Înainte de premiera noului serial HBO/Max Franciza, am participat, în exclusivitate din România, la un press junket cu producătorul Sam Mendes și scenaristul Jon Brown despre scrisoarea lor de dragoste deznădăjduită pentru filmele cu supereroi.
După marele final de etapă care a fost Avengers: Endgame (Răzbunătorii: Sfârșitul jocului) din seria universului Marvel, în 2019, și anunțul de reboot al întregului univers DCEU odată cu venirea lui James Gunn la frâiele studioului, în ianuarie 2023, trăim într-un amurg al francizelor cu supereroi. De unde fiecare film Marvel era așteptat ca o petrecere, serialele dezvoltate pentru Disney+ și filmele care au mai ieșit între timp nu au făcut decât să alieneze mare parte din fani și să alimenteze teoria unui superhero fatigue, manifestat prin reacții violente pe rețelele sociale, cifre de box-office sau de vizionări departe de zilele de glorie și editoriale care anunță apocalipsa.
Francizarea de dragul profitului și-a cam atins limitele (în aceeași situație haotică se află și Star Wars, despre care am scris pe larg în 2023, Jurassic, Indiana Jones sau Misiune imposibilă, toate cu sequel/prequel/seriale care le-au adus mult mai puțin public decât pariaseră) odată ce a ajuns evidentă goana după cantitate lăsând în urmă calitatea, povestea, personajele. Bob Iger, reîntors la conducerea Disney, a anunțat ferm reducerea numărului de proiecte Marvel, DCEU își ia un timp mai mare să relanseze cu universul lui James Gunn și fanii își țin respirația sperând la revenirea epocii de aur din perioada 2010-2019.
Cu sute de articole de industrie pe subiectele astea, cu mii de tweets și de podcasturi dedicate, ce moment mai bun pentru a face un pas în spate și a privi critic (și satiric) conglomeratele astea de divertisment care au instrumentat metanarațiunile în favoarea circulației de capital (every eyeball is a dollar bill)? The Boys, serialul-fenomen Amazon, e cea mai acută expresie a modului în care corporațiile manipulează tropul supereroului pentru profit sau cum același trop cade adesea, extrem de insidios, în propagandă militară. Deadpool și Wolverine de anul ăsta e, și el, plin de momente-meta când aruncă săgeți la sinergia profitabilă calculată precis de corporațiile în care s-au transformat studiourile.
Ce lipsea era o viziune „din interior”, de la firul ierbii: chiar de pe platourile de filmare ale unui film cu supereroi. Și asta face noul serial HBO/Max, Franciza, produs de Sam Mendes, Armando Iannucci și Jon Brown. Dacă primul vine cu experiența francizei James Bond (a regizat Coordonata Skyfall și Spectre), ceilalți vin cu experiența punerii pe ecran a universului mogulilor media din Succesiunea sau a mașinăriei guvernamentale din Veep.
Franciza e despre necazurile din timpul filmărilor la un sequel din seria Tecto, parte din universul creat de un anume „Maximum Studios”. POV este neobositul Daniel, asistentul de regie, jucat cald și empatic de Himesh Patel, care stinge, la propriu și la figurat, incendiile iscate la tot pasul: regizorul-artist (jucat de Daniel Brühl, villain în Marvel, protagonistul din Rămas-bun, Lenin) are crize existențiale când i se schimbă direcția scenariului, când trebuie să schimbe de la o oră la alta replici în funcție de ce cameo îi trimite studioul sau când Martin Scorsese declară că filmele cu supereroi nu sunt cinema; actorul-vedetă care îl interpretează pe Tecto are crize existențiale pentru că se simte ridicol manevrând un picamer invizibil sau pentru că un personaj feminin are o armă mai impozantă ca a lui; minunatul Richard E. Grant (care a jucat o versiune-multivers a lui Loki în serialul omonim), antagonistul lui Tecto, nu poate ridica vocea pentru că suferă de efectele PMT („prea mult teatru”); supervizorul din partea studioului urmărește totul cu ochi de uliu și cere imperios rezolvarea „problemei cu lipsa femeilor puternice” de care e acuzat Maxim Studios pe Twitter. Dialogurile curg deștept și nu există moment de plictiseală, de la discuțiile aprinse din birouri la scenele de pe platoul de filmare.
Tonul e asumat satiric și, deși situațiile par duse la extrem pentru efectul comic, oricine a citit măcar trei articole de industrie știe că, în schemă, sunt verosimile în angrenajul unei mașinării de franciză. Ce nu face serialul e să râdă „de” oamenii din spate; râdem „cu” ei de nebunia în care sunt prinși. E o privire foarte umană asupra miilor de profesioniști angajați în producerea unui obiect de consum popular pe care fanii îl disecă, iubesc sau urăsc cu pasiune pe rețelele sociale. Filmul cu supereroi al epocii noastre nu e un obiect amorf care ne pică pe ecrane generat din Excel-ul unui manager de studio; e rezultatul sudorii și lacrimilor a mii de oameni cu bune intenții.
Dacă e să rezum serialul la două momente autoreflexive, aș cita ce spune regizorul ficțional când lumina excesivă de la un al doilea „soare” adus pe platou arde ochii actorilor: „Cultura de azi cere o estetică saturată. Deci, într-un fel, cultura de azi v-a orbit” și apoi ce spune o asistentă de regizor proaspăt intrată în lumea asta: „Și dacă ce facem noi aici omoară arta cinematografică? Dacă aici nu e o fabrică de vise, ci un abator?”.
Ați scris scenariul ca pe o scrisoare de dragoste față de meserie și industria de film sau ca pe un strigăt după ajutor al unei formule care pare în colaps?
Jon Brown: Am scris realmente din dragoste și din afecțiune față de genul ăsta de filme, nu ca să le critic sau să insinuez că nu sunt făcute cu cele mai bune intenții; dar modul de lucru din francize a ajuns profund disfuncțional și haotic. Mă interesa de ce ies filmele astea așa cum ies în ultimii ani. Uneori sunt hiper formulaice, alteori reușesc să depășească formula. Am explorat problemele lor din dragoste. Când funcționează, când le urmăresc cu fiul meu, când au acțiune, inimă și umor, sunt incredibile. Am scris din reverență și pentru oamenii care le fac și care pun o parte importantă din ei înșiși în ele.
Totul a început de la discuțiile cu Sam (Mendes), după-amieze întregi în care mi-a povestit experiențele lui în timpul filmărilor la seria James Bond și la alte producții de scară largă. După numai cinci minute de discuție cu oricine a lucrat într-o mașinărie ca asta, e evident că există un izvor inepuizabil de anecdote comice din care să te inspiri. Haosul e primul care se remarcă. Din exterior pare că francizele sunt foarte, foarte atent construite, când, de fapt, apar schimbări de la o oră la alta care impactează, ca un domino, nu se știe care filme din nu se știe care etape de producție. Franciza e ca o companie-mamă care are companii satelit, o decizie luată într-un birou afectează un regizor de pe platoul de filmare de la kilometri distanță. M-a interesat și aspectul coabitării producțiilor individuale. Auzeam des despre rivalități între filme, despre cum se naște o concurență neprietenoasă între producțiile din aceeași franciză legat de resursele financiare sau de imagine pe care le primesc.
De ce credeți că modelul ăsta de divertisment a ajuns în acest impas?
Jon Brown: În ultimii cinci ani, volumul de producții a crescut exponențial. Francizele au pornit cu o gândire de tip startup tehnologic, cu ideea de scalare și de volum. Seriale, filme, totul într-o proliferare grăbită care a ajuns copleșitoare pentru spectator. Ne-am străduit foarte mult să ținem serialul extrem de ancorat în actualitate până în ultima clipă. Așa se face că am reușit să cuprindem și momentul când Disney a anunțat că va încetini, că trebuie să arunce pe piață mai puțin conținut și să se concentreze pe calitate. Am vrut să arătăm presiunile venite de la studiouri, care explică de ce filmele astea ajung disfuncționale și imitative, mai ales în anii ăștia de „goană după aur” în care se aruncase Disney. Așa am lucrat și la Succesiunea, realitatea mediului de afaceri era o inspirație constantă, pe care o integram organic în scenariu pe măsură ce apăreau știri relevante.
A fost un proces complex inclusiv să găsim niște supereroi pe care să îi folosim în serial care să nu existe deja în imensele arhive de licențe Marvel sau DC. Orice idee discutam, veneau avocații și ne spuneau că există deja cineva ori cu aceleași nume, ori cu aceleași puteri.
Sam Mendes: Cred că aceste francize, că vorbim de Marvel, de DC sau de Star Wars, urmează un model al dialogului cu publicul. Și modelul ăsta vine de la seriale, care deschideau și mențineau un dialog săptămânal cu publicul, o relație de lungă durată și una consistentă, pentru că spectatorii se simțeau parte din lumea aia, erau angajați în poveștile personajelor de la o săptămână la alta. Iar filmele tot încearcă să copieze relația asta, vor ca oamenii să știe mereu că urmează o continuare, că povestea se dezvoltă, că dialogul continuă pe rețele sociale și prin anunțurile publice, că dialogul rămâne viu. Ce e interesant, însă, e că, în perioade de comunicare intensă, lucrurile care ies în evidență sunt cele ușor mai misterioase, cele de care nu știe nimeni mare lucru. Când știi prea mult pe un subiect, poate nu mai vrei să mergi până la cinema. Cred că francizele și-au dat seama că au „împărtășit” prea mult și de asta acum dau înapoi.
Serialul exagerează mult pentru efectul comic și satiric întâmplările și personajele. Cât de veridică e, totuși, atmosfera de pe platoul de filmare?
Sam Mendes: Din ce am trăit eu, experiența asta e redată foarte realist în serial, oricât de exagerată pare. În primul rând pentru că o producție de genul ăsta are nenumărate variabile și nivele de control. Actorii sunt urmăriți de regizor, regizorul de supervizorul de scenariu, asistenții de producție urmăresc pe toată lumea și tot așa. Sunt monitoare și camere peste tot, oameni care zumzăie mereu. Iar întâmplările nu sunt cu totul neobișnuite. Într-o producție de asemenea amploare, în fiecare zi apare câte ceva. Oamenii se îmbolnăvesc, oamenii se accidentează, poate se supără sau se răzgândesc, poate se ceartă. Oamenii primesc vești de ultim moment, poate că un alt film le-a furat o scenă sau un actor. Lucrurile astea sunt specifice unei francize, care are un fir narativ ce evoluează perpetuu: filme care duc în alte filme, care duc în seriale sau în alte declinări ale universului. Comunică mereu între ele. Nu știi niciodată dacă vreun personaj din filmul pe care îl faci nu va fi centrul următorului proiect mare. E o formă de lucru care a prins această magnitudine doar în ultimii 10-12 ani. Primul Iron Man (din 2008) a fost un produs cu adevărat liber, apoi, însă, proliferarea conținutului și angajamentul celor din poziții de top față de fani au ieșit de sub control, s-au anunțat zeci de proiecte cu mult înainte să fie scrise sau măcar gândite, doar la stadiul de titluri, de știri la Comic Con. Pe care un amărât trebuia apoi să le transforme în filme adevărate. Ceea ce nu e ușor. Toate alunecările astea sunt arătate în serial și ele reprezintă o sursă bogată de comedie și de personaje care joacă hora asta. Pentru că toți, fără excepție, speră ca proiectul lor să fie „ăla special”, să fie un Cavalerul Negru sau un Pantera Neagră.
Miza mea ca producător a fost să fac un serial așa cum îmi place mie să văd, ca The Thick of It, The Office, Veep. Și dacă nu l-aș fi produs și aș fi auzit de el, m-aș fi uitat cu siguranță. Pentru că voiam o sensibilitate comică deșteaptă și atentă la industrie, m-am gândit din prima la Armando și la Jon. Treaba mea ca regizor e să surprind tonul, iar ca producător e să strâng echipa potrivită, să am grijă să nu fie glumele prea îngroșate, să nu trag prea tare de registrul satiric. Să nu povestesc „cum e” lumea asta, ci să las să fie observată. Cam astea sunt regulile pentru cele mai bune comedii despre industrie, să mizezi pe zona observațională. Nu poți să insiști că ceva e comic, poți doar să speri că și alții vor considera acele situații amuzante.
Franciza se poate urmări din 7 octombrie pe Max România, cu episoade noi în fiecare luni.
