Romanul „Ochii Monei” de Thomas Schlesser, bestseller la cea mai recentă ediție a târgului de carte Bookfest, e despre o fetiță de zece ani care riscă să-și piardă vederea. Drept urmare, bunicul ei, Henry, o duce să vadă și să comenteze opere de artă din marile muzee pariziene, pentru a păstra amintirea unor splendori. Mai jos, stăm de vorbă despre artă și scris cu autorul cărții.
Mi-au plăcut mereu ficțiunile în care se strecoară descrieri detaliate ale unor opere de artă sau măcar trimiteri la ele: descrierea unei gravuri cu Crucificarea, la începutul romanului Evanghelia după Isus Christos de José Saramago sau peregrinările protagoniștilor lui Henry James prin muzeele Italiei, cu opriri pentru a comenta o pânză sau o sculptură; Madonna della Sedia, a lui Rafael, de exemplu, sau, chiar la începutul nuvelei „Madona Florentină”, două statui celebrisime: David al lui Michelangelo și Perseu ținând în mână capul Meduzei de Benvenutto Cellini. Întâlnirile, sau mai bine zis opririle personajelor în fața unor opere de artă, indiferent care ar fi scopul lor, scot mereu la suprafață câte ceva profund definitoriu pentru fiecare, ca și pentru miza respectivelor ficțiuni.
Așa stând lucrurile, am citit de cum a apărut în limba română, Ochii Monei (trad. Daniel Nicolescu, Editura Humanitas Fiction, colecția „Raftul Denisei”), un roman al unui istoric de artă, Thomas Schlesser, care a ajuns bestseller internațional, fiind deja în curs de apariție în 60 de limbi. Cartea porneșete de la o convenție, pretext pentru un tur al unor opere de artă găzduite de trei mari muzee din Paris: Luvru, Orsay și Centrul Pompidou (Beaubourg). Mona, o fetiță de zece ani, riscă să-și piardă vederea, așa că bunicul ei, Henry, o duce, pe ascuns, să vadă și să comenteze, săptămânal, câte o operă de artă dintr-unul din aceste mari muzee pariziene, pentru a păstra, în cazul celui mai rău scenariu posibil, amintirea unor splendori. Discuțiile și felul în care cei doi descifrează limbajul unor opere de artă extrem de diferite au fost, pentru mine, centrul de interes al cărții, dincolo de narațiunea propriu-zisă.
E important de precizat că romanul conține reproduceri color ale tuturor celor 52 de opere de artă analizate. Mai mult, cred că, indiferent de preferințele fiecăruia, ele au forța de a ne (re)trezi interesul pentru vizual, așa încât să ne curatoriem, măcat și mental, propriile colecții preferate. Pornind de aici, prin bunăvoința Editurii Humanitas Fiction, am avut ocazia să îi trimit autorului un set de întrebări care să completeze/ acompanieze lectura romanului.
S-a născut la Paris, în 1977. Este istoric al artei, scriitor, directorul Fundației Hartung-Bergman, care administrează operele artiștilor Hans Hartung și Anna-Eva Bergman, profesor la École polytechnique și autor al foarte multor lucrări despre artă. Și-a încheiat studiile de istoria artei cu o teză despre opera lui Gustave Courbet, a devenit profesor și a participat la elaborarea unor volume colective. Este autorul a numeroase volume de istorie a artei: Une histoire indécente du nu féminin (2010), Cent enigmes de la peinture: la beauté (2010), L’art face à la censure (2011), Faire rêver: De l’art des Lumières au cauchemar publicitaire (2019) sau Anna-Eva Bergman – Vies lumineuses (2022). Ochii Monei este cel de al doilea roman al său, după La vierge maculée, apărut în 2003.
Ochii Monei este o demonstrație de ekphrastică, incluzând o suită amplă de descrieri ale unor opere de artă celebre. Nu v-a fost teamă, atunci când ați tatonat ideea scrieri acestui roman, că descrierile ar putea plictisi cititorii? Întreb asta pentru că există o reticență a multor cititori față de descrieri, în ficțiune, dar și pentru că, iată, un roman doldora de descrieri ale unor obiecte de artă a ajuns un bestseller uriaș, fiind, așadar, un pariu câștigat.
Sigur c-am scris cartea asta sperând c-o să fie citită, dar fără mari așteptări. Mi-a luat zece ani s-o scriu și până la urmă cred c-am făcut-o mai mult pentru mine decât pentru alții. Altfel, pare că mi-a ieșit pariul de care zici, și nu doar cu publicul francez. Mi-am dorit să fie o carte cât mai accesibilă, mai ales pentru cititorii nespecializați. Cred că ce funcționează, de fapt odată ce o începi este că, deși sunt multe descrieri de lucrări, ele urmăresc o intrigă și te ajută să revezi lucrări pe care credeai că le știi, dar pe care de fapt abia acum le descoperi.
Inițierea Monei în lumea artei se face după o dublă schemă: pe de o parte, fiecare nouă lucrare descoperită evocă detalii sau tehnici observate în opere discutate anterior, pe de alta, fiecare lucrare aduce cu ea și o nouă lecție importantă de viață. Cât de dificil a fost să cuplați cele două deziderate: o introducere treptată într-un abecedar ar formelor, prin discutarea unor opere anume și o succesiune de lecții de viață care se desprind din contemplarea respectivelor opere?
Ideea principală a lecțiilor pe care le primește Mona de la bunicul ei în muzee este de a distinge simbolurile de realitate și reprezentarea de adevăr. Mi se pare, din păcate, una dintre provocările primordiale în societățile noastre actuale, suprasaturate de imagine.
Am construit cartea astfel încât lecțiile de istoria artei să devină lecții de viață. Odată ce Mona află că „nu există sexul slab”, în fața tabloului „Eleva interesantă”, de Marguerite Gérard, în capitolul următor smulge cu toată forța grilajul de aerisire sub care îi căzuse pandantivul preferat. Mona e preadolescentă, se află în acea perioadă crucială în care ne părăsim copilăria. Bunicului ei îi e teamă că dacă va deveni oarbă nu o să rămână decât cu partea trivială a copilăriei, așa că decide să o însoțească la muzee, să o ajute să-și creeze amintiri ale frumuseții și să integreze lecțiile pe care i le dă viața în artă.
Cei doi protagoniști, bunicul și nepoata, discută capodopere cunoscute la nivel planetar, cum e Gioconda, dar și opere mai puțin cunoscute, de o stranietate dificil de decodat pentru un ochi neantrenat, cum e, de pildă, Mutter de Hannah Höch. Ce ați căutat să transmiteți alegând astfel de repere, acest joc între capodopere de o mare notorietate și lucrări cunoscute mai degrabă inițiaților?
Întâi am pus pe hârtie peste o sută de lucrări, care mergeau din preistorie până la secvențe de cinema, trecând prin vaze Ming și zeci de tablouri din muzee din toată lumea. Eram convins că trebuie câteva puncte de reper puternice, dar și excentricități, pentru a hrăni curiozitatea și a arăta că narațiunile istoriei artei sunt în evoluție constantă. Femeile, de pildă, ar fi fost sigur mai puțin prezente în carte înainte de #MeToo.
Apoi mi-am dat seama că-mi trebuie o unitate temporală (un an) și spațială (Parisul) pentru a construi arcul narativ tragic al romanului, fără să diluez intriga cu povestiri de călătorie. De unde și focusul pe cele trei muzee - Luvru, Orsay, Beaubourg (Pompidou) - cu o scală cronologică și geografică mai restrânsă. De aici încolo, selecția a făcut-o mai degrabă Henry, prin coerența personajului său.
Care a fost principala motivație în timpul scrierii acestui roman?
Este un proiect motivat de o poveste personală dureroasă, „ne-venirea” unui copil, despre care nu aș vrea să spun mai multe. Am scris cartea timp de zece ani, în care mi-am inventat o nepoată pe care am crescut-o prin această poveste: Mona are zece ani în roman. Este o fetiță ideală: fâșneață, curioasă, modestă, inteligentă, amuzantă, puternică, dar și fragilă în același timp. Plutește asupra ei o amenințare teribilă: ar putea deveni oarbă, iar tensiunea dintre aceste calități ale personajului și pericolul care o paște dă, sper, toată savoarea acestui roman.
Care au fost aspectele lucrului la acest roman care v-au pus cele mai multe probleme?
Cred că cel mai greu a fost să intru cu adevărat în psihologia tuturor personajelor, care au vârste și contexte diferite, trecem de la Mona la părinții și bunicii ei. Pe lângă asta, deși descrierile lucrărilor vin prin prisma istoriei artei, am propriile interpretări și sentimente față de fiecare dintre lucrările din roman, pe care a fost foarte interesant să le confrunt cu interpretările generale, având mereu în minte un public potențial.
Există în roman un episod în care bunicul și nepoata pătrund în culisele muzeului Orsay, în depozit, pentru a putea vedea Gara Saint-Lazare de Claude Monet. Ies, așadar, din cadrul tipic în care ne întâlnim cu arta, într-un muzeu. Cum ați decis să introduceți acest episod al depozitului, al spațiului în care sunt arhivate și restaurate tablourile?
„În beznele noastre, nu există un loc pentru Frumusețe. Oricare loc e pentru Frumusețe.” (trad. Gellu Naum) O să vă las să meditați asupra acestei fraze a poetului francez Rene Char, pe care a scris-o în timpul rezistenței în inima maquis-ului*, în al Doilea Război Mondial.
[N.a.: *Republican anticolonialist și antifascist, René Char (1907-1988) a făcut parte din 1943 din mișcarea de rezistență împotriva ocupației germane Maquis, numită după vegetația cu același nume din sudul Franței.]
Citind romanul dumneavoastră, pare că istoria artei, dar și a ideilor și a moravurilor poate fi explicată cursiv și atrăgător unor minți foarte tinere, că introducerea în cele mai sofisticate și abstracte programe artistice e posibilă, pe înțelesul celor mai mici. Acesta e unul dintre mesajele luminoase, optimiste ale cărții. Și totuși, arta ocupă un loc marginal în programele școlare generaliste, fiind de-a dreptul neglijată, în favoarea unor materii orientate către piață. Așa stând lucrurile, prin ce alte căi și cu ce eforturi credeți că pot fi atrași copiii și adolescenții către artă și istoria ei?
Unul dintre publicurile pe care le vizez cu această carte, în afară de bunicii care o pot citi cu copiii, îl reprezintă adolescenții și tinerii adulți, care vor să se inițieze în lumea artelor, a istoriei, filosofiei sau literaturii, a științelor umaniste. Este un roman al istoriei și al istoriilor, unde dispunerea cronologică își are importanța sa.
Narațiunea dă niște chei de lectură și de sinteză. Wikipedia a proliferat ca instrument de vulgarizare care nu distinge între presupunerea ignoranței și cea a cunoașterii. Ori eu mi-am pus permanent întrebările acestea, nu o să m-apuc să explic ce este o sculptură, dar o să explic ce este o alegorie. Precizez în carte, de pildă, pentru Mona că Gioconda este o pictură pe lemn și nu pe pânză, ceea ce puțină lume știe…
Avem norocul în Franța de o structură universitară solidă și de un învățământ de calitate înaltă. Avem și imensul privilegiu al lui patrimoniu fabulos. Dar ne lipsește o metodă de a face istoria artei mai accesibilă și mai puțin intimidantă.
Care sunt modelele dumneavoastră literare și care ar fi cartea în care ați savurat cele mai interesante descrieri ale unor opere de artă?
Ca să fiu sincer, familia mea nu era una versată în arte vizuale și nu obișnuiam deloc să frecventăm muzee. Abia după BAC am descoperit pictura și sculptura și în mod special opera lui Courbet. Când eram în clasa pregătitoare literară, o profesoară ne-a sfătuit să vizităm muzeul Orsay. Atunci am simțit, pentru prima dată, fascinanta stranietate a realismului lui Courbet. Acela rămâne un moment esențial al vieții mele. Îmi plac scriitorii concretului, chiar și printre poeți. Prefer literatura senzației decât pe cea a sentimentului. Dacă îl citez pe Guillaume Apollinaire, de exemplu: „Paharul meu s-a spart precum un hohot de râs” - este genial de sonor, tactil, vizual, aproape gustativ (dacă prin pahar înțelegem și conținutul lui metonimic de alcool) și ne dă un sens în același timp al conceptului de cald-rece, al accidentelor umorilor noastre.
Mona înțelege că arta nu e doar formă, ci și intervenție, comentariu politic la realitate. Cum vedeți dumneavoastră lucrurile, mai ales într-un prezent zguduit de războaie, crize interconectate și, implicit, noi întrebări despre rostul artei într-o lume măcinată de conflicte?
O să mă mulțumesc să vă spun părerea mea succintă despre evoluția recentă, fără să știu dacă asta vă va răspunde neapărat la întrebare. Între efuziunea revoluționară din cea de-a doua parte a anilor 60 și începutul anilor 2010, adică timp de vreo 50 de ani, a înflorit o cultură a transgresiunii permanente. Ea a luat mii de forme diferite, de la Larry Clark la Madonna, trecând prin Basquiat, Gainsbourg, Lars von Trier sau Maurizio Cattelan. S-a hrănit cu cultul tinereții (tinerism), aluzii sexuale, hedonism de tipul „no future” și sarcasm incandescent. A fost pop, punk, trash, „bling”. Nu zic c-a existat doar asta, dar c-a fost o paradigmă dominantă în arte. Ea a venit la pachet și cu o obsesie auto-referențială: arta s-a chestionat non-stop pe ea însăși. Formidabilul atu politic al acestei perioade a fost că avea libertatea de expresie în sânge. Principalul defect: autocentrismul, aroganța, o anumită repetiție în gol a scandalului. De mai mult de zece ani, paradigma noii generații este complet diferită. Acum cursorul creației este implicarea socială, societală, cu cele trei ramuri principale ale sale: rasa și decolonizarea, genul și feminismul și mediul. În povestea asta, căutarea frumuseții pentru frumusețe a pierdut mult teren.
Pe final, vă propun un mic exercițiu: cum i-ar explica Monei bunicul acțiunile de protest ale activiștilor de mediu, care se manifestă inclusiv în interiorul marilor muzee, prin atacuri asupra unor lucrări celebre, cu scopul de atrage atenția asupra crizei climatice și a unor practici care distrug planeta?
Henry ar fi trist să vadă aceste acțiuni de protest, din mai multe motive. Aceste operațiuni sunt umilințe și insulte aduse operelor. Ori ele se abat supra operelor unor artiști care au fost la rândul lor umiliți în vremea lor, cum ar fi Monet. Pe de altă parte, cultura este un domeniu în care se cere din ce în ce mai aprig să lucrăm împreună pentru mai multă responsabilitate asupra mediului. Henry i-ar spune Monei că în locul acestor acțiuni, ar trebui mai bine să ne vorbim, aceste operațiuni sunt contra-productive, ele întrerup imediat dialogul. Și atenție, dacă pentru moment e vorba de a stropi opere care sunt protejate de un geam, asta se va banaliza și vandalizările vor fi din ce în ce mai agresive.
Răspunsurile au fost traduse din limba franceză de Karin Ungureanu.
Fotografie principală de Thierry Rodon.
