„«Precis așa zice acolo, la indicații?» întreabă prietenul meu. Se referă la cele zece minute cât trebuie să-ți ții respirația. «Da, da, așa zice», îi răspund, «nu-ți trebuie cine știe ce teste scumpe, cu metoda asta afli imediat dacă ești infectat sau nu». «Atunci încearcă tu mai întâi să nu respiri zece minute și, dacă scapi, precis n-o să mai ai probleme nici cu acest coronavirus.»
Începuse să mă trateze ca pe o nebună.
Citesc din nou informarea: zice zece secunde, nu zece minute. Îmi e clar că nu mai știu nici să citesc, am luat-o razna de-a binelea.
Cu ceva timp în urmă îl bătusem la cap cu o teorie beton, care părea să se fi răspândit direct din Japonia, cum că agenții patogeni trebuie înghițiți, adică să luăm câte-o înghițitură la fiecare sfert de oră și totul va fi în ordine.
În ultimele zile, mă urc adesea în acest Corona Expres al fricii.
O sunasem pe soră-mea zilele trecute, într-o stare psihică deplorabilă, și îi spusesem că vom muri cu toții, sau, în altă ordine de idei, că dacă nu mai ieșim deloc din casă și avem noroc, poate vom supraviețui doar noi două. Reacția ei a fost o tăcere întunecată, după care mi-a zis că nu-i surâde deloc ideea de a rămâne doar cu mine pe Terra. Am râs un pic, așa, cât să mă detensionez.
Mă disperă aceste valuri de emoții și faptul că virusofobia mă-ntoarce total pe dos.
Mă consideram o fire rațională și circumspectă, care reușea să evite isteria chiar și în situații limită”, mărturisește scriitoarea și publicista budapestană cu origini transilvănene Orsolya Karafiáth, una dintre cele mai interesante prezențe din spațiul public ungar. Cu o vastă activitate literară, atât în domeniul prozei, cât și în cel al liricii, autoarea nu se sfiește să adopte în viața de zi cu zi ținute nonconformiste – e un adevărat brand personal. Totodată, este cunoscută și ca un critic acerb al Guvernului Orbán.
De această poziție nu se dezminte aproape niciodată. Una dintre excepții pare a fi articolul ei, citat mai-nainte, intitulat M-am urcat în acest Corona Expres al fricii, în care, pe 15 martie, descria extrem de plastic, cu vervă scriitoricească, panica iscată în urma răspândirii virusului Covid-19.
Ca o continuare a acestor idei, am rugat-o să ne spună care e situația din Ungaria în momentul de față.
Scena9: Spuneai într-un articol despre călătoria ta cu „expresul fricii”, care gonește de mai bine de două săptămâni din țară în țară și nu se știe dacă nu cumva conductorul este cumva beat. Tu ai reușit să cobori din acest tren? Ce șanse și motive au oferit autoritățile din Ungaria celor care vor să-și creeze măcar o liniște aparentă?
Păi după cum se poate observa, haosul este aproape deplin. Autoritățile spun ba una, ba alta, iar cel mai bun exemplu a fost când prim-ministrul a declarat după-amiaza că nici nu poate fi vorba de închiderea școlilor, iar seara tot el și-a retras declarația.
În aceste momente, șantajarea permanentă a opoziției, cuplată cu intenția acaparării puterii depline, nu întărește deloc încrederea cetățenilor.
Mai mulți au atras atenția asupra comunicării oficiale din aceste zile: totul a pornit de la încercarea de a escalada isteria generală care îi vizează pe imigranți. S-a încercat și ascunderea unor informații, pentru că, la un moment dat, s-a descoperit că probabil existaseră cazuri deja confirmate, înainte să fie învinuiți cei doi imigranți iranieni de problema răspândirii infecției în Ungaria... Dacă cetățenii văd că pandemia este doar un nou prilej de întărire a dictaturii și escaladare spumoasă a urii nu cred că le va spori încrederea în măsurile autorităților.
Nu sunt o specialistă în domeniul sanitar, însă o văd pe cunoștința mea de la Ambulanță care a fost nevoită să se autoizoleze, pentru că, practic, a fost trimisă să lucreze – ca și toți ceilalți – fără echipament de protecție...
Pe de altă parte, la escaladarea panicii contribuie și faptul că mediul virtual ne copleșește, în continuu, cu o groază de informații. Unii spun o chestie, alții altă chestie. Chiar și oamenii inteligenți sunt cuprinși de această isterie generalizată și nu ai cu cine să te consulți, cu cine să discuți... Pe site-ul unei organizații guvernamentale apare informația că nu trebuie să purtăm măști în permanență, dar omul deja se gândește că motivul din spatele acestei informări ar putea fi chiar lipsa măștilor și a celorlalte instrumente necesare protecției.
Nu vreau să divulg nume, dar și în anturajul meu există o persoană tânără despre care știm sigur că a fost infectată, are simptome. Și-a pierdut, printre altele, și simțul mirosului - însă cei de la apeluri de urgență i-au zis să-i lase în pace.
Cifrele oficiale indică undeva în jur de o sută de cazuri de infecție confirmate, dar alte investigații despre potențiala răspândire nu se fac. La toate astea se mai adaugă și știrile alarmante, dar și informațiile provenite de la persoane pe care le consider de încredere. Per total, încrederea publică este greu încercată în această perioadă. Poate că sună a demagogie, dar eu așa văd lucrurile.
Vârstnicii au fost ținta atacurilor în aceste zile. „Bătrânica este noul imigrant”, scriai într-un alt articol mai recent. Cine sunt portavocile acestei demonizări? Nu e vorba oare de e o refulare colectivă care și-a găsit acum un obiect la îndemână?
Într-adevăr, nu e ceva țintit, organizat cu un scop anume. Faptul că această categorie a ajuns în vizorul opiniei publice e rodul isteriei penetrante, generalizate. Poate că acești oameni în vârstă nici nu înțeleg foarte bine situația, nu realizează ce se întâmplă - sau pur și simplu sunt panicați degeaba, la fel ca noi toți.
Timp de câteva zile lumea a fost ocupată cu ei, după care – iar asta a fost deja o acțiune țintită – presa de propagandă a încercat să mute atenția la mass media independentă, cu viziuni mai liberale, să zicem. Chiar au citat din articolul meu menționat mai sus, în sensul de: „uite-o pe fufa liberală, pe care o arde cel mai tare că se închid muzeele”. Pe urmă a venit inițiativa scriitorului Krisztián Nyáry, Citesc Acasă, la care au aderat mai mulți scriitori, într-o încercare comună de detensionare a situației, dar au fost acuzați și ei că „se bucură de răspândirea virusului și de decimarea populației”. Aceste atacuri mi se par foarte bine țintite și, în același timp, de prost gust. Dar și ele sunt epuizate, consumate foarte repede pe Facebook, lumea trece la alt subiect. Știi, mă tot gândeam la exponenții ăștia de frunte ai presei aservite: poate că nici nu primiseră indicații de sus, poate că au pornit atacurile astea asupra celor aflați de cealaltă parte a baricadei din proprie inițiativă.
Întorcându-mă la vârstnici: de ceva vreme tot spunem noi, câțiva, că, pentru o societate, felul în care se raportează la această categorie este esențial. Iar, până acum, puterea guvernamentală nu a oferit un model demn de urmat pentru ocrotirea și protejarea persoanelor în vârstă, respectiv a celor din categorii sociale defavorizate.
Sistemul sanitar ajuns acum la limita colapsului, precum și serviciile de sănătate împinse tot mai mult către modelul contracost spun, de fapt, „din partea noastră, puteți să și crăpați”. La urma urmei, dincolo de situația actuală, cei în vârstă resimt pe bună dreptate această atitudine.
Lăsându-i un pic deoparte pe politicieni, ce ai observat ca scriitor și publicist la atitudinea generală a oamenilor? Au devenit mai uniți, mai solidari, mai șlefuiți de această criză aproape impalpabilă?
Da, sunt solidari - până în punctul în care le sunt puse în pericol interesele. Solidaritatea asta e o chestiune difuză, fiindcă, deocamdată, foarte puțini resimt direct scăderea veniturilor.
Aici aș da un exemplu extrem: o tipă super de treabă a calculat zilele trecute cam cât cheltuiește lunar pe alimente și toate cheltuielile aferente, spunând că donează suma respectivă unor asociații. A fost atacată instant pentru „gestul burghez”, iar unii au început să-și enumere propriile lacune financiare și facturile neplătite, pentru a combate această atitudine nelalocul ei.
Apoi Orbán a anunțat scutirea de taxe a taximetriștilor, o măsură foarte periculoasă într-o țară în care e la ordinea zilei ca unele categorii să fie favorizate, pentru ca altele să ceară, la rândul lor, favoruri. Ca urmare, în urma măsurii, care a fost ulterior cumva extinsă, doar că insuficient, taximetriștii au fost o categorie atacată. Ideea e că până și deciziile de salvare a unor grupuri de oameni pot fi instrumentalizate ca să agite publicul.
Au fost prezentate intenții de a acoperi lacunele financiare produse de această criză în domeniul presei, dar nici acestea nu sunt pentru toată mass media, ci doar pentru cea aservită, care oricum este suprafinanțată. Ei bine, ei vor mai primi ceva bănet...
Deci, per total, eu zic că nu a crescut calitatea umană în această perioadă. Cei care au ajutat până acum ajută, sunt solidari și în aceste zile. Am văzut această atitudine de unitate și calitate umană în perioada inundațiilor, cu ocazia colectelor pentru copii bolnavi. Toate aceste acțiuni și aceeași implicare sunt vizibile acum din partea acelorași persoane.
Cum stați cu aprovizionarea cu alimente, există o criză în Ungaria în această privință? Au fost prădate depozite de făină sau de hârtie igienică, aveți soluții dezinfectante?
Dezinfectant nu se mai găsește, stocurile au fost epuizate deja la început. Sau, ca peste tot, de altfel, produsele astea au început să fie vândute la prețuri de zece ori mai ridicate. Au fost și cazuri în care un individ a cumpărat întregul stoc. Nici în farmacii nu se găsește săpun cu betadină, spre exemplu, așa că am început să urmăresc tutoriale care ne învață să facem dezinfectant din parfumuri.
Făină am găsit doar în cel de-al treilea magazin în care am intrat, iar cu hârtia igienică era aceeași poveste. Problema aici e că cei care au cumpărat cantități halucinante de făină vor avea cu ce să gătească până la sfârșitul vieții... Sunt gesturi derulate fără creier. Mă rog, eu cunosc dinainte obiceiul elvețian de aprovizionare a buncărului, am studiat subiectul cu o cunoștință de acolo, pentru că la ei era obligatoriu. Dar aici nici măcar nu e vorba de așa ceva, pentru că magazinele sunt deschise.
Însă lipsa de creier e un fenomen general. Dacă cineva ar declara că de mâine nu se mai găsesc broaște verzi din plastic, atunci toată lumea s-ar îngrămădi să cumpere broaște verzi din plastic, pentru că ar crede că îi sunt absolut indispensabile, că trebuie să cumpere întregul stoc înaintea celorlalți.
Chiar înainte să stăm de vorbă, te-ai alăturat grupului de artiști care își fac cunoscute lucrările online. Cât de ciudată ți se pare modul ăsta de consum cultural, dictat de noua ordine mondială? Ce le vei citi celor interesați?
În primul rând, o să-mi citesc poeziile. Mi s-au anulat toate evenimentele planificate până la sfârșitul verii, așa că am timp destul și m-am gândit să-mi adun lucrările.
O fac pentru mine, pentru că genul ăsta de mici căcaturi nu-ți aduc cine știe ce vizibilitate, iar metodele astea casnice sunt deja suprasolicitate, fiindcă nu avem alte mijloace.
Eu cred, însă, că obiceiul ăsta actual nu se va transforma în mijlocul de bază al consumului cultural, pentru că suntem lipsiți de dibăcie, nu am învățat s-o facem la modul profesionist... Mă rog, și aici sunt diferențe de la un artist la altul. Eu, spre exemplu, nu urmăresc prestația celorlalți pentru că adorm instant.
Dar vreau să-ți spun altceva: e un fapt dovedit că muzica live poate schimba calitatea existenței umane, ne prelungește viața, pur și simplu. Interacțiunea nemijlocită este de neînlocuit. Eu deja resimt lipsa concertelor, pe bune...
Ai abordat și o latură profund umană, specifică perioadei, pe care o voi și cita în acest articol: când ai descris propriul tău scenariu apocaliptic al acestei pandemii, sora ta ți-a spus că nu i-ar plăcea să fiți singurele supraviețuitoare. A venit vremea sincerităților de genul ăsta?
Da, dar eu vreau să cred că suntem departe de un astfel de sfârșit. Chiar am scris un articol în revista Elle, despre faptul că ne plac viziunile apocaliptice. Cu toții ne închipuim la un moment dat zăcând pe patul de moarte, cum le înșirăm apropiaților unde am pus economiile, unde am îngropat celelalte valori și zicând că nu l-am iubit niciodată pe cutare, și care a fost visul nostru de-o viață, cum ne-am cuplat în mare secret cu X sau Y. Ne plac aceste scenarii, însă eu tind să cred că nu a venit vremea lor. Și dacă da, oricum, toate aceste sincerități nu vor mai conta.
Fotografie principală: Dávid Merényi
