglomerează segmentul? Sunt trei comedii head-to-head în toamna asta, iar vremurile nu sunt cele mai bune nici pentru producție, nici pentru public.
Pavel Bartoș: Noi nu ne gândeam la asta. Am filmat în septembrie anul trecut, când nici nu se știa când se filmează Teambuilding sau filmul lui Mircea Bravo. Planul a fost clar: filmăm în septembrie, lansăm toamna următoare. Acum doar încercăm să nu ne canibalizăm, să nu ieșim în aceeași săptămână.
Smiley: E ca și cum ai spune că muzica pop e aglomerată, sau că se scot un milion de track-uri pe zi cu AI. Toată piața de content e aglomerată. Asta înseamnă că nu mai facem content? Noi am făcut ceva care ni se potrivește. Ce să facem, un film de artă, dramatic? Nu merge. Noi suntem caterincoși, suntem light, nu ne place umorul cu înjurături. L-am evitat cu desăvârșire, deși nu suntem împotriva lui. Produsele noastre trebuie să poată fi văzute cu copiii noștri.
Și eu am râs la toate glumele de la Teambuilding sau de la Mircea Bravo. Fiecare are stilul lui. Când a început prima dată stand-up-ul, erau doar Teo, Vio și Costel; acum sunt o grămadă de comedianți, e o industrie. Concurența face să se dezvolte o industrie, și cred că putem pune și noi umărul la asta.
Televiziunea și parcursurile
Se vede în film și în felul în care faceți comedie faptul că aveți 15 ani de televiziune în spate?
Pavel Bartoș: Cred că da, pentru că ăsta a fost marele challenge: chimia de pe micul ecran s-o aducem pe marele ecran. Și zic cu mâna pe inimă că am avut emoții. Una e să avem o secvență împreună și alta e să ducem un film în spinare. Țin atât de mult la omul ăsta încât am vrut să fie bine. Și n-a fost doar bine: din punct de vedere actoricesc, el e revelația filmului. Toată lumea se așteaptă ca actorii să fie buni, dar el nu s-a deosebit cu nimic de un actor profesionist.
E clar că, dintre voi doi, tu ești actorul cu state, dar și Smiley are filme și seriale în parcurs! Trebuie să recunosc că Un film simplu e una dintre plăcerile mele vinovate, îl revăd cel puțin o dată la doi ani.
Smiley: Serios? [râde] Eu nu l-am mai văzut de atunci. Îmi tot scriu oamenii despre el. Un film simplu a fost o nebunie. Plecaserăm de la cu totul altceva, voiam să fac altceva atunci și nici nu voiam să joc în el.
Asta zic, cum e să vă uitați în urmă la Aniela sau la Cu un pas înainte?
Smiley: Nu mă uit!
Pavel Bartoș: Eu mă uit, jur. Pentru mine e un soi de mândrie că am fost în serialele alea, de la Numai iubirea încolo, pentru că ele m-au construit ca actor de film. Până atunci nici nu știam să stau în fața camerei. Pe vremea aia, în România se făceau maximum două filme, filme de autor, în care jucau ori Dragoș Bucur, ori Papadopol, ori Bughi. Ăștia trei; parcă alți actori nici nu existau. Eu m-am format în seriale. Acolo am învățat ce înseamnă gros plan, plan general, plan american, plan de business. [râsete]
Sunt mândru de ele, pentru că în limitele lor am încercat să fac treaba foarte, foarte bine, și mi-au dat încredere că pot să duc. Actoria de film nu e neapărat diferită de cea de teatru, dar la teatru ai foarte multă repetiție și ai publicul în față: simți cât să duci, cât să-l faci să râdă, cât să tacă, cât să se emoționeze. La film doar îți închipui cum va reacționa cineva. Nu se hăhăie nimeni din spate.
Vă e rușine de ceva din ce ați făcut?
Pavel Bartoș: Nu. Datorită acelor lucruri, bune sau nebune, sunt cine sunt astăzi. Am greșit de multe ori, am fost în proiecte pe care unii le-au considerat nepotrivite, dar mi-e bine cum sunt. Așa că nu regret nimic.
Smiley: Nici eu nu regret absolut nimic. Dar sunt chestii la care mă uit și zic: „Bă, s-ar fi putut mai bine. S-ar fi putut și altfel.”

Producția
Nu vă e frică să vă strice prietenia producția asta?
Pavel Bartoș: Nu. Prietenia e atât de consolidată... Și e foarte bine că nu suntem doar noi doi, că există un al treilea om, care uneori e mai odihnit, mai deștept, mult mai bine pregătit și are soluții mai bune.
Nici la scenariu nu ne-am grăbit, ne-am luat un an, un an și jumătate. N-am făcut rabat, pentru că am învățat în timp că cei care conduc echipele trebuie să fie oameni de foarte bună calitate, fiindcă îi atrag pe alții la fel. Ne bucurăm că am avut încredere în regizor, Radu Bărbulescu, și el în noi. L-am ales apoi pe Tudor Mircea, directorul de imagine, unul dintre vârfurile din domeniul lui. Am avut numai oameni buni, până la sunet. Asta e meritul lui Hordilă, care a știut să-i adune, și al Smarandei [Sterian]. Nu poți face un film bun fără oameni tari.
Cum e pentru regizor să lucreze cu doi actori care sunt și producători?
Smiley: Pot să răspund eu? Noi suntem producători în sensul că am venit cu inițiativa și am pus o parte din bani, pentru că am fost primii care au avut încredere în film. Ne-am implicat în dezvoltarea scenariului și în alegerea oamenilor. Dar în mare ne-am lăsat în mâna lui Hordilă. El e producătorul real, cel care a pus totul cap la cap. Eu, care nu am experiență în așa ceva, doar mi-am dat cu părerea. N-a fost niciodată pumnul în masă: „Bă, faceți așa, că eu vreau așa.”
Pavel Bartoș: Preproducția e foarte importantă. Noi aducem oamenii, dar odată ce i-am ales, le acordăm încredere: din clipa aia hotărăști tu, eu doar îmi dau cu părerea. Toate astea se întâmplă până începe filmarea. Din ziua aia nu mai suntem producători, suntem actori. Delegăm totul lui Hordilă și ne concentrăm pe partea creativă. Regizorul e responsabil și de casting. N-a fost „noi îl vrem pe ăla”. S-a dat casting, iar regizorul a hotărât cine se potrivește în chimia respectivă.
Smiley: Singurul loc unde am fost dictator a fost muzica. Și nici acolo chiar dictator: am zis „uite, asta vreau, asta e ideea”. Diviziunea asta a muncii am văzut-o lucrând mult în State și în UK. Acolo sunetistul e sunetist, producătorul e producător, compozitorul e compozitor. Nimeni nu-și depășește atribuțiile, și de-aia acolo există o industrie.
„Ce faci, ce faci?”-ul tău a fost improvizat și a ajuns pe soundtrack și în promo. Cât s-a improvizat? Ați făcut un punch-up pe scenariu, glumă cu glumă?
Smiley: Acolo e o contribuție creativă unde am avut un input destul de mare, pornind de la ideea filmului. Dar mai mult de atât nu mi-am depășit atribuțiile, pentru că nu mă pricep.
Pavel Bartoș: Am încercat să ne ținem cât mai mult de scenariu, ca să nu devină o cioacă continuă. Scenariul l-au scris Octav Chelaru și Sorana Borhina, iar dialogurile le-am dat apoi lui Sergiu Floroaia. Mai apăreau idei, ca „ce faci, ce faci”, dar erau dinainte de filmare, nu din timpul filmărilor. Lui i-a venit la repetiții, și atunci am integrat-o împreună cu scenariștii, ca să aibă consistență. Regizorul trebuie să aibă grijă de racorduri. Riscul, și la film, dar mai ales la seriale, e să faci secvențe bune care, puse cap la cap, sunt doar o înșiruire de gaguri fără racord. Dacă ai ieșit supărat dintr-o secvență, în următoarea trebuie să intri tot supărat.
Smiley: Singura mea teamă a fost că n-o să-mi țin personajul și racordul de la o secvență la alta, filmate în zile diferite, unele la distanță de multe zile. L-am rugat pe Radu să fie mână de fier și să mă strunească, și știe exact ce face. Eu sunt un film buff: urmăresc documentare, ascult ce spun regizorii mari, și una dintre constantele lor e asta: scenariul trebuie să fie foarte bun, iar când începi să filmezi, nu te abați de la el.
Secvența de breakdance a fost din scenariu sau e o trimitere la trecutul glorios?
Smiley: A fost din scenariu. Pură întâmplare, o coincidență.
Umorul
De-asta vă tot pistonam cu glumele și improvizația: sunt multe locuri unde umorul mi s-a părut cam bătrânicios, pe calapod de Taxi sau Bienvenue chez les Ch'tis, poate de teatru de revistă. Glume cu femei cicălitoare sau proaste, aluzii că voi doi ați fi gay. Țintiți un public anume sau așa a ieșit umorul din scenariu?
Smiley: Așa a ieșit din scenariu, dar noi am avut de la început ca țintă publicul larg. Dovada că alegerea a fost bună a fost la vizionare: exact la aluziile că ăla ne percepe gay s-a râs constant. Chestiile mai subtile pe care le-am băgat au prins mai greu.
Pavel Bartoș: E clar că dacă vii după Teambuilding sau după Mircea Bravo, la noi e alt tip de umor. Dar ni l-am dorit așa. Umorul trebuie să vină din situație, să fie un qui pro quo: noi credem că spunem ceva, lumea înțelege altceva. Și n-am vrut ca umorul să fie deasupra poveștii sau să ducem personajele în caricatură, pentru că relația e una dintre temele de bază ale filmului: relația fiecăruia cu soția sau iubita, dar mai ales relația dintre cei doi, care trece și prin momente de cumpănă. Ca momentele astea să fie credibile, a trebuit să temperăm și să rămânem în comicul de situație.
Ca să zic și de bine: am apreciat că majoritatea glumelor sunt pe seama voastră, a personajelor voastre. Umorul față de sine mi se pare cel mai greu. Vine din prietenia voastră, din siguranța că vă puteți pune în situații jenante?
Smiley: Noi suntem autoironici, și împreună, și separat. Ne simțim confortabil când facem mișto unul de altul, pentru că știm că nu e niciodată din răutate, ci din familiaritate, din iubire. Suntem foarte asumați: știm cine suntem, știm până unde mergem, nu trebuie să demonstrăm nimic.
Pavel Bartoș: Avem un respect foarte mare fiecare față de munca celuilalt. Și am crescut pas cu pas, ne-am clădit în timp tot ce s-a întâmplat în jurul nostru. Pot să glumesc cu el pentru că știu că n-o voi face niciodată din răutate sau ca să-l pun într-o situație jenantă. N-o să-i iau niciodată în râs munca și n-o să-i diminuez calitățile.
Smiley: Poate cea mai grea chestie cu Pavel e partea fizică. Când îți dă una, îți dă una. Ca să știți.

Care-i faza cu moldovencele?
Pavel Bartoș: I-a venit ideea scenaristului, Octav Chelaru: „Crezi că se supără Andrei dacă personajul lui are o fobie de moldovence?”
Smiley: Și am zis: „Dar eu nu am o fobie.”
Pavel Bartoș: Știm, n-are.
Smiley: „Mama are!” [râsete]
Pavel Bartoș: Normal că luăm elemente din ce știm, din viața de zi cu zi. Eu cu Hordilă am lucrat mult la toate etapele scenariului. Și am ajuns la obsesia asta: „Bă, orice, numai moldoveancă să nu fie.” Care revine în cele mai proaste momente. Și am zis că burlacii peste o anumită vârstă au de obicei o relație strânsă cu mama. Poate chiar toxică. Și așa a ajuns personajul său mai mămos.
E de ajuns să faceți lumea să râdă sau vreți să rămână și un mesaj în urmă?
Smiley: Nu e de ajuns. Tocmai – n-am vrut să facem doar o hăhăială de film. Am vrut să rămână și mesajul ăsta de prietenie, de cât de importante sunt relațiile dintre oameni. Nu-i totul zahăr, treci și prin bune și prin rele.
Pavel Bartoș: Dar până la urmă relațiile rezistă, binele învinge și la noi. Totuși e o comedie light, nu ne permitem să murim la final.
Smiley: Plus că vrem să lăsăm loc și de partea a doua. [râsete]
Pavel Bartoș: Vrem ca publicul să plece de la film cu o stare de bine. Nu să fi descifrat cine știe ce mesaj, ci să zică: „Bă, ce tare e!”
Întrebări rapide
Cartea sau autorul preferat.
Pavel Bartoș: La mine e foarte simplu: Creangă, Amintiri din copilărie. Jur. E un must.
Smiley: În ultima vreme n-am mai citit ficțiune deloc. Ultima carte a fost una de Gabor Maté. Iluzia… [n.a. probabil Mitul normalității]
Îți place Maté în general?
Smiley: L-am văzut în niște podcasturi și m-a interesat, pentru că vreau să înțeleg mai bine cum funcționez și de ce funcționez așa.
Un film internațional care vă inspiră.
Smiley: Foarte multe. Îmi place foarte tare Wes Anderson, am văzut toate filmele lui. Îmi place estetica lui, felul în care filmează, umorul ăla absurd, de situație, felul în care își face personajele. Mi-a plăcut mult și Odiseea lui Nolan. Îmi place enorm Guy Ritchie, The Gentlemen ăsta, ultimul, de exemplu. Acum mă uit la Severance, pe care n-am apucat să-l văd când a apărut, și mi se pare cea mai mișto chestie de la televizor.
Pavel Bartoș: Pentru mine, filme de căpătâi sunt cele ale lui Charlie Chaplin, ca Timpuri noi, și cele cu Louis de Funès. Sau Petrecerea, cu Peter Sellers. Am alt background legat de umor. Bineînțeles că ador și genul Hangover, ce se face azi. Dar la mine funcționează foarte mult filmele de cinematecă: Mediterraneo, de exemplu, sunt mare fan Fellini.
Buster Keaton?
Pavel Bartoș: Nu neapărat. Nu-mi place atât de mult umorul fizic de genul ăla, deși în situația noastră, cum a fost la filmări cu săracul… [îl indică pe Smiley] I se mai întâmplă.
Smiley: Da, Pavel poate să facă foarte bine comedie fizică! Stilul Kramer din Seinfeld.
Ați prefera să faceți mulți bani aici sau să aveți succes afară, dar poate nu cu la fel de mulți bani? Să fiți Țiriac sau Wes Anderson?
Pavel Bartoș: Eu mi-am dat seama că lucrurile pe care le-am făcut urmărind banii au fost cele mai proaste. În timp am învățat că mă interesează procesul, să mă bucure ce fac și rezultatul, și atunci a venit și cealaltă parte. Când te gândești că trebuie neapărat să faci bani, nu te mai gândești la proces, și e cel mai prost lucru. Scopul tău trebuie să fie produsul. Bucuria. Ce vrei să spui: să bucuri, să întristezi. Restul vine de la sine. Sau nu vine.
Smiley: Normal că banii sunt necesari. Dar și eu sunt pasionat de proces. Am făcut lucruri care mi-au adus și succes, și bani, și lucruri care nu mi-au adus nici una, nici alta.
Dacă n-ați avea nicio limită de buget și nu v-ar interesa succesul, ce film ați face pentru voi?
Smiley: Eu n-aș face un film pentru mine. Ce facem noi în viață facem din dragoste pentru oameni. Cred că cei mai de succes artiști, de orice fel, sunt cei care au reușit să ajungă la oameni. Chiar cu buget nelimitat, ne-am gândi întotdeauna: trebuie să funcționeze la oameni, trebuie să le placă. Altfel de ce să-mi fac damblaua mea de nebun? Am și eu damblalele mele, dar cred că un artist care nu găsește calea către oameni își limitează darul. Artiștii primesc un dar și îl dezvoltă cât pot de mult, dar au o datorie față de oamenii care nu-l au: să-i facă să râdă, să plângă, să gândească, să reflecteze.
Pavel Bartoș: Altfel e ca și cum te-ai bucura singur.
Coppola s-a bucurat singur. A vândut vinăria și a făcut Megalopolis, care e un gunoi de film.
Pavel Bartoș: Eu vreau să-l văd!
Smiley: Da, bine, dar Coppola a făcut niște filme înainte! Nu pentru Megalopolis e cunoscut! Asta zic: la un moment dat trebuie să faci ceva care să miște oamenii.
Pavel Bartoș: Și mai e ceva. Cea mai periculoasă chestie e când ți se spune: „E fără buget.” Atunci nu mai ești creativ, te ia panica. Limitările te obligă să fii creativ, pentru că trebuie să gândești niște structuri, în niște limite. Când ai tot alfabetul la dispoziție, te pierzi. E ca la un rol: nu poți să joci orice vrei tu. Trebuie să știu: e bun, e rău, e bătrân, e tânăr? Creativitatea trebuie stimulată prin îngrădire.
Deci n-o să vă vedem cu Vacanță All Inclusive 2 în Maldive pe bune.
Smiley: S-ar putea. În limitele bunului simț.
Un film Simplu 2?
Smiley: Asta nu cred!
Pavel Bartoș: La partea a doua ne gândim, avem niște idei. Dar deocamdată trebuie să vedem dacă Vacanță all inclusive funcționează, dacă le place oamenilor.

Banii și star system-ul
Ce înseamnă succes pentru voi, în bilete?
Smiley: Două-trei milioane de spectatori mi-aș dori la filmul ăsta. Sincer.
Pavel Bartoș: Doamne, ascultă-l și dă-i dreptate!
Respect, e bine să țintești sus. Dar, realist vorbind... Ce ați vrea să vedeți după prima săptămână? Nici nu e un moment bun neapărat, nici plaja de mijloc nu o duce prea bine. Unul dintre filmele mele favorite de acum doi ani, Horia, a făcut câteva mii de intrări în total. Dar e un film de mijloc fără un public propriu.
Pavel Bartoș: Din păcate, la noi astea suferă cel mai mult, pentru că nu sunt nici pe placul festivalurilor, nici al publicului larg. Mi-am dat seama că marketingul e foarte important în România. Am învățat asta de la un străin, Jesús del Cerro, regizorul lui Ramon, care mi-a zis: „Pavele, poate cel mai ușor proces, în ghilimele, e să faci filmul. Cel mai greu e să-l vinzi.”
Smiley: Problema României, pe care am sesizat-o tocmai pentru că sunt din afara industriei și despre care vorbeam des cu Pavel, e că nu există un star system în cinema. Avem actori mari, tari, dar nu există filme vândute doar de actori. Trebuie tot timpul să vină unul ca mine, care e celebru, dar nu e actor, sau un influencer, ca să aducă oamenii în sală. E ok, dar la un moment dat trebuie să existe o trecere firească spre filme doar cu actori. Poate un actor nou, mega-talentat, care face un film extraordinar, și oamenii vin pentru el și devine locomotivă. La noi încă nu e așa, pentru că oamenii nu și-au făcut obiceiul de a merge la un film românesc doar pentru că e românesc.
Mi se pare interesant că filmele de mijloc spaniole sau franceze vin cu actori care au star power în România, pe când filmele românești de public trebuie livrate de doi-trei actori-vedetă sau mai ales de influenceri. Dragoste la țară, cu Elicopter de Luptă și Iorga, a trecut de 400.000 de bilete. Cred că e o tranziție de la star system-ul clasic la unul bazat pe influenceri. Se vede și în America: Zendaya e actriță, dar e o persona înainte de orice, un produs al generației sale.
Pavel Bartoș: Păi hai să vorbim despre star system. Până în anii '90, actorii de film erau zei în România. Nu existau rețele sociale, îi vedeai doar în filme, de Revelion în trei sketch-uri și la teatru. După '90 a fost secetă. Au apărut câteva filme de public, apoi filmele de autor, care au câștigat la festivaluri, dar n-au reușit să creeze staruri de cinema. S-au îndepărtat de public, spre o nișă festivalieră. A fost un hiat. Acum, când au apărut filmele comerciale făcute de BRomania, de Codin, de Mircea Bravo, la un moment dat de Cristina Iacob, a trebuit să se bazeze pe fețe cunoscute din online, alături de actori legitimi. Trebuie să se creeze un nou star system, care să creeze staruri de cinema.
Sunt de acord, dar nu știu dacă se mai poate, în vremurile astea.
Pavel Bartoș: Aici depinde foarte mult de public. Nu ai cum să creezi staruri fără ca publicul să le gireze. E atât de simplu.
Product placement-ul
Hordilă vine din lumea TIFF-ului, unde se jonglează cu sponsori și bartere. Eu am boala asta cu product placement-ul, dar la voi mi s-a părut de-a dreptul decent. Am prins și eu niște apă, bere prin cadru dar nimic deranjant. Ați refuzat vreun sponsor? Au venit păcănelele după voi?
Smiley: Și eu, și Pavel am fost abordați de mult de povestea asta. Și a fost un refuz atât de categoric că n-au mai revenit…
Voi doi aveți și niște imagini foarte curatoriate, lucrați de mult în showbiz și știți să vă păziți imaginea.
Pavel Bartoș: Noi avem și copii, încercăm să dăm un exemplu. Eu am făcut copii mai devreme și am avut mereu niște principii legate de tot ce endorsez. De la primul meu film, Ramon, încoace, a fost un challenge să găsesc un product placement în care să se simtă bine și brandurile. În film nu mai poți să faci „eu beau asta, ce bun e”. Oriunde ajunge filmul, pe o platformă sau la o televiziune, secvența aia, dacă e de sine stătătoare, s-ar putea să fie tăiată. Dacă o integrezi în poantă, în film, e și normală, și verosimilă. Mă bucur că toți partenerii de la Ramon și de la Crăciun cu Ramon au venit și la filmul ăsta, pentru că au avut garanția că se vor simți confortabil și că nu va fi doar produsul evidențiat în sine.
Acum câțiva ani ieșeau filme doar pentru că aveau o sponsorizare de 200.000 de la păcănele și rămâneau cu bani la sfârșit, indiferent dacă făceau intrări sau nu. La voi e o decizie de imagine, de morală sau de poziționare?
Pavel Bartoș: La noi anumite chestii nici n-au intrat în discuție. Păcănelele, jocurile de noroc nici nu sunt pe masă. Am mers către oameni cu care lucrăm de mult, cu care avem parteneriate de lungă durată și care au răspuns pozitiv. Și avem și oameni care au avut încredere în produs și în noi și au zis: „Da, domnule, ne băgăm.” Altfel e foarte greu să finanțezi un film care să arate bine, pe care să-l poți livra și cu care să nu-ți fie rușine.
Filmul de festival
Cum vă raportați la filmul românesc de festival sau la filmul străin? Urmăriți bula asta mai art house?
Pavel Bartoș: Eu sunt foarte implicat. Merg la festivaluri, sunt un client TIFF, dar sunt și client fidel la Elvira Popescu. Plus că m-am format în facultate, când urmăream foarte mult Cinemateca. Sunt plin de Tarkovski și de toți ăștia. Filmele de festival îți deschid pofta să vezi și altceva, care poate să-ți placă sau nu. E important să ai diversitate, pentru că într-o meserie ca a noastră înveți din toate. Dacă mă limitez la mine și la bula mea, la un moment dat mă voi plafona, voi deveni suficient, și atunci e nasol. Merg la toate filmele românești care apar, când am timp.
Un film românesc pe care l-ați fi vrut al vostru.
Pavel Bartoș: Balanța.
Frumos, e unul dintre filmele mele favorite.
Pavel Bartoș: Sau Filantropica. Mi-aș fi dorit să joc și în B.D.-uri, știi cum e. Cred că cel mai frumos compliment pe care un actor îl poate face altui actor e să meargă la spectacol și să zică: „Bă, mi-aș fi dorit să joc eu aici.”
Smiley: Mie mi-a plăcut foarte mult Anul Nou care n-a fost. L-am văzut la cinema.
Pavel Bartoș: Anul, da, uite, vezi? Mie îmi place foarte mult cinemaul românesc, mi se pare că e un stil acolo… al nostru!
Deci sunteți mureșaniști. Ați văzut ceva din noul val de festival? Fjord, de exemplu? Jurnalul unei cameriste?
Smiley: Fjord nu l-am văzut, dar vreau să-l văd.
Pavel Bartoș: Nici eu n-am apucat. În ziua proiecției aveam filmare. Vezi, din păcate... Savurez cât pot, când am timp, dar filmăm mult!
Smiley: Mai e o chestie, apropo de filmul românesc și cel de mijloc. Publicul din România, în afară de Cravata galbenă, care cred că a fost o chestie de mândrie națională, iese din casă ori la filme epice, Marvel sau Odiseea, sau, nu știu, Oppenheimer. Ori la comedii. Atât. Cam asta e. Drame, nici măcar străine, nu prea urmărește. Eu sunt foarte curios cât o să facă ăsta cu Brad Pitt și câinele. Sunt curios dacă o să meargă lumea doar pentru Brad Pitt.
Sau pentru câine!
Final
Ce vreți de la societatea din România și ce vreți să-i dați înapoi?
Pavel Bartoș: Înainte să vrei ceva, trebuie să dai tu. Noi avem tot timpul pretenții, „trebuie să mi se dea”, dar tu ce faci? Am învățat ceva de la un profesor de actorie, care mi-a zis: „Pavele, înainte să dai vina pe cineva, dă vina pe tine. Chiar dacă ai dreptate, vezi ce puteai tu să faci mai bine.” Mi-e foarte greu și nu reușesc mereu, dar încerc des. E foarte greu, dar e un sfat foarte bun.
Smiley: Eu mă străduiesc să creez în jurul meu relații bune cu oamenii, să-i ajut, să fiu alături de ei, să-i sprijin cu tot ce pot: în firma mea, în trupa mea, în echipa cu care lucrez la TV, cu oamenii cu care interacționez la concerte. Asta mă străduiesc să dau societății. Vreau să-i fac mai buni și să le dau speranță. I practice what I preach. Și m-aș aștepta de la semenii mei să facă același lucru. Dacă am reuși să ne purtăm mai bine în familie, pe scara blocului, cu vecinul nostru, cred că societatea ar fi mult mai bună. Iar de la societatea românească aș vrea mai multă educație și mai multă cultură. Cred că dacă s-ar lucra mai mult la educație în primul rând, lucrurile s-ar îmbunătăți sigur.
Pavel Bartoș: Plus că noi lăsăm și o moștenire. Eu las trei copii. Asta înseamnă că dăm societății ceva.
Smiley: Pe mine mă definește foarte mult speranța. Trebuie să sper că va fi bine.
Și eu sper să aveți succes cu filmul!
Pavel Bartoș: Și acum, publicitate!
***
Am văzut Vacanță all inclusive. Nu e filmul meu preferat, nici de la Smiley, nici de la Pavel Bartoș. Dincolo de problema umorului, care e adesea prea bătrânicios pentru gusturile mele, mi se pare că problema centrală e tocmai chimia foarte bună dintre Smiley și Bartoș. Filmul e construit în jurul acelei relații șlefuite de-a lungul anilor și rezultatul e că tot restul pare în plus sau cumva discordant. Personajele secundare sunt adesea degeaba, povestea e superfluă, ajung Alex Velea (care nu știe să joace absolut deloc) și cincisprezece secunde de Imogen să fie printre cele mai amuzante chestii din film. Raluca Aprodu joacă și ea în filmul ăsta și e cu câteva clase peste restul actorilor (chiar și Bartoș, care e un actor talentat de comedie). Asta, în loc să repare, amplifică senzația discordantă, iar prezența ei atinge niște puncte din scenariu, însă fără o finalitate reală; e mai mult obiect decât partener de scenă. Sunt niște momente simpatice: o scenă bizară la sală, în care Bartoș se scălămbăie cu greutățile, o scenă de bătaie în club, chiar și confruntarea finală, dar par că-s puse cu mâna ca să aibă cuplul nostru central ce să facă.
Senzația e una de parasocialitate aplicată, nu de film. Ai doi oameni care-ți sunt simpatici și îi urmărești pe ecran, dar nu contează că încearcă să dezlege o conspirație cu droguri fictive, te-ai uita la ei și cum gătesc sau fac conversație despre Revoluția Culturală sub Mao versus reformele lui Deng Xiaoping. Și asta e păcat pentru că la nivel de asamblaj e un produs competent. Dar e unul pe care nu l-aș revedea.
Publicul s-ar putea însă să-mi râdă în față. Rămâne de văzut dacă pariul pe un public generalist, consumator de show TV variety va fi anul acesta cel câștigător. Avantaj Bartoș & Smiley?





